Alchimia este „tehnica“ hermetismului, adică, aplicaţia sa. Denumirea provine de la cuvîntul arab al-kimya, dar care derivă din rădăcina nonarabă Kemi = Pământ negru. Nume dat Egiptului antic, chiar în limba egipteană, era Kemet, adică, pământul încărcat cu mâlul negru, fertil, depus la răsăritul heliac al lui Sirius, în fiecare 19 iulie, o dată cu creşterea şi revărsarea apelor Nilului. Ceea ce e semnificativ relativ la originea alchimiei.
În opinia cea mai vulgară, alchimia înseamnă producerea artificială a aurului, prin transmutaţia metalelor comune. Adevărata alchimie este de natură „lăuntrică“, de ordin psihic – atunci când e privită prin prisma aplicării sale cele mai directe şi de ordin spiritual – atunci când e transpusă în sensul său superior. În acest ultim aspect, constă, în realitate, întreaga valoare a alchimiei din punctul de vedere iniţiatic. (Nu trebuie confundate mijloacele realizării iniţiatice – oricare ar fi ele –, cu scopul acesteia, care este întotdeauna, de cunoaştere pură.) În realitate, alchimia ca ştiinţă aplicată, e mutagenă, modificându-l pe practicant, în timp ce acesta operează în laboratorul său, procesul alchimic, deşi material, având în egală măsură, şi o dimensiune spirituală.
În civilizaţiile tradiţionale, ştiinţele de ordin cosmologic au fost apanajul războinicilor sau al echivalenţilor lor (reprezentanţi ai puterii temporale, potestas), în timp ce metafizica pură era proprie sacerdoţiului, respectiv, autorităţii spirituale (auctoritas). Cum şi hermetismul s-a reastrâns la domeniul cosmologic, la fel şi alchimia, ştiinţa ei aplicativă, a ajuns să fie numită arta regală (legată doar de inţierea în „micile mistere“ care se opreau la restaurarea omului primordial, în deplinătatea şi desăvârşirea individualităţii umane, dar nu treceau dincolo de această condiţionare).
Alchimia n-are nimc de a face cu operaţiunile materiale ale acelor „suflători“ sau ale „celor care ard cărbuni“, cum erau stigmatizaţi de către vechii hermetişti, falşii alchimişti, mai degrabă, practicanţi empirici (când nu erau impostori de-a dreptul), precursori ai chimiei moderne.
Ştiinţele profane (de fapt, pseudoştiinţele…) au un caracter de „rezidiu“, în raport cu ştiinţele tradiţionale. Desigur, asemenea realităţi sunt străine mentalităţilor actuale moderne, cărora le pot părea şocante. Cecitatea savanţilor ignoranţi de astăzi, prizonieri ai iluziei progresiste, este binecunoscută…
Alchimia n-a avut nici o legătură reală cu chimia modernă[1]: nu alchimia a dat naştere acesteia!
Chimia nu e decât o deformare, o deviere generată de lipsa de înţelegere a unor profani fără nici o calificare iniţiatică şi incapabili de pătrunde adevăratul sens al simbolurilor. Ei au preluat literal, în accepţiunea cea mai vulgară şi cea mai exterioară, termenii utilizaţi, reducând totul la nişte operaţii materiale adică, la o banală experimentare haotică.
Asta nu înseamnă că adeptul care a atins un anumit grad în practicarea alchimiei „interioare“, ajungând să realizeze anumite stări lăuntrice[2], n-a dobândit – datorită legăturii analogice dintre macrocosmos şi microcosmos – capacitatea de a efectua anumite transmutaţii metalice sau alte operaţii de acelaşi gen, dar aceasta cu titlu de consecinţă pur accidentală şi fără a recurge la procedeele pseudoalchimiei materiale, ci doar prin proiectarea în afară, a energiilor pe care le poartă în sine însuşi.
Dar aici, este importantă o distincţie esenţială: pe de o parte acţiunea de ordin psihic, punând în joc doar influenţe subtile care aparţin domeniului individualităţii umane, iar pe de altă parte, în cazul unui adept care a atins o treaptă de realizare mai înaltă, o acţiune exterioară a adevăratelor influenţe spirituale.
În primul caz, e vorba tot de o alchimie materială, dar care operează prin mijloace total diferite de acelea ale pseudoalchimiei care se raportează exclusiv la domeniul corporal.
Diferenţa dintre cele două cazuri e comparabilă cu aceea dintre teurgie şi magie, fiind de fapt vorba de ceea ce separă ordinul spiritual de cel psihic. O învăţătură cu adevărat iniţiatică are în vedere realizarea esenţialmente interioară, chiar dacă poate avea în exterior repercusiuni de orice fel.
În alte civilizaţii tradiţionale[3], există ştiinţe tradiţionale similare alchimiei, fie că e vorba de spaţiul babilonian, de cel indian, tibetan sau chinez, cu forme de realizare diferite de alchimia şi de hermetismul de provenienţă greco-egipteană.
[1] Nici „hiperchimia“ imaginată de unii ocultişti (François Jollivet-Castelot), n-are vreo legătură cu alchimia, după cum nici astrologia modernă, pretins „ştiiinţifică“, „judiciară“ sau „raţională“, n-are vreo legătură cu vechea astrologie tradiţională, aproape pierdută, al cărei ultim reperezentant întârzâiat al fost Jean Baptiste Morin din Villefranche, autorul unei monumentale compilaţii astrologice, netradusă complet din latină, nici până astăzi: Astrologia Gallica principiis et rationibus propriis stabilita atque in XXVI libros distributa, libr. Adriaan Vlacq, Haga, 1661, 1 volum in-folio, I–XXI + 850 p.; traduceri parţiale: Jean Hiéroz, L’astrologie mondiale et météorologique de Morin de Villefranche, cartea XXV, Leymarie, 1946, 176 p.; Henri Selva, La Théorie des déterminations astrologiques de Morin de Villefranche (conduisant à une méthode rationnelle pour l’interprétation du thème astrologique) Bodin, 1902, Éditions Traditionnelles, Paris, 1976, ediţie cuprinzând traduceri parţiale din cărţile XXI şi XXVI, cu prezentări de Henri Selva şi cu o prefaţă de André Barbault.
[2] În ezoterismul islamic, se vorbeşte de al-kimya as-saadah = alchimia fericirii (chiar aşa se intitula un tratat de alchimie al lui al-Ghazali), iar omul e definit ca simbolul Existenţei universale = al-insanu ramzul-uujud. Este semnificativ şi acest hadith: Man arafa nafsahu faqad arafa Rabbahu = cel care-şi cunoaşte propriul Sine cunoaşte pe Domnul (Dominus = Stăpân) său.
[3] A se vedea lucrările lui Mirea Eliade, Alchimie asiatică, 1932 şi Cosmologie şi alchimie babiloniană, 1937.
