Micuțule, te-ai ivit în calea mea ca o imagine neclară, cu formă schimbătoare și jucăușă, cu voce candidă și cu uimire în priviri… Ești mic și-mi pari cam rătăcit în lumea asta mare… N-ai nume, n-ai hăinuțe, n-ai leagăn… Pari zămislit dintr-o întâmplare… Și totuși, drăgălașa-ți vioiciune mă îndeamnă să cred că „întâmplarea“ prin care ai apărut pe lume n-a fost un act brutal, traumatizant, o siluire nefericită ori vreo aventură pasageră… Pari „materializat“ din reverii, din amintiri, din neîmpliniri… Contur de dorințe, proiecție de întregire, finalizare de găsire și de regăsire, cheie de boltă a unor vieți tremurânde. Ești virtual, în neputința de a fi real, însă, cea care ți-a dat o asemenea viață a reunit în durerosul proces de creație, toată dragostea de care este în stare o ființă care a adunat o viață întreagă vise, în sipetul de cleștar al așteptărilor umane. Zâmbești, fiindcă ai zâmbetul unei mult așteptate împliniri, ai farmecul tuturor plăsmuirilor, ești sfera iubirii care a luat forma perfectă a legămintelor netrădate.
Copile drag, ai venit spre mine cu nedumerirea inocentă a pruncilor, povestindu-mi uimirile tale, judecând cu mintea-ți prea curată, condamnând fără să cunoști vreun cod… Mama ta te iubește, mama ta te protejează și tot ea încearcă să te înțelepțească cât mai curând… Dar, micuțule fără nume, mama ta s-a sfiit să-ți destăinuie adevărurile lumii în care te-a adus. Aici, în lumea asta mare, unde Soarele pare promisiunea eternă a vieții și unde Luna ademenește fără încetare iubirea, trăiesc oameni reali, vasali ai fricii… Oamenii reali se tem, dragul meu copil virtual… Se tem de foame, de frig, de lipsuri și mai presus de orice, se tem unii de alții… Când, din diferite motive totuși se apropie, distanța dintre ei micșorându-se, nevoia se împletește cu viclenia gândurilor care le strecoară în suflete teama și neîncrederea. Oamenii și-au pierdut curajul, care nu este altceva, decât poarta spre libertate. Perversitatea fricii îi ține prizonieri, limitându-le astfel dreptul la fericire. Tu să nu te sperii micuțule, fiindcă, mama ta – în nemăsurata ei generozitate –, te-a înzestrat miraculos cu o existență care nu depinde în nici un chip de puținătatea din oameni. Tu poți hoinări în căutarea văzutelor și a nevăzutelor, poți sta de vorbă cu zefirul, poți însoți petalele florilor de măr în scurtul lor drum spre pământ…
Poți face orice, liber de sarcini, de vicii, defecte umane etc. Te poți opri în fața tatălui tău, care stă retras în conul de umbră al vieții, îl poți cerceta nestingherit, ba mai mult, îi poți pătrunde în gânduri… Poate că tu ai dreptul, copil al viselor declanșate de o veche poveste, să înțelegi de ce oamenii se retrag din calea luminii, de ce coloanele vertebrale se înclină, de ce vor să plece încet din aura bucuriei… Poate tu vei ști, mai bine ca oricine, să-i spui că nu-i faci nici un rău, că nu ești altceva, decât o sferă sidefie de fericire. Ești un dar plutitor, jucăuș și inofensiv, un ghem de vise eliberate de normele absurde ale rigidităților sociale.
Sau poate ești clopoțelul de cristal care sună de puține ori într-o viață, declanșând de forțe nebănuite, chemător la năstrușnica vioiciune a copilăriei și a tinereții. Tu, copil liber, fără nume, ar trebui să fii copilul tuturor celor care adorm trăind… Dacă și pentru o clipă, vei fi părăsit de mama ta, vino la mine să te prezint sferei mele de fericire, care plutește necontenit deasupra vieții mele. Eu te primesc, te hrănesc, te ocrotesc și-ți promit că niciodată nu te voi abandona. Inconștiența oamenilor triști, temători, însingurați, distruge sublima prezență a copiilor virtuali. Sunt ucigătorii de vise, cei mai primejdioși vasali ai uscăciunii umane.
Poate că nu mi-am îndeplinit firesc rolul de mamă-spirituală, de nașă, însă apariția ta atât de neobișnuită, atât de frumoasă, atât de nepământeană, m-a făcut să te protejez înainte de a se putea naște un pericol care te-ar destrăma… Trebuie să recunosc că m-ai uimit, m-ai luat prin surprindere și instinctul meu matern s-a poziționat ferm între umor, joacă și pericolul de a fi tu distrus. Fiindcă, micuț copil virtual, tu ascunzi fără să știi, în existența ta fără trup, tot ce-i dat omului mai minunat pe această lume – dreptul la visare, la libertate, la iubire…
