În secolul al XIII-lea, gândirea europeană occidentală a fost marcată de triumful lui Aristotel, deşi corpus-ul aristotelic cu care ea venise în contact era de fapt, o sinteză arabă a unor texte hinduse, persane, siriace, greceşti şi latine. În Europa occidentală a Evului Mediu târziu, gânditorii erau grupaţi în trei curente majore:

– franciscanii care, prin Bonaventura şi prin Henric din Gand, reprezentau succesorii şi continuatorii Fericitului Augustin;

– dominicanii care, prin Albert cel Mare şi prin Toma din Aquino, căutau să împace aristotelismul cu doctrina Bisericii;

– averoiştii latini, inspiraţi de interpretările arabe ale lui Aristotel, dar mai ales, de cele datorate lui Averoes.

În realitate, averoismul latin sau aristotelismul heterodox era de inspiraţie indiană, resimţită mai ales, prin ceea ce s’ar putea numi teoria neproprietăţii private asupra spiritului, conform căreia ideile şi gândurile nu sunt expresia unor gânditori individuali, ci reprezintă forme eterne care pot fi în legătură cu aceştia în prezent. În consecinţă, avem de face cu o comunitate mentală universală (un fel de „socialism“ intelectual), ceea ce presupune identificarea subiectului cu obiectul, în sensul unei afirmări simultane.

Arabii consideraţi difuzorii aristotelismului, au fost mai degrabă, vectorii purtători ai unui sincretism al speculaţiei greceşti, în care aristotelismul a fost amalgamat, cu idei indiene, pe lângă cele platoniene şi mai ales, neoplatoniene (din operele lui Plotin, Porfirios, Proclos etc.).

Teoria respectivă a fost transmisă de la indienii Agnivesa şi Cearaka, la Avicena şi Averoes – propagatori ai aristotelismului în Europa occidentală. Ea a stârnit cele mai vii reacţii din cauza incongruenţei dintre gândirea asiatică (hindusă) şi mentalitatea noastră europeană, atât de marcată de doctrina iudaică a alterităţii absolute a lui Dumnezeu.

Avicena – Abu Ali al-Hussain ibn Sina al-Balki (980-1037) – persan (tadjic) din Buhara, cunoscuse tratatele de medicină ayurvedică Cearaka samhita[1] sutra[2] şi Suşruta samhita, în versiunea persană, graţie traducerii făcute de indianul Sanjal. Autorul lor indian, Cearaka[3] (~300-? a. H.) a întocmit aceste texte transcriind şi compilând tratate mai vechi, aparţinând lui Agnivesa care a trăit între 800 şi 700 a. H.

În jurul anului 800 (d. H.), Avicena a scris în arabă Hikmat maşrikyia (Înţelepciunea Orientului), cunoscută lui Roger Bacon ca Philosophia Orientalis. Or, în raport cu locul în care scrisese Avicena, Orientul însemna India…

Averoes – Abu’l Ualid ibn Ruşd (1126-1198), care s-a născut la Cordoba şi a murit  în Maroc, a fost un alt difuzor al aristotelismului heterodox. El a scris Taháfut al-taháfut (Spulberarea spulberării), împotriva lucrării antiaristotelice Taháfut al-fálsafa (Spulberarea filosofiei), a lui Abu Hamid ibn Muhammad al-Ghazali (1058-1111), din Horasan, supranumit înoitorul credinţei.  

Maimonide – Moşe ben Maimon  (1135-1204), cunoscutul gânditor evreu, tot din Cordoba, preluând asemenea teze, a susţinut idei opuse iudaismului. (De altfel, la sfârşitul vieţii, el a devenit musulman…)

Abu Nasr Muhammad al-Farabi (872-950), din Horasan, a fost un alt comentator al lui Aristotel, care a fost tradus apoi în latină. Iată, câteva din cărţile sale: Despre concordanţa dintre Platon şi Aristotel, De intellectu et intellecto (Despre intelect şi inteligibil), Risala fi’l-aql (Despre ştiinţă), Despre suflet, Kitab ihsa’ al’-ulum (Despre unitate şi unul).

Universitatea din Paris a fost receptivă la ideea că intelectul tuturor oamenilor e unic şi identic, exprimând-o în 15 teze. Dominicanul Lessines, i-a comunicat în 1270, acestă situaţie lui Albert cel Mare, care le-a condamnat în lucrarea De quindecimi problematibus.

Tot în 1270, Ètiennes Tempier (Stephanus din Orléans), episcopul Parisului, a condamnat 13 propoziţii filosofice şi teologice, printre care şi monopsihismul (= unicitatea sufletului intelectiv) – teză averoistă. În 1277, el extinde condamnarea la 219 propoziţii ale lui Siger din Brabant (1235-1284) şi ale discipolului său Boethius din Dacia/Danemarca (?-?). Siger a fost apoi declarat eretic şi s’a retras la Orieto, în 1281, unde a şi murit peste trei ani.

Însă averoismul latin a continuat, propagându-se la Padova, la Oxford, la Bologna, la Erfurt, la Cracovia. Printre adepţi se numărau: Jean de Jandum (~1287-1328), Pietro din Abano (Petrus Aponus 1250-1316), Paolo Veneto (1369-1429), Nicoletto Vernia (1442-1499), Alexandro Achilini (1463-1512).

Expansiunea acestor concepţii a îngrijorat Biserica catolică în aşa măsură, încât la Conciliul de la Lateran, din 1513, a fost condamnat din nou averoismul.

Precedentul scolastic al averoismului latin/aristotelismului heterodox (în realitate, de inspiraţie indiană) a fost mult timp uitat. Abia în secolul al XIX-lea, sub influenţa gândirii orientale (hinduse), teoria neproprietăţii private asupra spiritului reapare, dar numai în opera lui Arthur Schopenhauer (1788-1860) şi întrucâtva, în cea a lui Ralph Waldo Emerson (1803-1882). De asemenea, ea a fost dezvoltată în secolul al XX-lea, în operele din partea a doua a vieţii lui Ludwig Wittgenstein (1889-1951).

 

__________________________________________________________________________________

Parerga  (cuprinde date, informaţii sau citate care, deşi aveau o oarecare legătură cu tematica tratată, n’au fost totuşi utilizate,  

                          negăsindu-şi un loc în economia textuală.)

 

În Europa occidentală, limba greacă nu prea era cunoscută. Anicius Manlius Torquatus Severinus Boethius (475/480-525) apucase să traducă în latină – dintre scrierile lui Aristotel –, doar Organon-ul, împreună cu Isagoge (Introducere în logică şi filosofie) a lui Porphyrios (234-305). Restul operelor  aristotelice au fost cunoscute doar prin mijlocirea versiunilor arabe, traduse în latină.

Aristotel fusese tălmăcit în arabă şi în aramaică, în sec. IX şi X, de către Abu Zaid Hunain ibn Işak al-Ibadi (Iohannitius, 809-873), nestorian din al-Hirah (în sudul Irakului). Între altele, a tradus un tratat – Despre principiile întregului după opinia lui Aristotel – atribuit lui Aristotel, dar care, în realitate aparţinea lui Alexandru din Afrodisia, care a fost şi autorul unui comentariu despre Aristotel – Peri Arhon tou kosmou.

Qusta ibn Luqa al-Ba’albakki sau Costa ben Luca (Constabulus, 820-912), medic (dar şi filosof, matematician, astronom) creştin melkit din Baalbek (Heliopolis), în Liban, a fost un alt traducător în arabă, al lui Aristotel. El este şi autorul unui tratat propriu – Risal fi’l-farks bayn al-nafs wa-l-ruh/al-ruh wa-l-nafs, tradus prin 1140, în latină, de către Ioan din Sevilia (Joannes Hispalensis atque Limiensis ~1090-~1150, care trebuie deosebit de Joannes de Sevilla Hispanus ~1150-1215), cu titlul De Differentia Spiritus et Animae. Ioan din Sevilia a mai tradus, pentru uzul reginei Portugaliei, în 1120, sub titlul Secretum secretorum, celebrul tratat Kitab sirr al-asrar (~941), al lui Yuhannâ (Yahia) ibn al-Batrîq – o pretinsă Scrisoare a lui Aristotel către Alexandru, despre ştiinţa guvernării şi a bunei orânduiri a puterii în stat. O altă versiune latină, din Antiohia, – Secretum secretorum Aristotelis ad Alexandrum Magnum – tradusă în 1232 (sau 1243?), aparţine lui Philippus Tripolitanus. (Mai târziu, aceasta a fost tradusă din latină, în engleză, de către Robert Copland, care a şi tipărit-o în 1528.)

Acest tratat Kitab sirr al-asrar nu trebuie confundat cu Kitab al-asrar, un tratat de alchimie, scris de medicul şi alchimistul persan Abu Bakr Muhammad ibn Zakariya al-Razi (Rhazes 865-925), circulând într’o versiune latină intitulată Liber secretorum.  

Şi medicul Yuhanna ibn Masauiah (777-797), cu numele latinizat Masuia, a venit la Bagdad, în 830, la Bayt al-Hikmah (Casa Înţelepciunii), cu scopul de a traduce texte greceşti, în special, aristotelice.

De asemenea, un anonim arab a întocmit o culegere de texte, provenind din cercul lui Alkindus (Abu Iusuf Iakub ibn Işak ibn Ismail al-Sabah al-Kindi, 802-873) şi cuprinzând o serie de aforisme din filosofii greci (care au fost regăsite ulterior, în Dicta sapienti graeci), plus o serie de traduceri şi de adaptări din Plotin, o serie de parafraze la enunţurile lui Proclos, precum şi tratatul lui Alexandru din Afrodisia – Despre principiile întregului după opinia lui Aristotel, care între 840-850, fusese tradus în aramaică de Abu Zaid Hunain ibn Işak al-Ibadi, arab nestorian. Textul acestei compilaţii neoplatonizante a fost rupt în două părţi, în secolul al IX-lea:

– cea care a fost tradusă în latină, sub titlul Teologia  Aristotelis, deşi în realitate, era bazată pe Eneadele lui Plotin (205-270) şi pe comentariile lui Porfirios (243-305), care fuseseră parafrazate şi adaptate de ibn Nai’ma al-Hinsi, traducător arab creştin şi editate de al-Kindi;

– şi cea cuprinzând, printre altele, şi textul intitulat Kitab ul-idah li-Aristutalis fi’l-hayri’l-mahd (Cartea expunerii lui Aristotel asupra purului Dumnezeu) sau, mai scurt, în alte mss., Kalam fi mahd al-hair (Liber de expositione bonitatis purae). Această parte fost tradusă în latină, de Gerard din Cremona (~1114-1187), sub titlul Liber de causis. Deşi aparţinea unui autor arab necunoscut din secolul al IX-lea, textul a fost de asemenea, atribuit lui Aristotel, până în 1268,  când Wilhelm din Moerbeke (1215-1286) a tradus din greceşte, în latină, Elementele de teologie ale lui Proclos. Oferind această traducere Sfîntului Toma din Aquino, aceasta şi-a dat uşor seama că autorul arab al Liber de causis se inspirase din Proclos…

În afară de această origine „arabizantă“, mai există şi ipoteza „hebraizantă“, potrivit căreia Liber de causis a fost elaborat în Andaluzia secolului al XII-lea, de către Avraham ben Daud ha-Levi (1110-1180), numit şi Ioan Avendauth, Avendehut, David Iudeus, Ibrahim ibn Daud Halevi. Ipoteza aceasta se bazează pe faptul că autorii contemporani arabi importanţi nu menţionează textul, precum şi pe faptul că Albert cel Mare, într’un comentariu de al său, i-l atribuie lui David Iudeus, iar un exemplar mss. de la Oxford, se încheie cu cuvintele explicit metaphisica Avendauth. Însă cercetări recente tind să infirme această ultimă ipoteză, confirmând faptul că tratatul Liber de causis este traducerea unui text arab elaborat în cercul lui Al-Kindi, deoarece mai multe exemplare mss. în arabă, ale califului al-Mamun (786-833), precum şi unele mss. de la Ankara, n’aveau cum să provină din Andaluzia. (De altfel, paternitatea tratatului Liber de causis a făcut obiectul unei controverse între Toma din Aquino, care susţinea ipoteza „arabizantă“, şi Albert cel Mare, care pleda pentru cea „hebraizantă“.)

Pe aceste două texte pseudoaristotelice – Teologia  Aristotelis şi Liber de causis  – s’a întemeiat toată metafizica gânditorilor scolastici din secolul al XIII-lea.

Pappus din Alexandria (sec. IV), important matematician al antichităţii târzii. În 340, a scris Synagoge (text intitulat Colecţia matematică, în traducerea din 1589, a lui Federico Commandino), din care s’au păstrat doar 8 volume.

Teorema lui Pappus stă la baza geometriei proiective. El a introdus rapoartele anarmonice.

[1] Samhita = compilaţie, culegere, colecţie.

[2] Sutra =  fir (sens literal),  firul gândirii, urzeala ideilor (sens metaforic), extensiv: carte canonică.

[3] Cearaka este de fapt, numele generic al medicilor ambulanţi. E posibil să fi fost şi numele unei persoane.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

3 + 9 =