Ceauşescu ca atare! Ceauşescu care trăieşte în noi, mai departe. În noi, aceia care l-am zămislit din 1965, încoace. Noi, cei cu complicitatea cărora, Epoca Ceauşescu a fost posibilă, pentru că de la adulatorii îmbuibaţi, de la vânătorii de privilegii, până la milioanele de bieţi chiulangii, ne-am complăcut cu toţii – tacit –, să profităm de pe urma regimului său, pe care în loc să-l zădărnicim, l-am tot consolidat inconştient. Noi aceia care suntem vinovaţi că individul Ceauşescu a putut să devină CEAUŞESCU, respectiv, personificarea unui morb naţional care ne cam bântuie periodic, precum pedeapsa unui blestem,

Ceauşescu a dat numele unui virus, pe care-l purtam în noi demult, deoarece ilustrează în modul cel mai elocvent, exteriorizarea maladiei, pe care o produce acest agent patogen.

Exprimând într-o formă concentrată această tară naţională, Ceauşescu ne-a descoperit de fapt, existenţa acestui virus care-i va purta numele…

La Târgovişte, n-a fost decât un început. Acei bravi paraşutişti nu puteau să-l ucidă pe Ceauşescu, oricât de buni ochitori vor fi fost. Veritabila execuţie a lui Ceauşescu este de durată… Ea preupune să-l stârpim pe Ceauşescu din noi înşine.

Or, după 28 de ani, Ceauşescu este intact în societatea: aceeaşi lipsă de speranţă, aceeaşi omniprezentă intoleranţă, aceeaşi lăcomie şi poftă de profit imediat, aceeaşi lipsă de respect faţă de lege şi faţă de valori, în favoarea arbitrariului şi a incompetenţei…

Ştiindu-ne cu toţii complici la înălţarea şi la perpetuarea lui Ceauşescu, ura de noi înşine ni se revarsă, proiectându-se asupra celuilalt care n-are altă vină decât că e lângă noi. În loc să scoatem răul din noi, ne irosim într-un continuu război al fiecăruia împotriva tuturor, ura schimonosindu-ne chipurile, până la uita ce este un zâmbet.

Ceauşescu trăieşte în noi, atâta timp cât virusul îşi va secreta în taină, toxinele. Contaminarea şi incubaţia s-au produs demult: după ce l-a înlăturat pe Cuza, societatea românească s-a complăcut în a accepta dominaţia discreţionară a unui Brătianu-Viziru’, părintele regimului clientelar; iar după aceea a tolerat şi a încurajat ascensiunea unui scelerat precum Carol al II-lea, al cărui dezmăţ a dus ţara la dezastrul ştiut; apoi, consecventă acestor două modele nefaste, maladia naţiunii – indusă de insidioasa acţiune a aceluiaşi virus, suprapusă pe fondul infecţiei comuniste –, a culminat cu zămislirea lui Ceauşescu. Patimile cele mai rele care dospeau în străfundurile sufletului naţiunii noastre, s-au întrunit în făptura acestui tiran, menit să personifice răul profund, pe care-l conţineam. El n-a fost un monstru, ci o oglindă întoarsă către noi, pentru a ne vedea mai bine. Dacă, îndurând suferinţele care ni le-a pricinuit, nu ne-am recunoscut în el, hotărându-ne să exorcizăm tot răul din noi, curând, otrăvurile şi miasmele aceluiaşi virus s-au coagulat, întruchipând un nou personaj sinistru, care ne-a pedepsit şi mai îngrozitor prin Băsescu și cei zece ani de vulgaritate abjectă… Sunt recurenţele necruţătoare ale istoriei!

Dacă ne-am amăgi să credem că Ceauşescu a fost monstruos, am simplifica îngrijorător lucrurile, consolându-ne cu justificarea excepţiei teratologice. Recursul la patologie e comod, dar înşelător… Ceauşescu n-a fost decât expresia banalităţii Răului (Hannah Arendt). A fost doar un om, pe care noi cu toţii l-am augmentat – fără să fim conştienţi –, aducându-l la dimensiunile care ulterior, ne-au făcut să-l resimţim insuportabil.

În concluzie, acum, după 28 de ani, trebuie să ne decidem, ca printr-un efort de conştientizare, să stârpim virusul morbului nostru naţional care a făcut dintr-un „simplu cetăţean“, pe Ceauşescu.

Dacă am greşit ucigând în grabă doar exponentul, trebuie să ne concentrăm însă, ca să nu mai existe vreodată, sub nici o formă, totalitarismul.

                                                                                                          

PS Aceste triste reflecţii ar trebui să-i fie traduse veleitarului gauleiter al României, domnul Klaus Werner JOHANNIS, care nu este imun la acest virus ancestral. Să ia bine aminte! Că s-a cam împlinit sorocul: un alt conducător (führer) ni se va îmbolnăvi lent de megalomanie…

Aria adulaţiei susurată zilnic în iatacurile Cotrocenilor îl va ameţi cu uşurinţă. În frusta sa simplitate teutonă, nu va rezista asaltului encomiastic, cu care un neam vechi precum al nostru – îmbătrânit în parşivenia bizantină a meşteşugului linguşirii şi tămâierii –, îl va învălui, desprinzându-l rapid de realitate… Dovadă erorile aberante comise deja în ultimul timp!

 București, 26 ian. 2017

3 COMENTARII

  1. Multumesc pentru articol.
    Intradevar, Nicolae Ceausescu a fost o „creatie” a poporului roman dar nu „orice” creatie ci una unica, pe care insa poporul roman a putut`o „accesa” in integralitatea ei indiferent de conditie sau rang.
    Haideti sa incepem cu „astazi sau ieri” (ne aflam deja la inceputul celei de-a doua generatii adaugate) si suntem nevoiti cu totii sa ascultam si sa diferentiem „vocile” existente atunci dar si cele reproduse dupa acel „amalgam” de trairi:
    • contemporanii maturi cu „bucurii” nestiutoare, „prea – obisnuiti” pe fond cu „logica si ordinea gandirii”, plasati inconstient si voit intr-un conflict cu ei insisi, biete „emasculari” ale unor gandiri firesc – animalice dar (totusi) netributare unei organizari mentale care sa poata asigura o victorie „a lor” impotriva „lor”, si a fost (istoria e `aci) nevoie de „intariri”;
    • copii nostri in care la acea vreme, cei „maturi” se „luptau cu olita” iar „virusii” inca neinventati (adica „viitorul”) „tineau coloanele” (a V-a a fost nimic) marilor trusturi de „ceva”, incepand cu germenii „polittically correctness” si terminand cu Sfanta (astazi) Tereza.
    Si „vocile” aduse atunci in strada erau doar „portavoci” a „ceva” si care, aproape niciuna nu-i intelegea (acestei „minuni” abatute asupra noastra) originea, structura, continutul, ideologiile secrete si mai ales intentiile malefice (am fost acolo).
    Murisem cu totii, scapasem de cele 9 cercuri ale infernului, sarisem Purgatoriul si ne aflam in anticamera Paradisului iar Caron ne-a dat fiecaruia, ceva „bani de buzunar”, un brad, un pui, o portocala amara… Unde eram ?
    Ca stat eram ca un „punct” fara masa, ca o „gaura alba” ce putea fi penetrata (inspre inauntru sau inspre inafara) pe oricare din „axele” sale, haotic, neinteligibil dar „relevant” pentru „frontul” care se „zbatea” sa ne apere de o „invazie sovietica”.
    Ca natie eram precum o „unduire” de arbore in fata furtunii, extrema, pana la ruperea tulpinii, cu trupuri autoflagelate, maculate, cu pletele in colb cu priviri „vioaie” specifice „rigor mortis”, cu urechi „atente” infundate in golul cranian pana la „anularea” timpanelor si cu buzele „arcuite” atipic pentru a crea acel „urlet unic” al fiului ce tine in brate cadavrul parintelui ucis din „proprie” vointa.
    Comportamentele, vocile noastre pitigaiate, textele insailate „pe picior”, balbaielile, privirile ce fixau caldaramul, „zambete de porci” in dimineata „senina si crestineasca” a Ignatului (fara miei si porumbei), „parabolicele lumii libere” la care ranjeam ca „vitelul la Poarta noua”, partidele „istorice” regasite din „increngatura” interbelica, regele si dorintele unora dintre noi de autoritate „suveran – acceptata, reala si inalienabila”, „crizele”, copii ucisi si rusinea acelui „adendum” (atat de „apropiat”) de locul unde pe 15 ianuarie mergem cu „totii” sa luam lumina de la poetul nostru national, picioarele, umerii franti, familiile „descompletate” nici nu mai trebuie evocate, sunt doar „efecte” a`priori studiate si exersate si al caror singur rost era sa dea un „pic de nuanta” acelui strident portocaliu al „Dosarului”.
    Ce „voci” se mai aud astazi dupa 2,2 generatii ?
    „Contemporanii” de atunci tac fiinca, in sfarsit (tarziu) au inteles. Sa aduci in „realitea” de astazi subiecte precum „revolutia romaneasca” ar fi precum un salt cu „capu`” inspre sabia lui Damocles. Prin aceasta „tacere” (insa) au creat un „loc gol” (a nu se intelege Agora) unde oportunisti „dedicati” de nastere sau incultura (ceapa, kiwi, icoane cu ieromonahi, siruri de carnati, becuri, scobitori, s.a.m.d.) care au incercat sa „umple” cu toate ineptiile „post – decembriste” acest spatiu (mai „imens” parca decat la „Comuna din Paris”, pastrand proportiile).
    Astazi „vocile” care „discuta” sau „argumenteaza” „marea” „revolutie romana” sunt tocmai cei care se „scremeau temporal” pe olita sau „virusii” mentali din creierele arhaice, inca necreative, inca neprolifice, inca nesituabile la un nivel al „planificarii” si care nu puteau si nici nu pot fi priviti ca indivizi care vor putea vreodata sa inteleaga istoria reala si „complicata” a acelui „moment” deasupra „invatamintelor” formale, schematice cu care li s-a „infestat de trei decenii „intelectul” lor profan.
    Revenind la subiect, „Epoca Ceausecu” a fost pentru mine (copil, tanar, adult, barbat) o epoca de mari impliniri personale si m-am nascut intr-o familie neintelectuala, saraca si nu am avut „pile” si nu am facut parte din nici un „organ” represiv si nu am avut nevoie sa ma „imprumut” de la nimeni, doar am muncit „opus est cunctis prospere agens habitabatque”, fara sa ma gandesc ca trebuie sa am alte drepturi in afara celor constitutionale (cand le-am inteles si eu).
    Am inteles metafora referitoare „subiectul colectiv” si „creatia” lui si o accept.
    Citez din articolul dumneavoastra: „acei bravi paraşutişti nu puteau să-l ucidă pe Ceauşescu”, adica cel care „coexista” inca in noi.
    L-au ucis insa „rapid” ca o „ploaie de vara”, fara „dosar” intocmit (si instrumentarea acestui dosar cred putea dura mai mult decat „dosarul” lui Ion Iliescu), cu un „procuror” care sfida chiar si „simplitatea dumnezeiasca” a lui Torquemada, fara judecata dreapta in afara unui „consiliu revolutionar”, inert, „interesat”, superficial si mincinos, fara „aparator drept”, si ca om nascut cu drepturi, „ultimately” „sacrificat” precum un Isus dar intr-o „balta” de sange (nici macar „batut in turturi”).
    Eu am facut armata un an, sase luni si zece zile la regimentul cel mai bine instruit al Armatei a IV-a, a „Ardealului”. Am fost „visat”, am plans, am urat viata, am suportat cea mai „neagra caprarie” dar nu am executat niciodata vreun „ordin” care sa puna la indoiala tara mea, integritatea ei sau comandantul ei suprem.
    Si „totusi” acei „bravi parasutisti” l-au asasinat atat individual cat si in grup, nu pe un alt soldat combatant dintr-un potential „front” de lupta „dusman” ci pe „un batran si nevasta lui”, cu mainile legate la spate. Sunt curios (astazi abia si mi-e rusine) sa aflu care „drapel de lupta” (cum se numeste acel „drapel” si daca a mai existat dupa) a asasinat un roman cu mainile legate la spate.
    Domnule Gelu Voican, cu tot respectul, eu nu doresc sa-l „starpesc” pe Nicolae Ceausescu „din mine” tocmai pentru ca el reprezinta (cum bine ati spus) quintesenta ancestrala si pamanteana (temporala, ce-i drept) a acestui popor, asa cum era el si care m-a „format” (iata) ca om, zic eu intreg si „taran liber”. Nu am ce sa impart cu Nicolae Ceausescu. Iar daca aceasta „epoca” ne „bantuie” pe toti, acest fapt nu poate decat sa ma bucure (pentru ca nu este ceva negativ).
    Iar Nicolae Ceausescu, chiar nu a fost niciodata si nu este „virus”, un virus poate actiona (lipsit de orice „solemnitate” prin toate partile noastre mai mult sau mai putin intime) cam din noiembrie pana in februarie – martie si mi se pare chiar nedemn ca eu, florea sa-l consider pe Nicolae Ceausescu un „virus” in conditiile in care nu exista si nu s-a pus niciodata „problema” testarii unui „vaccin” impotriva „lui”.
    Glumeam.
    Concluziile personale, cu drag le „trag” maine (sper).
    Inca o data va multumesc pentru tematica articolului.

  2. Daca ma acceptati, cu bune sau rele, as incerca in aceasta seara sa trag cateva palide „concluzii” asupra articolului care este (imens ca semnificatii) atat o rememorare dar parca mai mult o o regandire, o „reintelegere” la un alt nivel al „decriptarii” sau chiar, indraznesc sa „simt” o scuza aproape „post – temporala” obligatorie insa „accesarii” sensurilor „inalte” si lipsite de „inertul” uman, ca o detasare aproape suprema (aprope si nu neaparat necesar, Diotalevi din „Pendulul” lui Umberto Eco) sau ca „alt inteles” (dorit) mai pur, mai candid decat „praful” presarat pe aripile curate ale mortii si mi-as dori sa „continuati” aceasta rememorare dar nu indreptata spre „realitati” (mai mult sau mai putin „volgare”) ci cu „cap – compas”, atenta la „paradisul” de sensuri care au creat acest popor si „morbul” lui si plang de aproape trei decenii pentru „stricarea datinilor”, pierderea „indentitatii”, valorizarea „nimicului” si negarea „virulenta” a trairii curate romanesti.
    Nicolae Ceausescu a fost un „om” roman, nescolit dar ca orice taran „liber la minte” a „facut” ceea ce a crezut el ca „trebuie”, s-a uitat si la „altii” si a inteles „vecinatatile” si s-a tot „perfectionat”, nu intotdeuna in „bine” individual dar itotdeauna in „bine” national iar aici ne-am asemanat, ca si intemeietori de stat sau conducatori cu evreii.
    Paranteza rotunda: apropape toata existenta omenirii a fost marcata (atat cat avem izvoare culte scrise dar si „legende” verbale) de totalitarism, razboaie purtate de faraoni, imparati, regi, duci, conti sau briganzi, „purtatoare” de inegalitate sociala, saracie, foamete si exceptand „momente” importante precum „revolutiile” (burgheza a „capetelor rotunde” din Anglia, 1660-1699, imperiala de la 1848, franceza din 1789 si cea socialista ruseasca din 1917, omenirea in aproape tot timpul ei „stiut” s-a aflat in totalitarism si asta fara sa marchez formele ei supreme si inumane de totalitarism social, exprimate prin sclavagism sau colonialism, „supremul” inchizitiei sau holocaustul, adica exprimat intr-un singur cuvant, „vestul”.
    Nicolae Ceausescu raportat (ca si conducator de stat) la toate „mizeriile totalitariste” care au „condus” aceste masinarii „infernale” de minciuna, crima si distrugere de „oameni, rase, natii” este doar un „inger ieftin”, o ‘erezie” neinteleasa de propriii enoriasi, un „vuiet” in „tacerea complice” a tradarii nationale ca existenta si astazi (iata) ca un Icar prabusit si amestecat cu „franturile” de aripi in propria-i „glie”.
    Nicolae Ceausescu, precum predecesorul lui Ludovic al XIV – lea, a inteles si a considerat ca „el” este exprimarea tarii lui, si a ras „a bucurie” cand tara lui avea succese si se dezvolta, s-a strambat „a nerozie” atunci cand i s-au revelat politicile eronate si a plans „a moarte” atunci cand tara lui a pierdut.
    Paranteza rotunda: sa conduci un stat inseamna intradevar si beneficii personale pentru tine si familia ta, beneficii pe care le au toti presedintii lumii dar sensul (egal pentru toti) nu tine de opulenta sau grandoare ci de un nivel minim acceptat de „reprezentarea” statului prin „reprezentant” iar restul tine doar de aceste notiuni.
    Nicolae Ceausescu nu a avut nici un beneficiu „tipic dictatorial” ba dimpotriva, ca si proprietate nici chilotii de pe el nu-i apartineau ci faceau parte din „gestiunea partidului” si inchei cu acest „nume” prea mult laudat, prea mult condamnat dar prea putin inteles.
    Traian Basescu. Este exact opusul lui Nicolae Ceausescu.
    Patriotismului national Basescu i-a opus „tradarea nationala” exprimata prin actiuni (personale. adica statale) sau „indemnuri” antinationale (sa retinem ca este doar o „opinie” protejata de „Constitutia..”) care au condus la „intelegeri nedemne” ale statului roman in relatia cu „sacalii” lipsiti de orice bun simt, vestici. Oricum, cat rau a facut Basescu Romaniei, nu cred ca poate fi cumva (prin absurd) compensat de generatia fiilor sau a nepotilor mei.
    Revenind la „gauleiterul” care se vrea „fuhrer”. Daca doriti (eu nu mi-as dori) sa vedeti o „papusica Barbi” masculina (in fine) care vorbeste precum un ventriloc sau care se chinuie sa „articuleze” limba nationala, mergeti la „presedentie”.
    Acest „ras” antinational i-a fost impus lui Crin Antonescu dupa vizita la Washington (Obama, ca orice „democrat” nu mai avea „timp” si-i lasase „vesnicei” Angela „decizia” europeana) si, cu pretul libertatii, l-a facut si vicepresedinte si s-a retras si el (cu justificari mediocre) pentru a-i pregati acestui mare „roman” accederea fara „surprize” la „tronul” Romaniei.
    Este rusinos.
    „Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
    Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
    Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
    Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
    Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
    Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
    Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
    Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!”
    Inchei si ma retrag in”publicul” meu nimic, cu dragoste pentru tot dar sarac „sub lume”.
    „În orice om o lume îşi face încercarea,
    Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;
    În orice minte lumea îşi pune întrebarea
    Din nou: de unde vine şi unde merge floarea
    Dorinţelor obscure sădite în noian?”
    Va multumesc si sper sa mai adaugati ceva la acest subiect.

  3. Metroul , Transfagarasanul, blocurile de locuinte, Canalul , Dunarea Marea Neagra etc etc .. s/au facut SINGURE .. vorba ateilor … cu stelele si planetele..

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

9 + 1 =