În decembrie 1989, o nouă Românie se năștea din refuzul oamenilor de a rămâne damnați într-o lume alterată, plină de norme arbitrare și de constrângeri.

Grafica utopiei zugrăvite de comuniști urma să fie ștearsă de sângele unor oameni nevinovați, istoria având, în sfârșit, posibilitatea să-și reia cursul firesc. În cei 45 de ani de comunism pe care România i-a experimentat, aceasta s-a transformat, treptat într-un tărâm enclavat, obturând astfel calea propriei deveniri istorice și lăsându-se dominată de nevrozele dictaturii comuniste.

Eliberarea de trecut și de reziduurile culturii răului s-a produs în mod spontan, în anul 1989, după patru decenii pline de suferințe și neajunsuri.

Românii au părăsit în goană granițele robiei, deblocând, în acest fel, drumul istoriei naționale spre un viitor salvator. În prezent, însă, România încă testează lecția libertății. România zilelor noastre a rămas, din nou, suspendată în timp, ruptă de trecut și privind molcomă spre drumul care deschide alternativele viitorului – silindu-se, singură, să rămână captivă într-o dimensiune istorică discontinuă.

Istoria… dezvăluie chipul omului văzut în oglinda timpului – un om confuz şi contradictoriu aruncat în existență, care vrea să-și consume trăirea. A i te opune, înseamnă a-i nega existența, a-i reduce sinele la nulitate, deoarece atât conștiințele morbide, cât și cele limpezi tind spre viața – care, în ultimă instanță, înseamnă expresie în matricea sa, identificându-se atât belșugul simțirii, al cunoașterii, al metamorfozei, cât și vidul, lacuna ființării, constrângerea concretizării naturii lăuntrice a sinelui.

Orice morfologie ontică este formată din expresii și forme eruptive sau latente care ascund  în rădăcina lor accente grave, contradictorii sau tensionate ale existenței, omenescul putând fi indentificat la intersecția regiunilor cardinale ale vieții: plenitudinea și vidul, raționalul și absurdul, naturalul și artificialul. Omul, la naștere, se sfărâmă din rotunjimea existenței, apoi osciliează între a duce o viață fragmentată, lacunară, golită de sensuri și încercarea de a se găsi pe sine. Căutarea este personală, dar efectele sunt spărturi, prăbușiri, căderi, dar și urcușuri în dimensiunea ontică exterioară. Omenescul nu este o expresie rigidă a vieții, ci un participant activ la propria-i devenire. Tocmai de aceea cultura, valorile, rosturile și alegerile individului, înțelese ca expresii ale unor componente latente din configurația spirituală a omului, sunt cele care divulgă stadiul evoluției sau involuției existenței umane.

În termenii filosofului Jean-Paul Sartre – „Omul se face. El nu se află aici gata-făcut: se definește prin alegerea moralei, și nu poate face altfel decât să aleagă o morală, atât de mare este presiunea împrejurărilor asupra sa“ (Jean-Paul Sartre, Existențialismul este un umanism. Publicat în 1946, textul L’Existentialisme est un humanisme este stenograma unei conferințe ținute de Sartre la Paris în octombrie 1945).

Istoria recentă a României ne dezvăluie o civilizație în descompunere, care asemenea unei expirații artificiale, grăbite… se risipește, pe nesimțite, de obrazul aspru al neantului. Puțini la număr sunt cei care astăzi privesc spre trecut cu intenția de a salva viitorul din fața vacuum-ului istoriei.

Printre aceștia se numără și publicistul Cornel Constantin Ciomâzgă, care – reluând demersul întreprins împreună cu apariția volumului Lucrarea – își propune să reconstruiască prin intermediul istorisirilor sale, imagini vii, concludente ale trecutului care încă ne domină existența, ale dublului joc al vieții care permite revărsarea binelui și a răului din matca sa. Cartea Se întorc morții acasă prezintă, într-o manieră necenzurată, o poveste reală despre ororile și torturile comise de un  fost ofițer  din timpul regimului comunist, autorul atacând, în acest fel, problema identității și culturii române și a adevăratelor maladii ale ființei naționale: orbirea, nepăsarea și cruzimea. Prin intermediul acestui volum, tabloul micului univers românesc – de la simplele biologii umane, primare și instinctive, care acționează în lipsa unei conștiințe curate, și până la adevărații eroi pătimitori anonimi – este redat în mod fidel. Se întorc morții acasă este un proiect literar al cărui perioadă de elaborare a durat 23 de ani. În anul 1991, Cornel Constantin Ciomâzgă – pe atunci un binecunoscut jurnalist – se îndrepta spre redacția revistei „Tinerama”. În drumul său spre metrou, i-a atras atenția un om care vorbea de unul singur. Când s-a apropiat  de el acesta i-a răspuns: „Ehei, dac-aţi veni voi de unde mă-ntorc eu… n-ați mai fugi așa… n-aţi mai fugi aşa, puişorilor…“ (p. 11)

Volumul debutează cu mărturisirea lui Petre despre moartea sa clinică și experiențele tragice pe care le-a trăit și le-a cauzat, la rândul său, pe vremea când lucra ca ofițer și aplica cu brutalitate ordinele primite – dialog care, în plan real, între autor și Petre, avea să dureze mult timp. Aflăm astfel că Petre a avut mereu o predilecție spre corupție și decădere – moștenire grea primită de la mama sa, persoană violentă care-i umbrește copilăria prin agresivitate și vulgaritate –, ajungând în cele din urmă, după mai multe greutăți ale vieții, să intre la școala de ofițeri: „Când am început școala aceea de ofițeri, interveni Petre, resfirându-și amintirea, primele lucruri pe care le-au cerut au fost următoarele: să ne scoatem cruciulițele de la gât, cei care aveam, să renunțăm la comportamente de domnișoare de pension, adică, la cele câteva maniere, care ar fi putut exista, la rușine, mai ales, și la bunul simț. Iar în locul acestora să altoim cu sânge arctic, fățărnicie cât cuprinde, tupeu, ură, metode multiple de ponegrire, denigrare și hulă, forme de iscodire, de pândă și de urmărire, formule de bătaie, de tortură și chiar modalități de ucidere. Da, da. Multe dintre acestea le aplicam mai întâi între noi” (p.32-33). Dialogul dintre Petre și autor ajunge până în punctul în care fostul ofițer mărturisește cea mai oribilă experiență a sa: metodele inumane pe care le-a aplicat unui duhovnic, în perioada în care acesta se afla închis, apoi drama pe care i-a provocat-o prin violarea surorii.

Firul narativ trasat de scriitor se desfășoară pe parcursul a mai multor cadre spațiale și temporale: trecutul și prezentul reprezentând cele două granițe existențiale care se dilată  pe măsură ce personajele principale – torționarul Petre și parintele Gheronda Filip, victima torționarului – încearcă să redefinească semnificația istoriei lor comune. Influența gândirii teologice a autorului se conturează, treptat, pe parcursul lucrării, fiecare dezvăluire făcută de torționarul Petre fiind dublată de o pildă creștină. În cele din urmă aflăm că destinul avea să-i reunească din nou pe cei doi, de această dată, Petre fiind cel care căuta ajutor și salvare.

Aflat într-un moment vulnerabil al vieții, Petre se spovedește bătrânului duhovnic, pe care în urmă cu zeci de ani îl persecutase și îi distrusese familia. Inițial nu-l recunoaște pe părinte, și se lasă vindecat de vorbele și învățăturile duhovnicești ale acestuia.

Experiența noii dimensiuni existențiale și aflarea adevărului despre viața părintelui Filip, îi  va da puterea necesară lui Petre să renunțe la haina împovărată a trecutului său: „Eu m-am întors din mormânt, din iad m-am întors. Eu m-am întors? El m-a ridicat de-acolo de sub pietrele alea și mi-a redat lumina soarelui. Pe câți nu i-am înfundat în viața mea, lipsindu-i de lumina asta a soarelui, și câți dintre aceștia n-au mai văzut-o poate niciodată? Nu pot să spun nimănui câtă amărăciune și câtă părere de rău simt acum în ființa mea. În ființa mea, zic, pentru că  o simt peste tot, din creștet până-n călcâie și adânc în inima mea”. (p. 241)

Pentru cititori, cartea Se întorc morții acasă se transformă dintr-o călătorie prin hăurile realității desfigurate și modificate în mod silnic într-o  urcare treptată spre dimensiunea sacră a vieții: jertfa, iertarea și mântuirea fiind simbolurile cheie la care Cornel Constantin Ciomâzgă face apel pe întreg parcursul volumului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

7 + 5 =