Poezie intimă
Te-am pierdut în umbra zilei,
în spațiul inert alcătuit din două glasuri muribunde.
Din speranțe, din gânduri verzi
și zgomote răcoroase te-am îndepărtat…
Azi, acest spațiu alb
al vorbelor de ieri încă nespuse,
mi te-a rostit în șoaptă
și te-am regăsit…
în gustul amar al despărțirii
de trecut, de trup, de coastele durerii!
Speranțele se sparg
în spuma valurilor de mai…
poezie intimă
sau voalul ce îmi dezgolește sufletul
Ești…
(21 mai 2015)
Abisul alb și scoica pierdută-n mare…
Valurile trăirii… atât de reci,
arareori calde,
se revarsă peste noi,
ființele nule.
Viața umple de conținut
doar pe cei ce-și opresc timpul;
cei ce îndrăznesc să-l absoarbă
și-l revarsă sieși
nesfârșit…
Aceștia își vor multiplica
clipa efemeră și
își vor vindeca urechea
frântă de zbierătul lumii.
În timp ce exaltația ontică
se plăsmuiește în liniștea-i divină,
omul zbuciumat,
cu ochi de smoală
se risipește în neant.
Acest eu golit de sine…
un atribut în propriul univers,
niciodată substanță!
Abisul alb, pur și eliberator
și scoica pierdută în mare
privesc timpul
într-o liniște mută, eternă și deplină;
doar omul zbuciumat alege,
dintr-o libertate instinctuală,
să-și frângă trăirea.
Abisul vieții…
pagina destinului nescris
ademenește,
de la fragedele noastre
începuturi, pe cei
dornici să-și impună
propriile CUVINTE…
(20 dec. 2015)
Fluturii
Se nasc în lumina divinității
și se prăpădesc în nepăsarea morții…
Se nasc liberi, neconteniți
și mor înlănțuiți…
Flutură pe cer iubirea,
Statică le amintirea
A tot ce e frumos și lasă
Timpul să se transforme în grimasă…
Trăiesc doar o zii
Și mor mii și mii
De căzătoare stele
Pe bolta trăirii mele…
Oamenii… sunt fluturi,
Vântul purtându-i spre repetate începuturi…
( 28 oct. 2009)