Jurnalistul Liviu Avram explică de ce şi cum încearcă Liviu Dragnea şi Darius Vâlcov să fraudeze Pilonul II de pensii private obligatorii.
Nu e de mirare spaima firmelor de administrare: când ţi se reduce comisionul cu 80%, dar în acelaşi timp ţi se cere să-ţi măreşti capitalul social de 10 ori, ambele fără niciun fel de justificare, singura soluţie rezonabilă de business este să închizi dugheana şi să pleci.
Dacă până la 30 iunie firmele de administrare nu depun jumătate din suplimentul de capital social impus, Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) le poate retrage licenţele, iar fondurile de pensii private rămân fără administratori. Înseamnă asta faliment?
Câtuşi de puţin: legea pensiilor private spune explicit că un fond de pensii nu poate fi declarat în stare de faliment. În acest caz, ASF desemnează un administrator special, pe o perioadă determinată. Ei bine, din acel moment, banii noştri de pensie vor fi la cheremul politicienilor.
Iată de ce. Legea pensiilor private prevede limitativ opt tipuri de plasamente în care banii pot fi investiţi. Toate sunt hârtii de valoare: acţiuni, depozite, titluri de stat, obligaţiuni – în general instrumente uşor tranzacţionabile, care pot fi relativ repede convertite în bani.
La fiecare dintre ele, în funcţie de mărimea riscului, legea prevede şi nişte borne de siguranţă: ce procent din valoarea banilor acumulaţi poate fi investit într-un anume tip de plasament. De exemplu, la titluri de stat, considerate cele mai sigure, pragul este de maximum 70% din întreg activul.
În schimb, la plasamente mai riscante, pragul este de numai 5%. Totul este gândit în aşa fel încât riscurile să fie cât mai mici. Ordonanţa lăcomiei a adăugat un nou tip de plasament: fondurile de pensii private pot să investească banii şi în „proiecte strategice de investiţii în parteneriat public-privat aprobate prin hotărâre a Guvernului“.
Aici, în mod curios, nu există nicio bornă de siguranţă, ca şi cum proiectele Guvernului ar fi cele mai sigure investiţii de pe pământ. Teoretic, în baza ordonanţei lăcomiei, dacă vrea Guvernul să facă o autostradă, un fond privat de pensii poate să finanţeze acest proiect, ca partener privat al Guvernului, cu toţi banii pe care îi are acumulaţi.
Practic însă, asta nu se întâmplă acum, pentru că actualii administratori operează într-un mediu concurenţial şi dau socoteală atât propriilor acţionari, cât şi participanţilor la sistemul de pensii private.
Şi câtă vreme o autostradă este un proiect cu finalitate incertă, cu rată discutabilă de recuperare a investiţiei şi cu uriaş potenţial de fraudă, este evident că o asemenea investiţie ar însemna bani aruncaţi pe fereastră.
Odată ce actualii administratori vor pleca, soarta banilor noştri va depinde de administratorii speciali pe care îi va agrea ASF şi, mai ales, de capacitatea ASF de a rezista la presiuni politice.
Or aici lucrurile stau dezastruos: în pofida calamităţilor pe care le aduce în domeniul pensiilor private, Ordonanţa lăcomiei a primit aviz favorabil de la ASF – după care instituţia s-a plasat într-o confortabilă tăcere, deşi piaţa a depăşit temperatura de fierbere.
Adăugaţi la asta incredibila listă de neamuri, amante şi neveste şi cumetri politici cu care a fost împănat ASF în ultimii doi ani şi vom avea imaginea completă a celor pe mâna cărora ajung banii noştri de pensie. Prin urmare, e adevărat ce spun guvernanţii: Pilonul II nu se desfiinţează.
În schimb, au găsit o soluţie mai bună: de ce să-l desfiinţăm dacă putem să-l fraudăm? Sigur, tot scenariul de mai sus implică un anume proces de intenţie, dar când ştim ce inculpaţi de rang înalt decid soarta economică a ţării, nicio precauţie nu e inutilă, iar căutarea celui mai prost scenariu posibil e chiar semn de sănătate mintală.
