Orice om care se întâlnește cu opera lui Panait Istrati este străbătut de un sentiment ciudat, de un ecou îndepărtat, pe care fiecare și-l traduce în felul său. „Vagabond“ este apelativul cel mai des întâlnit, legat sumar de numele lui Panait Istrati, ca o apostilă nedreaptă și dureroasă.
Pentru români, cuvântul „vagabond“ înseamnă un om care rătăcește fără rost pe drumuri. Însă, Panait Istrati nu a fost un vagabond în sensul peiorativ al cuvîntului. El a fost un om osândit să trăiască într-un prezent care nu ajunsese la gradul de maturitate pe care sufletul său îl simțea, a tânjit întreaga-i viață la un viitor în care omul să poată „vagabonda“ printr-o existență absolută. Detașarea de valorile materiale, puterea de a se ridica deasupra lor, dulcele neastâmpăr al celor înzestrați cu o „inteligență rodnică“, au făcut din Panait Istrati un vector spiritual, un semn care arată spre evoluția naturală a ființei umane.
Născut într-un oraș de pe malul Dunării, Brăila, dintr-o mamă săracă și un tată „aventurier“, el intră fără voie în viață, prin ușa din spate a unei societăți rigide, cu norme clare de moralitate. Panait Istrati conține de la început durerea și disperarea mamei sale, plăcerea și gustul riscului moștenit de la tată, toate ținute sub presiune, de neliniștea și de învolburarea Dunării. Panait Istrati a fost un căutător. Un om chinuit de întrebări, plecat prin lume după răspunsuri.
Sufocat de nedreptăți, vinovat fără vină, Istrati este guvernat de un singur crez – dreptul pe care-l are fiecare ființă umană la Respect, la Egalitate de șanse și la Libertate. Omul acesta a strigat prin litere scrise pe hârtie, a încondeiat profiluri umane, încercând să dea un răspuns existenței. A atins culmile disperării, s-a rătăcit, ademenit fiind de utopii. Iar atunci când a înțeles că pașii săi merg pe pavajul care duce spre iad, s-a revoltat și a spus lumii adevărul. Și pentru asta a plătit. Panait Istrati închide cercul vieții sale la numai 51 de ani, în România, fiind bolnav și învins, rămas singur pentru a-și contabiliza visele, speranțele și desigur, erorile. A fost un căutător care a cernut întreaga-i viață prea mult steril pentru câteva fire de aur. Un șoim dunărean care nu-și face niciodată cuib, simțind că nimic nu-i poate îngrădi adevărata iubire de oameni. La 80 de ani de la descătușarea lui din această lume, unda spiritului său atinge iar Parisul. De ce? Pentru că toți cei care sunt atrași de Panait Istrati, îl conțin. Pentru că ei simt în scrierile și-n căutările lui aceleași dureroase întrebări, aceleași revolte, aceleași dorințe. Mesajul este simplu și firesc – toți vor o lume mai bună, în care să aibă timp și să aibă condiții să poată iubi în liniște darul neprețuit al acestei vieți. Și ei au în suflet creuzetul în care fierb la temperaturi înalte, visul și iubirea, răcorite din când în când doar de speranțe. Prin Festivalul „Panait Istrati“ se dovedește că acest mare căutător a lăsat în urma lui o hartă, înscriind pe ea drumuri drepte între oameni, dar având și generozitatea de a semnala drumurile periculoase care ascund nisipuri mișcătoare. Și, ca un testament tăinuit printre cuvinte, Panait Istrati a lăsat o avere uriașă – adevărul că atât bărbatul, cât și femeia sunt ființe libere.
Text scris de Ana Carmen Pahomi
