Îţi scriu chiar azi, 30 aug. 2013, de Sfîntul Alexandru 2013 – LA MULŢI ANI! (Dar cine ştie cât va dura până termin această scrisoare…)
Se adevereşte încă o dată că e mai uşor de expus ceva prin viu grai, decât în scris. De fapt, te-am plictisit telefonic cu toată problematica aceea eminesciană, fiindcă te consider o autoritate în materie şi mi se părea firesc ca să fii informat la zi, cu tot ce s’a mai publicat, mai ales acum, în climatul de libertate de după Revoluţie (că barem cu asta ne-am ales…). Desigur, e un cuţit cu două tăişuri permisivitatea asta editorială nelimitată, pentru că acuma, căzându-se în extrema cealaltă, se poate tipări orice, fără un control „ştiinţific“ de rigoare; pot să scrie şi să publice tot felul de inşi: diverşi apucaţi, unii maniaci sau închipuiţi, alături de autori competenţi, mai mult sau mai puţin consacraţi…
Personal, nu sunt interesat mai mult decât se cuvine unui român de rând care nu poate fi total indiferent faţă de soarta lui Eminescu şi faţă de locul pe care-l ocupă ca geniu tutelar al naţiunii, în tot ce este definitoriu pentru noi românii. Dar tu care ai avut o preocupare permanentă pentru tot ce priveşte omul Eminescu şi opera sa, devenind un cunoscător avizat, nu poţi rămâne nepăsător faţă de dezbaterile suscitate de noile documente publicate, precum şi faţă de alte abordări ale cazului Eminescu.
Ca în orice domeniu, nu există soluţionări definitive, iar generaţiile noi de cercetători pun în lumină aspecte neexplorate şi aduc răspunsuri la întrebările rămase în suspensie. Cazul lui Eminescu prezintă o serie de particularităţi, deoarece a existat, imediat după moartea sa, o culpabilitate la nivelul vârfurilor societăţii româneşti de atunci. Recursul la explicaţia sfârşitului său tragic prin boala luetică, a atenuat sentimentul acesta difuz de vinovăţie al clasei diriguitoare. Călinescu n’a făcut decât să întărească prin autoritatea sa, teza comodă a sifilisului şi astfel toată lumea era oarecum împăcată, cauza morţii fiind pusă pe seama unei maladii necruţătoare. O tragică fatalitate implacabilă adormea eventualele remuşcări nemărtirisite ale celor care interveniseră brutal în destinul unei personalităţi fondatoare pentru cultura noastră modernă. Toţi au fost conştienţi de valoarea incomensurabilă a operei sale; trei foşti prim-miniştri şi alţi fruntaşi politici notorii au fost în fruntea cortegiului funerar, însoţindu-l pe Mihai Eminescu pe ultimul său drum, de la Sf. Gheorghe la cimitirul Bellu.
În ce mă priveşte, totul a început ca preocupare, cam prin 2005, când am dat de o carte de-a unuia Cornel Dan Niculae, lucrare extremist antisemită, în care într’un capitol se susţinea motivaţia politică a internării lui Eminescu şi de aici, a morţii sale premature, după şase ani. Autorul este pătimaş, având însă un dram de coerenţă şi o oarecare grijă documentară. (Îţi trimit xerocopia capitolului respectiv.)
Ca unul lipsit de o preocupare aprofundată în ale literaturii şi a lui Eminescu, în mod special, aş fi putut să mă mulţămesc cu versiunile gatafăcute ale uzului comun. Dar cineva pentru care Eminescu a constituit o preocupare majoră, cu eşti tu, nu poate ignora tot ce s’a publicat în ultimele decenii, inclusiv discuţiile polemice. De aceea, mă şi străduiesc să-ţi sistematizez toate aceste date noi, ceea ce nu-i tocmai o muncă uşoară, pentru că nu prea ştiu de unde s’apuc un capăt de fir, ca să încep…
Desigur, îmi va fi greu să fiu exhaustiv şi e posibil să greşesc din când în când, mai ales, în privinţa exactităţii datărilor. Nu voi face decât o recapitulare evenimentelor, urmând ca tu să citeşti în detaliu, noile lucrări pe care ţi le voi semnala. În principal, totul se datorează activităţii de jurnalist al lui Eminescu, la ziarul conservator Timpul. Fiind foarte incisiv, devenise o prezenţă incomodă. Nae Georgescu[1] a identificat nu mai puţin de opt „coincidenţe“ în ziua internării lui Eminescu, la 28 iunie 1883:
1) internarea;
2) aderarea la Tripla Alianţă[2];
3) expulzarea lui Émile Galli, redactor şef la Indepandence Roumaine;
4) expulzarea lui Zamfir C. Arbore[3];
5) ruperea relaţiilor cu Austro-Ungaria (timp de 48 de ore);
6) desfiinţarea Societăţii „Carpaţii“;
7) telegrama ameninţătoare a lui Bismark către Carol I;
8) manevre militare autro-ungare la Predeal şi la Suceava.
O carte foarte bine documentată pe care merită să ţi-o procuri este cea a lui Toma PAVEL, Mişcarea românilor pentru unitatea naţională şi diplomaţia puterilor Centrale, Ed. Facla, Timişoara, 1979.[4] Aparent n’ar avea tangenţă cu Eminescu, dar autorul publică în anexă documente (rapoarte) ale serviciilor secrete austro-ungare, din care rezultă că Gheorghe Ocăşanu, din fruntea Societăţii „Carpaţii“ era recrutat ca agent informator. De altfel, şi Slavici era la fel. De aia a şi avut atitudinea trădătoare de colaboraţionist, în timpul ocupaţiei germane din 1916-18…
Trec peste alte amănunte referitoare la internare. (Le vei întâlni în noile cărţi…)
Toate investigaţiile duc la concluzia că Titu Maiorescu a pornit acţiunea juridică, deschizând la 28 iunie 1883, dosarul de punere sub interdicţie a lui Eminescu. Piese din acest dosar au tot apărut treptat: mai întâi, în Adevărul literar şi artistic din 1926, procurorul Constantin Botez (ulterior, profesor universitar de drept şi îngrijitorul unei ediţii a poeziilor eminesciene în 1935, Ed. Cultura Naţională) a publicat procesul verbal al procurorului Bursan, întocmit la 11 iunie 1889, respectiv, cu câte va zile înainte de moartea violentă a poetului. Apoi, abia în 1952, în revista Amfiteatru, a apărut referatul poliţistului Câţă G. Nicolescu, despre internarea lui Eminescu, la 28 iunie 1883. Dosarul reapare în actualitate prin 1982, cuprinzând vreo 6-7 piese. El a fost recuperat de Augustin Z. N. Pop, iar mai apoi, transmis lui Mircea Radu Iacoban. Azi, nu mai ştiu pe unde e…
Acţiunea judecătorească de punere sub interdicţie a trenat 6 ani, rămânând fără obiect o dată cu moartea lui Eminescu, lovit mortal în ceafă de un alt internat şi nu de o infecţie (erezipel), cum s’a tot susţinut. Se pare că dacă nu murea, urma să se instituie o curatelă compusă din Maiorescu, Brăneanu şi Caragiale (sau, eventual, Theodor Rosetti).
Te las pe tine să studiezi toate aspectele legate de internare, precum şi de toate implicaţiile politice determinante.
Deocamdată, încep să-ţi înşir o serie de cărţi apărute – ceea ce de fapt, constituie rostul demersului meu –, fără garanţia că sunt toate, ci măcar principalele:
– dr. Ion NICA, Structura psihosomatică a lui Mihai Eminescu,Ed. ?,1981 (ulterior, considerâna ediţia din 1981, a scos vol. II la Ed. Eminescu, în 1991);
– Ovidiu VUIA, Boala şi moartea lui Eminescu, Ed. Paco (col. Sărac), Bucureşti, 1996;
– Ovidiu VUIA, În grădinile lui Apolon, Ed. Alma rem, Râmnicu Vâlcea, 1999, 2 vol.;
– Ovidiu VUIA, Spre adevăratul Eminescu, Ed. Alma rem, Râmnicu Vâlcea, 2000, 2 vol. (ţi-am xerococopiat-o);
– Ovidiu VUIA, Misterul morţii lui Eminescu, Ed. ?, ?, 2007;
– Ion FILIPCIUC, Simptome politice în boala lui Eminescu, Ed. Timpul, Iaşi, 2005;
– Călin L. CERNĂIANU[5], Conspiraţia anti-Eminescu, Ed. ?, un serial cu vol. 1, 2, 3, 4-5, ultimul – 6-9, în 2005;
– Călin L. CERNĂIANU, Recurs Eminescu, Ed. ?, 2008;
– Theodor CODREANU, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1997, Editura Serafimus Grup, Braşov, 1999;
– Theodor CODREANU[6], Controverse eminesciene, Ed. Viitorul românesc, ?, 2000;
– Theodor CODREANU, Mitul Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 2004;
– Theodor CODREANU, Eminescu şi mistica nebuniei, Ed. Criterion Publishing, Bucureşti, 2010;
– Theodor CODREANU, Eminescu şi captivitatea „nebuniei“ , Ed. Universul, Chişinău, 2011;
– Radu Mihai CRIŞAN, Spre Eminescu, Ed. Cartea universitară, Bucureşti, 2005;
– Radu Mihai CRIŞAN, Testamentul politic al lui Mihai Eminescu, Ed. Cartea universitară, Bucureşti, 2005;
– Radu Mihai CRIŞAN, Drumul Doinei. Arma cuvîntului la Eminescu, Ed. Tibo, Bucureşti, 2008;
– Radu Mihai CRIŞAN, Eminescu interzis – gândirea politică, Ed. Tibo, Bucureşti, 2009 (reeditarea precedentei);
– Radu Mihai CRIŞAN, Istorie interzisă * Holocaustul * Mişcarea legionară* Eminescu, Ed. Tibo, Bucureşti, 2008;
(Pe ultimele două ţi le-am trimis, aşa că te vei lămuri singur asupra abordării cam extremistă…)
Ar mai fi cărţile unui colonel Toma DULCIU, stabilit prin Germania, despre care însă n’am nici titluri, nici edituri, ani etc.
În sfârşit, cele mai importante şi mai fiabile sunt cărţile lui Nicolae (Nae) Georgescu, cercetător perseverent foarte aplicat:
– Nicolae GEORGESCU, A doua viaţă a lui Eminescu, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994;
– Nicolae GEORGESCU, Moartea antumă a lui Eminescu, Ed. Cartier, Chişinău, 2000 (reeditarea precedentei);
– Nicolae GEORGESCU, Cercul strâmt: arta de a trăi pe vremea lui Eminescu, Ed. Floarea albastră, Bucureşti, 1995;
– Nicolae GEORGESCU, Eminescu şi editorii săi, Ed. Floarea albastră, Bucureşti, 2000, 2 vol. (446 +319 p.);
reeditată anastatic în colecţia lui Corneliu Ştefanache – Opera omnia, cu subtitlul 162 de ani de la naştere: Eminescu şi editorii săi, Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2012;
– Nicolae GEORGESCU, Exegeza eminesciană – I. E. Torouţiu[7], Ed. Floarea albastră, Bucureşti, 2002;
– Mihai Eminescu – Poesii. Cu formele şi punctuaţia autorului. Ediţie critică sinoptică îngrijită de Nicolae GEORGESCU, Ed. Floarea albastră, Bucureşti, 2004;
– Nicolae GEORGESCU, Scenarii de istorie literară. Ediţia princeps Eminescu, Ed. Floarea albastră, Bucureşti, 2004 (comentariu la precedenta);
– Nicolae GEORGESCU, Cartea regăsirilor. Cu Veronica Micle în infern, Ed. Floarea albastră, Bucureşti, 2004;
– Nicolae GEORGESCU, Cartea despărţirilor. Cu Veronica Micle în infern, Ed. Floarea albastră, Bucureşti, 2004;
– Nicolae GEORGESCU, Un an din viaţa lui Eminescu (martie 1881-aprilie 1882), Ed. Floarea albastră, Bucureşti, 2004;
– Nicolae GEORGESCU, Recife. Eseuri de oceanografie, Ed. Floarea albastră, Bucureşti, 2005;
– Nicolae GEORGESCU, Cartea trecerii: boala şi moartea lui Eminescu – o abordare filologică, Ed. Piatra seacă, Oradea, 2009, ediţia I; ediţia a II-a revizuită şi adăugită: Boala şi moartea lui Eminescu, Ed. Babel, Bacău, 2012
– Nicolae GEORGESCU, O zi din viaţa lui Eminescu, 28 iunie 1883 (dosar de presă), Ed. Floarea albastră, Bucureşti, 2013;
Dar nu numai persoana lui Eminescu a fost victima politicianismului contemporanilor, ci şi opera sa deoarece toate ediţiile apărând după moartea sa, au avut de suferit în urma intervenţiilor mai mult sau mai puţin arbitrare ale îngrijitorilor, atât în privinţa conţinutului, cât şi a ortografiei care poate schimba decisiv sensul unor versuri. De aceea, încerc să retrasez în mare, istoricul publicării operelor eminesciene. (Esenţială în privinţa asta, e tot o carte a lui Nicolae GEORGESCU, Eminescu şi editorii săi, deja citată mai sus)
Desigur, nu voi inventaria toate versiunile, ci voi începe cu ediţia critică a lui Dumitru Panaitescu- Perpesicius:
Poezii tiparite în timpul vieţii, Ed. Fundaţiei pentru Literatură şi Artă, Regele Carol II, Bucureşti, vol. I, 1939, vol. II, 1943, vol. III, 1944[8]. Introducere, note şi variante + anexe de Perpessicius.
După război, Perpessicius continuă cu vol. IV, Poezii posthume, Ed. Academiei, 1952, vol. V, Note şi variante, 1958, vol. VI, Literatura populară, 1963.
În 1953, Gheorghiu-Dej a alocat 800.000 lei pentru reeditarea integrală a operelor lui Eminescu. Totodată, s’a înfiinţat Muzeul Literaturii Române (în localul fostului Muzeu româno-rus…), condus de Perpesicius. Dar în anii 1959-1960, începuse o polemică cu acesta, purtată de un grup de la Institutul de Lingvistică, girat de Tudor Vianu şi condus de Ion Creţu (el însuşi editor al operelor al lui Eminescu), alcătuit din: Ion Gheţie, Florea Şuteu, Gheorghe Bulgăr, C. G. Nicolescu. S’a hotărît elaborarea unui dicţionar al limbii poetice a lui Eminescu, care deşi fusese gata, când Tudor Vianu a murit în mai 1964, apariţia a întârzâiat, din cauza lui Şerban Cioculescu care, împreună cu Vladimir Streinu (Nicolae Iordache) au revizuit textul până în 1968, când a apărut: * * *, Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968, sub redacţia lui Tudor Vianu.
Perpesicius le-a luat-o înainte, publicând ediţia a doua, în raport cu cea antebelică, intitulată: Mihai EMINESCU, Opere alese, Ed. pentru literatură, Bucuresti, 1964-1965, vol. I-III, ediţie îngrijită şi prefaţată de Perpessicius. El a comentat în vol. I, studiile lingviştilor apărute în revista Limba română, dar n’a modificat nimic… (Aceasta ar fi a doua ediţie Pepresicius a poeziilor eminesciene.)
Tot atunci, a apărut şi volumul Mihai EMINESCU, Proza literară,. Ed. pentru literatură, Bucuresti, 1964, ediţie îngrijită de Eugen Simion şi Florea Şuteu, cu un studiu introductiv de Eugen Simion.
Editarea operelor eminesciene a continuat, încheiându-se în 2008, cu vol. XVI şi XVII (în trei părţi, deci, sunt în total 19 vol.). (După moartea lui Perpesicius, în martie 1971, editarea a fost îngrijită de Alexandru Oprea [Mihai EMINESCU, Opere complete, vol. VII (Proza literară), 1977, vol. VIII (Teatru, traduceri), vol. IX (Publicistica, 1870-77)], iar din 1983, de Paul Creţia şi de Dumitru Vatamaniuc.)
O altă ediţie a fost cea a lui Dimitrie Murărașu: Mihai EMINESCU, Poezii, ediție critică, Ed. Minerva, București, 1970-1972, 3 vol., reeditată: Mihai EMINESCU, Poezii, Ed. Grai și Suflet – Cultura Națională, București, 1995, 3 vol., ediție critică de Dimitrie Murărașu, cu o postfață de Eugen Simion. (El a mai îngrijit şi Mihai EMINESCU, Literatura populară, ediție critică, Ed. Minerva, București, 1977.)
Ediţia Perpesicius a fost reluată de Fundaţia pentru ştiinţă şi artă a lui Eugen Simion care a publicat: Mihai EMINESCU, Poesii, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, vol. I-III, 1999, vol. IV-V, 2000
În decembrie 2012, a apărut Mihai EMINESCU, Poesii, Ed. Academiei/Ed. Floarea albastră, Bucureşti, dec. 2012, ediţie îngrijită de Nae Georgescu, apărută doar într’un tiraj de 120 de exemplare, nepuse în vânzare, Eugen Simion refuzând avizul de difuzare. Ea conţine doar antumele, supuse unei analize exhaustive a versiunilor din fiecare ediţie, inclusiv, cu discutarea variantelor.
Până la urmă, Nae Georgescu a convenit cu Eugen Simion să scoată, poate până la sfârşitul anului, o nouă ediţie Perpesicius (a patra), reunind într’un volum gros, primele trei mai susmenţionate (din 1999-2000), cuprinzând poeziile antume, postume şi literatura populară, diferenţa constând în adăugarea multor note de subsol, prin care se comentează o serie de erori de lecţiune. În marea sa acribie, Nae Georgescu compară versiunile publicate în Convorbiri literare, cu „transpunerile“ din ediţiile diverse ulterioare, confruntând şi cu variantele din manuscrise.
Va fi deci, versiunea unei maxime acurateţi în toate privinţele. Abia apoi, va contracta cu editura Academiei (singura editură de stst care a mai rămas) şi cu aprobarea lui Eugen Simion (şef de secţie la Academie, acum), o ediţie definitivă, cu câte un „dosar“ complet pentru fiecare din cele 800 de poezii eminesciene. Ediţia din decembrie 2012 – nepusă în vânzare, rămasă în proprietatea lui Nae Georgescu, întrucât editura Floarea albastră aparţine nevestei sale – trata astfel doar 77 de poezii antume.
Ar mai trebui să te informez că în sfârşit, s’a publicat corpusul manuscriselor lui Eminescu: Caietele Mihai Eminescu, Ed. Academiei, Bucureşti, 2000, vol. I, iar restul volumelor, II-XL, au fost editate de Fundaţia pentru ştiinţă şi artă, a inevitabilului Eugen Simion. Dispunem deci, de integrala manuscriselor lui Eminescu!
De asemenea, apare ediţia Constantin BARBU, Codul invers, Ed. Sitech, Craiova, vol. I-X, 2008, vol. XI, 2009, care ajuns la vol. XXII şi va continua până la XXXIII, reproducând copia tuturor documentelor privitoare la Eminescu. Din păcate, sunt foarte scumpe (1.500 RON sau 1.500.000 lei vechi, fiecare volum!). Simple facsimilări prin scanare electronică, fără un minim aparat critic (indicarea surselor etc.)…
Legat de corespondenţa cu Veronica Micle, în afară de o carte mai veche – Veronica MICLE, Corespondenţă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979 –, a mai apărut, relativ recent, şi volumul * * *, Dulcea mea Doamnă, Eminul meu drag. Corespondenţă inedită Mihai Eminescu/Veronica Micle, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, ediţie îngrijită de Christina ZARIFOPOL-ILLIAS, care valorifică un fond epistolar necunoscut.
Cu ocazia întocmirii acestei prezentări, mi-au rămas în afara economiei lucrării (ceea ce s’ar putea numi paralipomena), mai multe titluri, dintre care unele preluate fiindcă aveam eu cărţile şi credeam că va fi nevoie de ele; pentru că tot le-am transcris ţi le înşir la sfârşit, reprezentând rubrica diverse…:
– Dr. Nicolae Zaharia, Viaţa lui Eminescu, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1922, ed. a III-a;
– Tudor VIANU, Poezia lui Mihai Eminescu, Ed. Cultura naţională, Bucureşti, 1932;
– Augustin Z.N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui Eminescu, Ed. Academiei, 1962;
– Augustin Z.N. Pop, Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Ed. Academiei, 1969;
– Augustin Z. N. Pop, Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1983;
– Gheorghe UNGUREANU, Eminescu în documente de familie – documente literare, Ed. Minerva, 1977;
– Mircea ELIADE, Despre Eminescu şi Haşdeu, Ed. Junimea, Iaşi, 1987;
– Constantin NOICA, Introducere la miracolul eminescian, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992;
– Mihai Eminescu, Sfîntul Pământ al Transilvaniei, antologie, prefață, note şi comentarii de D. Vatamaniuc, Ed. Seculum, Bucureşti, 1997;
– Mihai Eminescu, Chestiunea evreiască, antologie, prefață, note şi comentarii de D. Vatamaniuc, Ed. Vestala, Bucureşti, 2005 (pe care ţi-am trimis-o);
– Zoe Dumitrescu Bușulenga, Eminescu – viața, Ed. Nicodim Caligraful, Mânăstirea Putna, 2009.
Cam asta ar fi totul! (Deocamdată?)
Cu mult drag,
amicalmente,
Bucureşti, 14 sept. 2013, de ziua Crucii
[1] Născut la 6 sept. 1950, la Jupâneşti (Muscel), absolvent al facultăţii de Filologie, clasicist (greacă şi latină), a ajuns să fie angajat la Biblioteca Academiei, ca bibliotecar. Având acces la manuscrisele eminesciene, s’a consacrat studiului lor şi al ediţiilor poeziilor lui Eminescu. A lucrat la Bibliografia Eminescu.
[2] E vorba de acceptul de principiu, adeziunea efectivă semnându-se în secret, abia prin octombrie 1883.
[3] Nobil basarabean şi anarhist rus, cu două identităţi: pentru istoricii ruşi e cunoscut ca Zamfirii Konstantinovici Ralli (1845-1933), iar pentru cei români, drept Zamfir C. Arbore, deoarece după ce s’a stabilit la noi, în 1879, şi-a luat numele de Arbore, după neamul boieresc al bunicii sale. Mult timp, nu s’a ştiut că lucrările publicate sub cele două nume aparţin aceluiaşi autor… Dacă el a fost un anarhist narodnicist, fiica sa Ecaterina Arbore (1873-1837) a fost în schimb, o comunistă cominternistă adevărată, murind torturată în temniţa de la Lubianka, în decembrie 1937, fiind anchetată în procesul lotului Cristian Racovski (pe numele său adevărat Stancev)… Îţi recomand să citeşti despre asta, dar şi despre altele foarte instructive, în cartea lui Mihai Dimitrie Sturdza, Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspântii ale istoriografiei româneşti, Ed. Compania, Bucureşti, 2013.
[4] Îţi mai sugerez două titluri de cărţi tratând subiecte apropiate: – Veniamin CIOBANU, Politică şi diplomaţie. Ţările Române în raporturile polono-otomano-habsburgice (1601-1634), Ed. Academiei, Bucureşti, 1994; – Dumitru IVĂNESCU, Dumitru VITCU, Congresul de Pace de la Paris (1856). Prefaceri europene, implicaţii româneşti, Ed. Junimea, Iaşi, 2006.
[5] Un jurist care valorifică operele inedite ale lui taică-su, având însă un discurs destul de încâlcit. Are meritul de a fi lămurit aspectele juridice ale acţiunii lui Maiorescu.
[6] Istoric literar şi profesor de limba română la Huşi.
[7] Un omagiu adus metodei comparative din punct de vedere filologic aplicată poeziilor antume în I. E. TOROUŢIU, Studii şi documente literare, Institutul de Arte Grafice „Bucovina“, Bucureşti, 1931-1939?, 13 vol.
[8] Ediţia Perpesicius, va fi reluată, fără aparatul critic: Mihai EMINESCU, Poezii, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958. Mai înainte, mai apăruse Mihai EMINESCU, Poezii, Editura de Stat, Bucuresti, 1950, cu o prefaţă de Mihai Beniuc, care a fost reluată în 1951, de Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA), cu o prefaţă de Mihail Sadoveanu, ia mai apoi, în 1960, în Editura pentru literatură, având un cuvînt înainte de Tudor Arghezi şi o prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
