Atunci când ne referim la ezoterism, trebuie din capul locului subliniat că acesta se refuză povestirii, relatării, popularizării – într’un cuvînt – respinge discursul despre el. Deci, deloc gratuită, întrebarea: se poate vorbi despre ezoterism? se pune cu acuitate în toată gravitatea ei abruptă.

Ceea ce revine la întreba, cât de îndreptăţite şi de întemeiate sunt examenul, expunerea şi prezentarea doctrinelor secrete, a practicilor iniţiatice aferente, a subtilităţii limbajului simbolic şi autenticităţii experierii spirituale (experimentării, ar fi un termen deplasat…)

Este de la sine înţeles că răspunsul diferă, dacă întrebarea va fi pusă celui care face ezoterismul, respectiv, ezoteristul sau dacă va fi pusă celui care doar studiază ezoterismul, respectiv, ezoterologul.

În realitate, noţiunea de ezoterism se pretează la discuţie, din moment ce ideea provoacă controverse nu numai asupra tematicii sale, asupra metodicii sau istoriei sale, asupra rostului său.

Dar până la întrebarea: care e valoarea ezoterismului? – apare una prealabilă: are vreo noimă ezoterismul?

Prin urmare, iată că întrebarea din titlul acestui episod conţine şi subîntinde, sub aspectul validităţii, următoarele întrebări derivate:

– noţiunea de ezoterism e valabilă sau e inacceptabilă?

– este o idee, un concept sau o nadă?

– e vorba de metafizică sau de plăsmuire înşelătoare?

– ne situăm dincoace sau dincolo de filosofie?

Suspiciunea radicală vizează chiar realitatea conceptului. Se pune problema dacă ezoterismul este sau nu este valabil; dacă poate fi trecut sau nu în rândul halucinaţiilor sau al himerelor…

Nici un alt domeniu al cunoaşterii nu stârneşte atâta agresivitate, mergând până la ferocitate exterminatoare.

Nici nu se rosteşte vine cuvîntul, că replica survine ca o ripostă necruţătoare: delir, şarlatanie, pseudofilosofie, falsitate etc.

Aproape că din capul locului se refuză orice dezbatere. Din moment ce contravine flagrant universului lor închis de cunoştinţe şi de metode, adversarii reflectează, întrebându-se în ce măsură ideea de ezoterism le este convenabilă. Ei nu vor încerca să examineze coerenţa întregului, ci vor raporta unul la celălalt, două ansambluri de cunoştinţe diferite, falsificând demersul până la pervertire.

Atunci când se pune accentul mai mult asupra validităţii ezoterismului, decât asupra valorii sale, se trişează voit, ca într’un sofism viclean. În aceste condiţii, abuzând pervers de logică, ideea de ezoterism se va surpa, va dispare, rămânând doar divagaţia. Se ajunge la a declara ezoterismul nu o gândire falsă, ci o falsă gândire. [Atragem atenţia asupra necomutativităţii termenilor ce compun această expresie binară. Adică, în sintagma constând într’un cuplu substantiv-adjectiv (atribut), cei doi termeni nu sunt comutativi, sensul diferind în funcţie de ordinea lor. Accentul afirmativ cade pe primul termen: dacă acesta va fi adjectivul, atunci contează mai mult calitatea semnificată de acesta; dacă va fi substantivul, atunci prevalează obiectul desemnat de acesta. Prin urmare: când formulăm gândire falsă – înseamnă că gândirea nu corespunde în mod adecuat realităţii, dar, într’o oarecare măsură, ea poate totuşi, să-i corespundă parţial; când formulăm falsă gândire – înseamnă că gândirea numai e cu adevărat gândire, ea implicând o contradicţie şi neexprimând decât imposibilul. O falsă gândire încetează de a mai fi o gândire, nici măcar una falsă, chiar dacă are o aparenţă de gândire pentru cei ce nu-i percep contradicţia. Diferenţa nu e de nuanţă, ci esenţială: o gândire falsă este susceptibilă de a fi îndreptată, corectată, pe când o falsă gândire nu poate fi decât respinsă, rejectată, pur şi simplu. Deosebirea trece de cele mai multe ori neobservată în fluxul curent al vorbirii.]

Ezoterismului i se refuză statutul de cunoaştere, de ştiinţă, de disciplină, rezervându-i-se acela al reveriilor, al utopiilor, al rătăcirilor, al delirurilor, al greşelilor, al sofismelor, al minciunilor, al înşelătoriilor etc. El este plasat în galeria falselor doctrine notorii: teoria flogisticului, a generaţiei spontanee, poligenismul, frenologia, biologia lui Lâsenko etc.

Ezoterismul, o dată declarat divagaţie, operele sale vor fi catalogate drept pure fantezii, practicile sale iniţiatice – procedee de autosugestie, cunoştinţele secrete – autoiluzionări ale unor creduli sau mistificări menite să înşele pe alţii…

Sentinţele vor cădea apodictic şi, bineînţeles, defăimător, reducându-se, aproape întotdeauna, la un singur cuvînt: superstiţie… Alteori, el poate fi: elucubraţie

Dacă de cel mai multe ori descalificarea e fără demonstraţie, se întâmplă ca astfel de judecăţi ireductibile să fie şi îndelung argumentate: se dovedeşte logic pretinsul ilogism al ezoterismului. Foarte mulţi savanţi, prezentatori sau comentatori ai unui ezoterism particular, deşi îl expun, arată că nu înţeleg nimic din ezoterismul respectiv. Temele sale sunt taxate drept divagaţii, ritualurile sale – drept superstiţii, iar operele sale sunt asimilate unor ciudăţenii…

Ei refuză să pună în funcţiune gândirea specifică domeniului pe care-l studiază. Gândind logic o gândire simbolică, ofereau un exemplu de inadecuare, rezultată din rea-credinţă. Cât despre nespecialişti, de la ei ce s’ar mai putea aştepta?… De pildă, Melvil Dewey, merituosul autor al celebrei clasificări zecimale a cărţilor (1876), devenită clasică în biblioteconomie, includea în aceeaşi categorie, visele şi ezoterismul

Toate aceste atitudini adoptate de oameni totuşi inteligenţi, sunt datorate ravagiilor raţionalismului. Fetişul autorităţii raţiunii în ce priveşte cunoaşterea este la originea acestei poziţii, prin care adversarii ezoterismului îi opun „dogma“ reducţionistă a raţionalismului.

Tocmai răsturnătorii de dogme au instaurat tirania unor caricaturi de dogme, pe care au reuşit să le impună mentalităţii europene. Sub pretextul „eliberării“ gândirii, ei si-au propagat cele mai himerice credinţe, sub formele multiple ale idolilor societăţii moderne.

Rădăcina acestor devieri, factorul cel mai important care a dus la dezordinile actuale, pe toate planurile, este individualismul, înţeles ca negarea oricărui principiu superior individualităţii (ceea ce în fond, este acelaşi lucru cu umanismul Renaşterii). [Individualitatea nu reprezintă decât o unitate relativă, nu este o fiinţă totală, ci numai o stare particulară a fiinţei manifestate, supusă unor condiţii determinative speciale, specifice gradului respectiv al Existenţei universale. Prezenţa formei printre aceste condiţii este caracteristică tuturor stărilor individuale (şi stării individuale, ca atare, luată în general). De aceea, individual este corelabil cu formal, până la echivalare.]

Una din consecinţele individualismului în gândirea filosofică este raţionalismul, constând din negarea intuiţiei intelectuale şi tinzând să facă dintr’o facultate pur umană şi relativă, partea superioară a inteligenţei, ba chiar de a o reduce la ea în exclusivitate. Prin această gravă anomalie, civilizaţia modernă s’a dezvoltat numai în sensul material. Regresiunea e atât de avansată, încât astăzi, nu se mai ştie ce e intelecţia, ba chiar se ignoră că aşa ceva ar putea exista.

Raţionalismul rămâne expresia unei tendinţe simplificatoare, tipic moderniste, de a reduce lucrurile la elementele lor inferioare.

Inteligenţa n’a mai rămas decât un mijloc de a acţiona asupra materiei şi de a o plămădi în scopuri practice. Ştiinţa s’a restrâns într’atât, încât numai contează decât în măsura în care e susceptibilă de aplicaţii industriale.

Dacă scolasticii distingeau net ratio de intelectus, Descartes, cu care debutează raţionalismul, este cel care a limitat inteligenţa la raţiune. Deşi curentele iraţionaliste au reacţionat împotriva raţionalismului, ele nu s’au îndoit însă o clipă de reducerea inteligenţei la raţiune.

Intuiţia intelectuală – intelecţia – era o facultate de cunoaştere nemijlocită (ca şi forma de bază a cunoaşterii – intuiţia senzorială), prin care subiectul cunoscător devine vremelnic obiectul de cunoscut. Este cunoaşterea prin identificare.

Cunoaşterea raţională este mijlocită, indirectă, deoarece cu ajutorul cuvintelor care formează corpul limbajului natural, raţiunea stabileşte doar raporturi (de altfel, în latină, ratio = raport şi calcul).

Raţionalismul limitează totul la raţiune, negând orice principiu superior ei. Dar raţiunea reflecta lumina intelectului în domeniul individual; izolată de principiul ei transcendent, raţiunea e orbită. Pierzând contactul, comunicarea cu intelectul supraindividual, raţiunea va tinde numai în jos, spre polul inferior al existenţei, înfundându-se în materialitate.

Raţionalismul rămâne expresia unei tendinţe tipic moderniste de simplificare şi de uniformizare, înlăturarea supraindividualului reducând totul la individual, iar apoi în cadrul acestuia, doar la modalitatea corporală şi, în sfârşit, pe aceasta la un simplu agregat de determinări cantitative.

Ştiinţa modernă a decăzut la nivelul a ceea ce s’ar putea numi ignoranţa savantă, datorită respingerii principiilor de ordin universal. Ea a cunoscut o împrăştiere pe orizontală, la suprafaţă, pierzând în profunzime.

Raţionalismul a atras după sine în egală măsură cu împuţinarea intelectuală, o dezvoltare a sentimentalismului. Cunoscut fiind paradoxul prin care apostolii toleranţei devin cei mai aprigi intoleranţi, la fel şi raţionaliştii, deşi se vroiau campionii judecăţii neutre, se ilustrează – departe de a trece totul prin ascuţişul minţii – printr’o nefirească patimă partizană şi printr’o ură fanatică faţă de tot ce-i contrariază în tendinţele lor sau faţă de tot ce le depăşeşte înţelegerea.

Pentru savanţii raţionalişti, ezoterismul nu e decât non-filosofie, non-raţionalism.

Pe de altă parte, atât religia, cât şi ştiinţa modernă nu resping în bloc, ideea de ezoterism. De obicei, ele contestă un anumit ezoterism sau vreun aspect de al său, fără a ataca frontal chiar conceptul în sine. Biserica a negat ezoterismul creştin, dar nu ezoterismul ca atare. Catolicismul a condamnat catharismul sau franc-masoneria, dar nu ezoterismul în general. Ştiinţa denunţă anumite aplicaţii sau derivate ale ezoterismului, dar nu-l ţinteşte efectiv, deoarece el scapă controlului experimental şi nu se pretează la formalizările logico-matematice.

Lucrând cu concepte, filosofia ar fi trebuit ca, măcar într’o primă abordare, să-l accepte pe acela de ezoterism. Cu toate astea, cei mai aprigi şi înverşunaţi duşmani ai ezoterismului sunt tocmai filosofii.

Descartes, Spinoza, Leibniz, Kant, Hegel i-au fost cu toţii potrivnici. Descartes recunoaşte întrucâtva conceptul de ezoterism, dar toate consideraţiile sale – nelipsite de o umoare ostilă, părtinitoare – trimit spre iluzie sau minciună, negândindu-se la posibile erori sau rătăciri, ci acuzând făţiş şarlatania.

Crezându-le evidente şi sigure, el opune matematicile şi „metoda” sa, înşelătoriilor acelor „doctrine rele”, cum numeşte el ezoterismul, pe care-l prezintă drept o fraudă încercând să profite de credulitatea oamenilor. Condamnarea carteziană e aproape juridică, reliefând răspunderea vinovatului şi naivitatea victimei.

Calificând doctrinele ezoterice „rele”, Descartes se dovedeşte a fi „răuvoitor”… În celebrul Discurs asupra metodei (1637), Descartes respinge ezoterismul, ca pe un fleac derizoriu, în numele superiorităţii şi supremaţiei raţiunii.

Atitudinea raţionalistă este deci, condamnarea pătimaşă, fără nici o urmă de raţionalitate… Raţionalismul neagă aprioric ezoterismul, pentru că de fapt, nici nu-l gândeşte, ba chiar scoate noţiunea de ezoterism din gândire.

În contrapartidă, ezoteriştii  n’au negat niciodată raţiunea, ci au clasat-o, pur şi simplu, ca un mijloc potrivit unui anumit domeniu. Prejudecata raţionalistă neagă ezoterismul, în timp ce dinspre acesta, raţiunea n’a fost dispreţuită vreodată, ba chiar i-a căutat un fundament şi un temei, găsindu-i drept prelungire firească – intelectul (spiritul).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here