Dacă am văzut cum se pune problema sub aspectul validităţii, pentru a putea răspunde complet la interogaţia anterioară, trebuie să ne întrebăm şi sub aspectul posibilităţii: în ce măsură discursul asupra misterului nu e absurd? (Respectiv, o altă formulare a întrebării din titlul acestui nou episod.)

Se poate vorbi oare despre taină?

Un ezoterism explicat publicului larg, n’ar înceta tocmai prin asta, de a mai fi ezoterism?

Pe de altă parte, poate fi prezentat ezoterismul, de către cineva care nu-i ezoterist, fie el şi ezoterolog?

Dar dacă ezoterismul trăieşte în/din taină, trebuie totuşi ca aceasta să fie măcar semnalată (ceea ce nu înseamnă – dezvăluită). În fapt, adevăratul secret este inexprimabil, şi atunci, nu există riscul de a-l dezvălui, făcându-l să înceteze de a mai fi un secret.

Situaţia e oarecum paradoxală: ezoterismul este, în general, tăcut, deoarece respectă regula secretului, adică, aceea de a ascunde celor din afară cele ştiute de cei dinăuntru (reamintim că în greacă, esoteros = mai înăuntru), iar cel care studiază ezoterismul – ezoterologul – e redus la tăcere pentru că nu reuşeşte să obţină informaţii, respectiv, să intre în posesia cheii care decodifică conţinutul doctrinelor ezoterice. Iniţiatul nu vrea să dezvăluie, pe când ezoterologul nu poate s’o facă, din neştiinţă.

Impasul pare de nedepăşit: ezoteristul trebuie să respecte angajamentul (jurământul) de a nu divulga, iar ezoterologul se izbeşte de scriituri indescifrabile, de interdicţia de a pătrunde în incintele sacre sau aceea de a participa la rituri iniţiatice, de absenţa unei documentaţii directe, de bariera unor practici foarte dificile.

Această dilemă iniţială vădeşte imposibilitatea de a vorbi despre ezoterism. În aceste condiţii, discursul despre ezoterism, oare n’ar şterge, chiar în timpul elaborării sale, semnele pe care pretinde că le-ar descifra, la fel cum, uneori, arheologii distrug involuntar, obiectele fragile găsite în timpul săpăturilor?

Ezoterismul ar rămâne însă, prizonierul propriei gândiri încriptate, dacă se adresează numai sieşi: el nu se poate izola complet, trebuind să-şi recruteze adepţii din lumea profană. Paradoxal e că secretul nu poate rămâne secret absolut; cineva trebuie să-l cunoască, dar, totodată, trebuie să rămână secret, pentru a nu ajunge o simplă informaţie vulgară.

Pentru a putea vorbi despre ezoterism trebuie văzut cum acesta, păstrându-şi totuşi identitatea, nu rămâne închis în el însuşi, obscur şi deci, inoperant. Cum rămâne însă ezoterismul, „ezoteric“, ca „metafizică“ şi nu banal abscons, neinteligibil, finalmente incomunicabil?

Răspunsul este: – prin simbolism, care nu-i un limbaj cultural, ci unul natural. El este accesibil iniţiatului şi deopotrivă, exoteristului – omului de rând – datorită multiplelor niveluri de lectură. Fiecare înţelege în felul său. O reţea de analogii intră în joc, iar spiritul stabileşte legături vii şi corespondenţe profunde, graţie cărora secretul dăinuie.

Ezoterismul dispune de procedee complexe prin care cunoştinţele pot fi dezvăluite fără ca secretul să fie violat. Aceasta e funcţia labirinturilor enigmelor, dansurilor, măştilor, miturilor etc.

Din punctul de vedere al ezoterologului dificultatea se menţine însă: nu va fi silit oare să vorbească fără a spune ceva?

Ne aflăm într’o situaţie similară cu problema traducerii: din punct de vedere teoretic, numeroşi specialişti avizaţi au demonstrat foarte doct că traducerea unui text literar dintr’o limbă într’alta  este efectiv o imposibilitate. Cu toate astea, practic, există traduceri destule…

Savantul, psihologul, istoricul, filozoful restituie prin discursul lor, sensul cuvîntului, ei găsind la limită, vreo semnificaţie ascunsă.

Ezoterologul o ia invers, pornind de la ceva ascuns, pentru a ajunge la ceva cunoscut. Dar în acest fel, nu trece de la lumină la umbră, nu redă simplist esenţialul, nu dă formă informalului? Totul depinde de metodica ezoterologiei.

Fără raporturi cu ezoterismul, nici la nivelul actanţilor, nici la cel al argumentaţiei, de confuziile stârnite pot fi făcuţi responsabili atât partizanii, cât şi potrivnicii săi. Este şi normal să fie aşa, ambele categorii aparţinând domeniului profan.

Exoterismul, când îi este complementar şi nu contrar, poate să-i fie favorabil  ezoterismului, reprezentând într’un fel mediul său înconjurător. Întâlnirea dintre versantul religios şi cel ştiinţific califică demersul ezoterismului în năzuinţa sa către Absolut. El are nevoie de dubla susţinere a religiei şi ştiinţei, ea fiind însă, insuficientă pentru recunoaşterea sa în rândul disciplinelor de gândire.

Până la urmă, de consistenţa ezoterologiei depinde foarte mult ca obiectul studiului ei – ezoterismul – să nu fie până la urmă nimicit sau, în cel mai fericit caz, desfigurat…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

4 + 4 =