Existenţa omului este dominată de prezenţa misterului, afirmă filosoful român, Lucian Blaga.

La naşterea sa, omul se prezintă universului gol de conţinuturi, sentimente şi trăiri. Etapa tabula rasa este depăşită, şi pe măsură ce evoluează, acesta îşi manifestă latura creatoare prin dorinţa de a  modela şi a cucerii misterele realităţii, în drumul său  spions spre cunoaştere. Altfel spus: Omul îşi crează propriul model existenţial. El plămădeşte în istorie  diferite trasee, mai mult sau mai puţin abrupte. Omul proiectează pe ecranul vieţii sale diferite nevoi, dorinţe şi idealuri, care în cele din urmă îl împing pe drumul schimbării, al creaţiei; proces prin care se restructurează pe sine. Un popas important în călătoria sa prin viaţă poartă numele de libertate.

Ajuns în faţa acestui hotar, omul intuieşte că e liber să-l definească în termeni proprii, istoria  fiind produsul propriei libertăţi, însă constructele sale, spre deosebire de modelul cosmic, nu sunt perfecte iar acest fapt se datorează naturii sale.  Structura cosmică a omului este viciată. În el se manifestă, odată cu debutul  în timpul cosmic,  dorinţa creării propriului construct existenţial, proces creator care, însă, permite şi naşterea crizei. Această stare de fapt este posibilă, deoarece existenţa umană conţine  în structura  sa, pe lângă dimensiunea creativă, şi o dimensiune plină de tensiuni, în care umanitatea se găseşte constrânsă de propriul model proiectat.

Criza, produs al sufletului omenesc, care având consecinţe nefaste asupra întregii specii, se manifestă prin decăderea modelului existenţial. Atunci când aceasta corodează destinul unui popor, singura lui şansă de a supravieţui timpului constă în capacitatea  promptă de formulare a soluţiilor: „Vindecarea maladiei se obţine numai pe calea creaţiei, prin mobilizarea imaginarului colectiv într-un efort creator de mare intensitate. Intrarea în criză se manifestă  sub forma căderii omenirii, sau a unei părţi  din omenire, într-un vid existenţial, o pierdere a sensului existenţei. Reacţia la îndemână, care se va dovedi  un simplu cadru de prelungire a crizei, constă în adoptarea unei singure linii istorice, unui singur model, decretat model universal şi ridicat la rang dominant”.

Degradarea valorilor, convingerile exclusivite şi distanţarea de aspectele universale ale condiţiei umane sunt consecinţele contaminării conştiinţei. Sensul existenţei este pierdut. Vieţuirea, pentru agentul istoric,  capătă valenţe egoiste, acesta dorind să transforme propriul stil ontologic într-o regulă generală a întregii comunităţi sociale. „Criza, spune Ilie Bădescu, nu poate fi declanşată decât atunci când un agent istoric îşi adjudecă timpul, îl identifică nelegitim, şi în mod exclusiv, cu propriul său model de inserare ontologică în istorie, ridicându-şi modul de existenţă istorică la rang de model universalist, dominant, exclusivist. În momentul acela temporalităţile interioare ale locurilor, ale etniilor, ale grupurilor, ale culturilor, ale lucrurilor se află blocate, comprimate la maximum. Din contradicţia aceasta de naşte maladia timpului. Timpul istoric, pe de o parte, egal cu sine, ireversibil, egal de neiertător pentru întreaga diversitate a realelor, şi temporalităţile interioare ale acestor reale, pe de altă parte, intră într-un regim de separaţie. Un real anumit îşi îngăduie orgoliul de a se înălţa la rangul de universală unică şi exclusivă a lumii. În felul acesta se naşte modelul timpului universalist. Acesta este, ne dăm seama, timpul marilor imperii, al marilor ideologii şi, mai încoace, al economiilor tranzacţionale. Toate acestea au declanşat într-altfel maladia timpului“. Spre deosebire de modelul timpului şi a spaţiului cosmic a cărei structură este nealterată, modelul creat de om capătă fie o formă şi un conţinut limitativ, îndepărtat de aspectele specifice, universale ale condiţiei umane; fie o formă şi un conţinut care tinde să se apropie pe cât posibil de esenţa umană. „Creaţia elitelor şi a claselor dominante nu este  niciodată altceva decât expresia existenţei-ca-modal-îndepărtării de esenţa umană“ sau un „mod al apropierii şi al integrării în modelele colective de existenţă“. Criza în plan social se produce odată cu apariţie claselor dominante care inventează modele de blocare, de îngrădire a şanselor celorlalţi indivizi de a se manifesta, istoria putând fi definită, din această perspectivă, ca o alternanţă la jocul puterii între diferite clanuri politice dornice să sacrifice realitatea celor mulţi în favoarea realităţii personale. „Istoria – precizează Lord Acton – nu este o pânză ţesută de mâini nevinovate. Dintre toate cauzele degradării şi îndepărtării de morală a oamenilor, puterea este cea mai statornică şi mai activă“. În încercarea lor de a-şi legitima poziţia, elitele vor utiliza diverse instrumente de manipulare a minţii omeneşti. Apelând la ideologii şi mituri pentru a susţine o falsă realitate, agentul istoric devorator – reprezentant al regimurilor dominante –, blochează pulsaţiile creatoare, şi îngheţând astfel cursul firesc al istoriei. Oamenii, în căutarea sensului ultim, universal al lumii, devin robii dogmelor, emanate de elitele dominante, care se instalează în câmpul existenţial ca urmare a unei crize violente a intelectului. Posibilitatea investigării postulatelor este negată, având loc o renunţare la intelect, moment în care cunoaşterea capătă un caracter închis, iar omul devine sclavul propriului model creat. Pentru a dobândi o imagine clară asupra acestor transformări şi dezechilibre care se produc la nivelul unei societăţi, trebuie acordată o atenţie specială stării sale generale, în încercarea de a formula un răspuns la următoarea întrebare: Ce anume paralizează instinctul de precauţie în faţa avalanşei necunoscutului care tinde să devină prezent, regulă universală de trai şi de constrângere arbitrară?

Cum se face că atâţia oameni, atâtea naţiuni, îndură câteodată un tiran care n-are altă putere în afara celei pe care i-o dau, care nu-i răneşte decât în măsura în care ei vor să îndure, care nu poate să le facă niciun rău decât dacă ei preferă să sufere în loc să-l înfrunte?“, se întreba Etienne de la Boetie. Istoria, dimensiune existenţială care prinde contur în urma pulsaţiilor creatoare, este plină de contradicţii, de confruntări între voinţele care doresc să stabilească semnificaţia şi conţinutul evoluţiei. Atunci când în spaţiul existenţial erup conştiinţele morbidee ce impun un traseu abrupt, istoria îşi pierde potenţialitatea şi stagnează. Degradarea se instalează treptat: printr-un proces de inversare a valorilor şi prin denaturarea sensului realităţii, în favoarea intereselor personale ale centrului de putere. Realitatea înţeleasă ca posibilitate de manifestare a sinelui egoist, devine astfel un tărîm în care conştiinţa colectivă se simte captivă, dacă omul  nu-şi aminteşte că în căutarea adevărului despre sine, trebuie să-şi păstreze conştiinta trează. Momentele de dezechilibru şi de vulnerabilitate socială, în care indivizii, pentru a supravieţui timpului ostil, se află în căutarea unor noi reguli de orânduire, prilejuiesc apariţia miturilor şi a ideologiilor politice. Formele radicale ale imaginarului politic prind contur în aceste situaţii critice, dând naştere unei  viziuni primejdioase asupra identităţii sociale. Trecutul, prezentul şi viitorul sunt confiscate de o nouă ideologie, care se autodenumeşte deţinătoarea adevărului suprem, deşi în realitate manifestă nevoile şi interesele unor clase dominante care revendică accesul la putere, în detrimentul societăţii globale, momită cu falsele promisiuni de salvare. Ideologiile manipulează istoria în funcţie de interesele lor. În lupta de revendicare a adevărului unic, ideologiile pun stăpânire asupra trecutului, pe care-l modifică, îl alterează, și îl distorsionează, oferind, ca alternativă prezentului, un set de reguli precise aflate în concordanţă cu o realitatea îndepărtată, de la care istoria s-a îndepărtat. De îndată ce poziţia ideologiei este aclamată de populaţie, pasul următor al partizanilor va consta în luarea măsurilor imediate de recucerire a realităţii perfecte. Istoria respectivului popor devine, astfel,  dirijată în funcţie de idealurile unei elite sociale exclusiviste asupra vieţii întregii comunităţi. Intrată în această capcană, acesteia îi este greu să supravieţuiască și să identifice soluţii, deoarece memoria devine vulnerabilă în faţa presiunilor exercitate de ideologia sistemelor politice arbitrare: „Generaţiile sunt profund afectate de ideologiile totalitare, – de  pildă, în regimurile comuniste sau fasciste – prin distrugerea vechilor aşezăminte ale memoriei, prin pervertirea sau abolirea unor reflexe ancestrale, prin bulversarea sistemelor de valori, a căror armură se compunea din tradiţii. Rigiditatea educaţiei, prioritatea unor mituri, instinctiva reticienţă faţă de inovaţie se înrădăcinează profund în conştiinţa colectivă. Frica de viitor pe care o insinuează ideologiile, influenţează forţele conservatoare și inerţiile naturale ale comunităţilor. Ideologiile caută expresii pregnante în simboluri şi în cadrele sociale ale memoriei colective, transformându-le în arme ofensive sau defensive!“. Comunismul dogmatic a reprezentat un moment de cumpănă în istoria umanităţii. O dată cu apariţia curentului de gândire materialist dialectic, promovat de Marx şi Engels, o parte a omenirii era grăbită să accepte un nou regim existenţial restrictiv, cu pretenţii salvatoare. Scopurile erau măreţe: desfiinţarea pârghiilor sociale care facilitează naşterea inegalităţilor între cetăţeni în favorizarea  realizării unui construct social în care să primeze dobândirea fericirii individuale şi asigurarea binele comun. Capcana proiectului comunist consta în formularea unor reguli universal-valabile stabilite de elita politică, la care societatea trebuia să facă apel în orice situaţie. Se pornea de la ideea potrivit căreia adevărul general al comunităţii coincide cu adevărul particular, adevărurile generale având proprietatea de a se înfăptui în cele individuale. Dezideratul satisfacerii necesităţilor indivizilor avea să fie, însă, compromis  de la bun început. Ideea lui Marx conform căruia societatea de tip comunist va cunoaşte un adevărat progres material şi va permite concretizarea idealului: „de la fiecare după munca sa, fiecăruia după necesităţi“ nu s-a realizat în nici o ţară comunistă. Realitatea a fost cu totul alta. În timpul comunismului, atât în plan economic, cât şi în plan politic se vor lua decizii care aveau să afecteze în mod brutal stilul de trai al populaţiei. Impunerea cu forţa a doctrinei comuniste, cenzura, controlul ideologic asupra sectoarelor domeniului cultural, lipsa alternativelor politice, fisura în sistemul economic produsă spre sfârşitul anilor ’70, toate acestea aveau să deterioreze starea de spirit a populaţiei. Istoria, dimensiune existenţială de confruntare a voinţelor individuale, nu neagă niciodată posibilitatea  ieşirii  la suprafaţă din pântecele său a unor conştiinţe morbide, distructive, dar nici posibilitatea opunerii rezistenţei în faţa unor asemenea pericole. În acest cadru ontologic, societatea a reprezentat, pentru mult timp, arena de luptă în care cei mai puternici reuşeau să-şi impună voinţa, dar a venit şi un timp al celor mulţi şi marginalizaţi, marcat de anul 1789, în care societatea ar putut deveni a tuturor. A venit un timp în care oamenii, sătui de vidul existenţial impus de politicile arbitrare, au format un bloc de rezistenţă în faţa adversităţilor administrative, dorind ca dreptul fiecărui individ de a se implica creativ şi liber în sectoarele de activitate ale societăţii să nu mai fie negat. Revoluţia franceză a lansat istoriei o lecţie fundamentală cu privire la responsabilitatea şi demnitatea umană: „Revoluţia franceză aduce dovada că  raţiunea practică – cea care comandă actul, nefiindu-i suficient «a gândi» – poate face să răsară soarele unei lumi noi. Prin ea, dreptul se substituie forţei, autorităţii impuse din exterior, ca şi tenebrelor ignoranţei. Lumina raţiunii, care este libertatea, se traduce printr-o constituţie prin care suveranitatea se obligă să se întemeieze pe propria voinţă. Omul are asupra sa o nouă perspectivă: el se ştie purtătorul partiturii învăţăturilor istoriei, intim conectat la libertate şi la egalitate“. Evoluţia unei societăţi este determinată de starea sa generală de spirit. Cetăţeanul, ca reprezentant al  societăţii care aderă la un anumit set de valori şi de principii, trebuie să fie atent la modul în care guvernanţii direcţionează domeniile de activitate ale comunităţii sociale. Cetăţeanul e dator să vegheze la starea de spirit a societăţii din care face parte şi la mutările făcute de grupurile dominante în jocul puterii. Trebuie să fie  atent la nevoile societăţii, la cauzele eventualelor derapaje, dar şi la salvatorii autoproclamaţi şi la soluţiile lor. Iată ce consemna Nicolae Iorga referitor la starea de spirit a unui popor:  ,,Orice se întâmplă într-o societate omenească vine din starea ei de spirit, din felul cum este alcătuirea ei sufletească în acel moment. Dar aici trebuie făcută o deosebire. Societatea reprezintă un popor sau o tovărăşie de popoare. Astfel ea are ceva sufleteşte permanent, care-i dă caracterul, care-i stabileşte valoarea, care-i face mândria sau care o îndreaptă către pieire. Afară de extraordinare sforţări ori de cele mai mari şi mai rare măsuri, acest fond nu poate fi biruit. El e zestrea, el e darul, el e nenorocirea şi el e osânda. Acoperit un moment, înşelat sau înspăimântat, el îşi revine şi domină şi mai departe, fiindcă el vine din tot ceea ce a suferit şi a câştigat, din tot ce primeşte din mediul său, din tot ce şi-a agonisit societatea“. Poporul este cel care permite haosului să se strecoare în interioarul său şi tot poporul este cel care inventează soluţiile necesare de salvare. În vreme ce o starea de spirit sănătoasă degajă în interiorul poporului un echilibru moral şi social, starea de spirit nocivă aduce în planul concret, lupta împotriva vieţii şi a firescului. Stare morbidă, provocată de curentul dogmatic dominant al epocii, caracterizată prin pierderea simţului practic prin anularea a tot ceea ce este benefic unei societăţi, poate fi, însă, depăşită prin limpezirea conştiinţei şi crearea sau revenirea asupra unor principii fundamentale care să asigure un stil de viaţă sănătos: „Libertatea = auto-cârmuire. Puterea suverană este putere iresponsabilă. Puterea iresponsabilă nu trebuie să fie însă şi o putere irezistibilă“, în faţa căreia populaţia să se abandoneze. Atunci când destinul unui popor este ameninţat de sindromul crizei, revoluţia  reprezintă şansa unui nou destin, schimbarea vechilor reguli politice şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai. Lumea veche dominată de reguli sociale arbitrare este negată în speranţa făuririi unei lumi noi, în rândul populaţiei termenul asimilând, drept consecinţă, o dimensiune moralo-pozitivă. Deoarece omul deţine în ADN-ul său şi antidotul necesar purificării istoriei, momentul îngheţării destinui uman poate fi depăşit. În încercarea de a-şi modela destinul, „conştiinţa“ este cea care provoacă, dar şi remediază situaţiile de criză;  revoluţiile constituind un moment de trezire, de reînviere al umanităţii; un act de elibertate şi de purificare a conştiinţei.  „Revoluţia este un moment în care închisoarea istoriei, ca şi fortăreaţa politicii, explodează. În urma ei, nu mai rămâne nimic la fel, deşi totul pare să continuie ca înainte“. Lecţia pe care omul o învaţă în urma acestui fenomen, şi anume, fragilitatea şi vulnerabilitatea condiţiei sale, readuce în discuţie nevoia permanentă de modificare şi de modelare a câmpului de percepţie uman în vederea dobândirii fericirii interioare; ideal şi scop care poate da naştere – fapt probat de istorie–, la nenumărate conflicte, care nu lasă neatinse vreun aspect al existenţei umane: social, politic, economic ori cultural. Aşa iau naştere crizele, din ciocnirea voinţelor, a căror manifestare capătă forme diferite în decursul timpului istoric, dar a căror esenţă este mereu aceeaşi. În acest cadru tensionat, al presiunii realităţii sociale, al sentimentului unui destin ratat, în imaginarul uman prinde contur ideea de eliberare. În decursul istoriei, soarta poporului român s-a aflat, în repetate rânduri, sub zodia crizei. Evenimentele tensionate supuse analizei, în acest eseu, cuprind perioada în care România se afla sub conducerea regimului comunist şi momentul declanşator al Revoluţiei din decembrie 1989. În România, principiile ideologiei marxiste n-au prea fost susţinute şi răspândite prin intermediul membrilor Partidul Comunist, mai degrabă, profitori oportuniști… Activitatea Partidului Comunist Român, până în anul 1944, când avea să devină un actor important pe scena politicii româneşti, a întâmpinat diverse dificultăţi. Instaurarea sa la conducerea ţării se va produce abia cu ajutorul Uniunii Sovietice în anul 1947, an decisiv în evoluţia poporului român. Din acel moment, poporul avea să trăiască după legile unui model existenţial limitativ, care prevestea simptomele unei noi maladii; experienţă care a transformat România într-un tărâm enclavat, dominat de limite şi de lipsuri, plasat într-un câmp istoric universal care permitea fiinţarea restrictivă, timp de patru decenii. Sub regimurile arbitrare,  individul pierde controlul asupra propriei vieţi, fiind forţat să inventeze noi reguli de supravieţuire, opuse unei societăţi deschise. Aflată sub continuă presiune, conştiinţa colectivă intră, treptat, într-o stare de renunţare la propriile drepturi şi libertăţi: „Într-o lume în care omul caută fericirea, dreptatea sau libertatea nu poate face mare lucru, pentru că multe dintre căile de acces îi sunt blocate, tendinţa de a se retrage în sine poate deveni irezistibilă“. Acesta a fost şi cazul românilor, care timp de 42 de ani, au trăit într-un regim dictatorial, dominat de frică şi de sclavie. Începând cu anul 1947 şi până în 1964, România se va afla sub influenţa directă a conducerii de la Moscova, timp în care societatea românească va cunoaşte restricţii în toate sectoarele sale de activitate. După o perioadă de 11 ani, timp în care ţara s-a raliat viziunii politice promovate de Uniunea Sovietică, odată cu anul 1960, la doi ani de când Armata Roşie părăsise teritoriul României, are loc procesul de desovietizare a întregii societăţi. Sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a lui Ion Gheorghe Maurer se vor adopta măsuri care aveau să îmbunătăţească condiţiile de trai ale românilor: statul va aloca sume importante sectorului educaţional şi celui industrial; începând cu 1960, se va schimba şi atitudinea regimului faţă de deţinuţii politici, luându-se hotărîrea de repunere a acestora în libertate; de asemenea, se vor reintroduce, pe piaţa românească, anumite produse occidentale etc. Procesul de desovietizare va continua şi după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, între anii 1965-1974, România având să cunoască, de această dată sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu, acţiuni politice care vizau o democratizarea limitată a societăţii. După 1974, însă, situaţia va lua o altă întorsătură. Lipsa unei viziuni realiste a regimului ceauşist asupra modului de organizare a societăţii a determinat apariţia crizei socio-economice în România: „Criza socială afecta întreaga populaţie a României (exceptând grupări foarte restrânse de privilegiaţi ai regimului), mai ales, ca urmare a măsurilor de economisire a energiei, de «alimentaţie raţională» etc. Aşteptând ore întregi la cozile din faţa magazinelor pentru a «prinde» ceva produse, oamenii discutau deschis, criticând «vremurile» în care erau nevoiţi să trăiască. Chiar dacă nu se menţiona numele lui Ceauşescu, toţi îl considerau pe «el» şi pe «ea» principalii vinovaţi. În rândul cetăţenilor României, se acumulase o ură de nestăvilit împotriva «celor doi». Înlăturarea lor apărea ca o soluţie  salvatoare; nu aveau curaj să acţioneze, dar aşteptau momentul ca «transformaţi în masă» să devină parte a mulţimii care să-l răstoarne pe dictator“. Un lanţ de decizii administrative eronate precum: imixtiunea abuzivă a lui Ceauşescu în planurile funcţionării statului – conducătorul ţării nu ţinea cont de părerea specialiştilor, planurile lunare întocmite de aceştia cu privire la desfăşurarea fiecărui sector de activitate socială fiind modificate după bunul său plac; reducerea drastică a consumului de materii prime şi materiale, eliminarea importurilor; fixarea unor termene scurte pentru realizarea obiectivelor naţionale; au generat prejudicii capitale întregii ţări, astfel că în 1989, la 41 de ani de la instaurarea regimului comunist, nevoia schimbării în rândul populaţiei devenea inevitabilă. Deşi pe plan internaţional avea loc un proces de descentralizare politică în marea majoritatea statelor comuniste, în România sistemul devenea din ce în ce mai rigid. Românii, având acces la programele televiziunilor din Iugoslavia, Ungaria şi Bulgaria, erau la curent cu schimbările care avuseseră loc pe plan internaţional, dorind ca asemenea transformări sociale să se producă şi în ţara lor. Fondul nemulţumirilor se acutiza în ritm alert în rândul populaţiei, din cauza lipsei de perspectivă din viziunea liderilor asupra viitorului ţării. În cele din urmă, scânteia revoluţiei s-a aprins la Timişoara, iar mai apoi, fenomenul revoluţionar avea să cuprindă marea majoritate a oraşelor ţării, culminând răsturnarea puterii de la București din 22 decembrie 1989.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

4 + 6 =