Spagiria este arta separării şi combinării principalelor componente ale corpurilor, în special, ale celor vegetale. Termenul apare prima oară în cărţile lui Paracelsus (1493-1541), derivând etimologic din greacă, spao = a separa, a extrage şi ageires = a reuni. (Aceste operaţii complementare, corespund devizei alchimice solve et coagula = dizolvă şi coagulează).

Spagiria este aplicaţia medicală a alchimiei şi, în conformitate principiile acesteia, consideră că plantele se compun din trei principii active: mercurul, sulful şi sarea.

Denumirile lor n-au însă, nimic comun cu substanţele chimice respective: elementul Mercur Hg, elementul Sulf S sau sarea – NaCl.

Spagiria operativă, ca o practică medicală de laborator, a fost dezvoltată de Carl-Friedrich Zimpel (1811-1879), unul din ultimii spagirişti fiind tot un neamţ – baronul Alexander von Bernus (1880-1960), autorul unui tratat despre medicină şi alchimie[1], publicat în 1930.

Ca metodă de tratament, spagiria se întemeiază pe o viziune holistică „energetică“ a omului, vizând reinstaurarea echilibrului şi armoniei sale.

Preparatele spagirice  se bazează pe separarea celor trei principii active ale unei plante, pentru a le reuni apoi, după ce au fost purificate. Operaţiunile se repetă de mai multe ori, până la obţinerea elixirului, adică, o piatră vegetală (în arabă, al-iksir = piatră şi din greacă, kseron = medicament, leac).

Cele trei principii active ale unei plante sunt: – sulful care corespunde sufletului plantei, – uleiul esenţial;

mercurul care corespunde spiritul plantei, – spiritul vinului (spirtul), alcool etilic, lichidul extractor, rezultat din fermentaţie, iar apoi, din distilare;

sarea care reprezintă corpul plantei, format din resturile rămase din calcinarea acesteia.

Sulful fiecărei plante e diferit, pe când mercurul este unic pentru tot regnul vegetal, respectiv, alcoolul etilic natural (de vin), iar sarea plantei, constând din rezidiul rezultat în urma calcinării, diferă, într-o oarecare măsură, de la plantă, la plantă.

Practic, se lasă planta (proaspătă sau uscată) la macerat în alcool etilic de vin (de 96o), timp de o lună, la 35-40oC, după care se extrage uleiul esenţial (sulful plantei) cu ajutorul unui soxhlet obişnuit. Din interacţiunea celor două principii (sulful şi mercurul)[2] rezultă tinctura. (Uneori, se utilizează ca lichid extractor, oţetul, acidul acetic, obţinut din fermentarea prelungită a vinului. Alcoolul etilic, care e volatil, se fixează astfel, devenind acid acetic. Oţetul se concentrează, se „rectifică“, prin congelare, apa separându-se devenind ghiaţă.)

Se calcinează apoi resturile rămase, la care, eventual, s-au mai adăugat plante uscate. O calcinare defectuoasă, în care amestecul se aprinde, arzând cu flacără (inflamare), poate conduce la pierdera focului sării, situaţie nedorită, de evitat. Rezidiul de după calcinare se spală cu apă distilată (lixiviaţiune). Sarea plantei constă tocmai în partea solubilă, care se recuperează apoi, prin evaporarea sau prin distilarea apei cu care s-a spălat rezidiul calcinării.

Pentru a prepara elixirul lichid, se varsă tinctura primă (mamă), peste sarea astfel obţinută, operaţiune numită cohobare. Amestecul se lasă iarăşi un timp, tot la 35-40oC, după care se redistilează, se calcinează din nou, şi se obţine, în urma unei noi spălări, o altă sare care, la rândul ei, se cohobează iarăşi. După ce se va repeta de mai multe ori ciclul acesta de operaţii, sarea va dobândi un aspect ceros. Din ea va rezulta, printr-o ultimă cohobare, adevăratul elixir solid – piatra vegetală ceroasă, fondantă, care este un remediu foarte eficace.

Imortalitate, longevitate. Pretinsa nemurire corporală este total iluzorie, iar longevitatea implică obligatoriu o durată, deci – chiar având o extindere maximă –, nu poate merge dincolo de perpetuitate sau de indefinitatea ciclică.

Este de conceput, în anumite cazuri, prin procedee speciale care ţin de hermetism, componentele corpului omenesc să fie „transmutate“ şi „subtilizate“ în aşa fel încât să fie transferate într-o modalitate extracorporală a individualităţii, în care fiinţa va putea exista în condiţii mai puţin limitative decât în cele ale domeniului corporal, mai ales, în raport cu durata, respectiv, condiţia temporală.

Astfel, fiinţa poate să dispară la un anumit moment, fără a lăsa vreo urmă, iar apoi să reapară pentru un timp, în lumea corporală, tocmai graţie „interferenţelor“ acesteia cu celelalte modalităţi ale stării individuale umane. „Transmutarea“ prin preparatele alchimice (elixire de viaţă lungă etc), nu e decât o schimbare de modalitate în interiorul domeniului individual uman.

[1] Alexander von Bernus, Médicine et alchimie, Ed. Belfond, Paris, 1969. Ar mai fi de menţionat şi dr. Albert Richard Riedel (1911–1984), supranumit Frater Albertus Spagyricus, fondatorul Colegiului Paracelsus Research Society din Salt Lake City (Utah) şi autorul unui Manual de alchimie, apărut în 1960 şi tradus în franceză în 1974, precum şi a cărţii The alchemist of the Rocky Mountains, Salt Lake City, 1976.

[2] Aceste operaţiuni se regăsesc şi în practica farmaceutică actuală curentă. La fel, şi în prepararea parfumurilor sau a coloranţilor vegetali.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

3 + 1 =