Originea. Fuga din ţară. Viaţa peste graniţă. Exilul în mănăstirea Solovăţ. Visul minunat. Întoarcerea la ortodoxie. Sfârşitul.

Încheiem patericul, nu înainte de a aminti despre un bătrân-prunc, care a trăit 78 de ani, dar care, de fapt, şi-a cuprins viaţa numai în 38 de zile, pe nume Ivan Vasilievici Sorokin, ţăran şerb din gubernia Kaluga, care a fost născut şi educat în schismă. Fugind din ţară, mai mult de jumătate din viaţa sa a petrecut-o peste hotare în refugiul schismaticilor din Belokriniţk, unde a fost tuns în monahism, cu numele Iraclie. Întors în ţară să se întâlnească cu ai săi, el a fost arestat şi trimis în mănăstirea Solovăţ, sub escortă strictă, fiind îndrumat şi lămurit să se lepede de rătăcirile lui. Zece ani a petrecut el în insula Solovăţului, rămânând neclintit în convingerile sale şi, se vedea că dorea să-şi sfârşească viaţa în nepocăinţă. Dar Bunul Dumnezeu, nevoind moartea păcătosului, a găsit şi această oaie rătăcită şi a adus-o în staulul Sfintei Biserici.

Manastirea Solovat din Rusia Sursa foto: Doxologia

Mult timp a refuzat el să citească acele cărţi care condamnau pe schismatici, dar odată a citit descrierea călătoriei monahului Partenie, care se întorsese din schismă, şi lectura aceasta a trezit în el unele îndoieli cu privire la convingerile sale. El a început să-L roage pe Dumnezeu ca să-l lumineze. „Într-o dimineaţă, – chiar el povestea – după rugăciunea din chilie, în care cu lacrimi îl rugam pe Dumnezeu să-mi arate calea pe care să merg, am adormit şi am auzit un glas care-mi spunea: „intră în Biserică, pentru că în afara Bisericii nu te mântuieşti“. Eu am răspuns: „în Biserică se găseşte multă pleavă şi ispite“. Glasul mi-a şoptit: „ce ai tu cu toate acestea? Tu vei fi grâu din cel mai ales“. Eu am mai adăugat: „Dar în Austria este Biserică cu episcop şi preoţi“. Glasul mi-a răspuns: „Biserica din Austria nu e Biserică, pentru că ea s-a despărţit de Biserica de răsărit şi în ea nu este mântuire“. Cu aceasta visul minunat s-a terminat şi iată că Ioan, care nu păşise în viaţa lui pragul Bisericii, a venit la Biserică, la 6 ianuarie, de praznicul Arătării Domnului.

Solemnitatea marii sărbători, cu Liturghia Sfîntului Vasile cel Mare, ceremonia maiestuoasă de sfinţire a apei, cu urale de „mulţi ani trăiască“ la adresa ţarului, Sinodului şi tuturor creştinilor dreptmăritori, încăperea luminoasă, mulţimea de preoţi evlavioşi şi cântările armonioase ale călugărilor – toate acestea au influenţat puternic sufletul celui rătăcit şi aici s-a încredinţat că în Biserica ortodoxă lucrează harul lui Dumnezeu, pe care cei orbiţi în zadar îl caută în pseudoierarhia din Belokriniţk. Din acel moment Ioan a început să se ducă la Biserică în fiecare zi, căindu-se cu lacrimi de rătăcirile sale şi, la 17 aprilie 1860, cu permisiunea Sfîntului Sinod, a devenit membru al Bisericii pravoslavnice şi a fost primit în rândul obştei, cu dreptul să poarte rasă. Dar şi după aceasta, el continua să-şi facă cruce cu două degete. Aducându-i aminte despre aceasta chiar părintele, acesta a început să se roage cu credinţă şi nădejde lui Dumnezeu ca El însuşi să-l încredinţeze despre adevărul folosirii în Biserică a celor trei degete la închinare. Şi iată că, într-o noapte, stând la rugăciune, Ioan a auzit desluşit o voce: „crede toate care ţi se spun; ţie îţi grăiesc adevărul“. Cu o nespusă bucurie, el a unit în acea clipă cele trei degete şi s-a însemnat cu semnul crucii. Acum el a devenit cu adevărat fiu al Bisericii, iar peste câteva zile a adormit în pace la 25 mai, petrecând în sânul obştei ca rasofor 38 de zile.

În ultimele clipe din viaţă, părintele care priveghea la patul lui, temându-se ca vrăjmaşul să nu-i clatine credinţa în Sfînta Biserică, l-a întrebat încet: „nu te tulbură acum nici un fel de gând?“ şi a auzit răspunsul: „nu, părinte, eu am pace în suflet şi-I mulţumesc pentru aceasta lui Dumnezeu“. Trebuie precizat faptul că Ioan şi între rascolnici a dus o viaţă de înfrânare şi feciorie şi se deosebea de ceilalţi schismatici prin blândeţea şi îngăduinţa sa faţa de toţi acei care nu erau de acord cu părerile lui. Îndrumările care i se dădeau, el le asculta cu atenţie; astfel el a ajuns să-şi recunoască rătăcirile şi să moară împăcat, în sânul Bisericii dreptmăritoare.

Încheiere

Cu toate că, după legile firii omeneşti, eu mă despart de voi cu trupul, dar cu sufletul mă voi afla nemijlocit printre voi – aşa le vorbea pe patul de moarte ucenicilor săi Prea Cuviosul Zosima. Să ştiţi că dacă voi afla har la Dumnezeu, atunci, după săvârşirea mea din viaţă, mănăstirea şi mai mult se va mări şi se vor aduna în numele lui Hristos mulţi fraţi; în acest loc va prisosi din belşug viaţa duhovnicească şi nu vor lipsi nici cele trebuincioase trupului“. Şi iată că sunt cinci veacuri de când există mănăstirea Solovăţ datorită rugăciunilor preacuviosului ei întemeietor. Prin însăşi condiţiile sale naturale constituind un refugiu pentru viaţa monahală, ea fiind cu totul izolată de lume, mănăstirea a format mulţi călugări şi slujitori ai lui Dumnezeu, ale căror nume sunt pomenite cu evlavie, şi ale căror vieţi slujesc drept pildă pentru întărirea în ortodoxie. Şirul călugărilor din Solovăţ încă nu s-a încheiat şi, din mila lui Dumnezeu, nu se va încheia, cât timp va dăinui între valurile mării şi ale lumii această fortăreaţă duhovnicească – mănăstirea Solovăţ.

Învăţătura stareţului Paisie – despre rugăciunea lui Iisus care se săvârşeşte de minte în inimă

Taina mântuirii descoperită prin rugăciunea neîncetată

Cum trebuie să ne mântuim? Această întrebare a evlaviei creştine se naşte în chip firesc în mintea fiecăruia, ca urmare a stricării şi slăbirii firii omeneşti şi a năzuinţei către adevăr şi dreptate, rămasă într-însa dintru început. Fiecare om care crede măcar câtuşi de puţin în nemurire şi în răsplata vieţii veşnice, se întâlneşte nevrând cu gândul care îl întreabă cum trebuie să se mântuiască, atunci când îşi întoarce privirea către cer. Întâmpinând greutăţi în dezlegarea acestei probleme, el întreabă privitor la acest subiect pe oamenii bine pricepuţi şi informaţi, apoi după arătările lor citeşte cărţile de îndrumare scrise de scriitorii duhovniceşti cu privire la această temă, stăruindu-se să urmeze în chip neabătut adevărurile şi rânduielile, atât cele auzite cât şi cele citite. În toate aceste îndrumări el găseşte, el întâlneşte ca pe nişte condiţii necesare pentru mântuire, care îi sunt puse la arătare, următoarele fapte bune: o viaţă plină de evlavie, nevoinţele şi ostenelile asupra noastră înşine, pentru o hotărîtă lepădare de sine, care ne conduce spre înfăptuirea faptelor bune, spre necurmata îndeplinire a tuturor poruncilor lui Dumnezeu, care mărturisesc o credinţă nezdruncinată şi tare. Mai departe i se predică, cum că toate aceste condiţii ce duc spre mântuire, trebuie să fie îndeplinite în chip necesar cu cea mai adâncă smerenie şi toate laolaltă, fiindcă întrucât toate faptele bune atârnă una de alta, ele trebuie să se sprijine una de alta şi să se însufleţească asemenea razelor soarelui, care numai atunci îşi arată puterea şi produc flacără când se concentrează într-un punct. Iar altminteri, „cel ce este nedrept pentru puţin, este nedrept şi întru mult“.

Ca un adaus la toate acestea, pentru o mai mare convingere despre necesitatea acestei activităţi multiple şi într-una adunată, el aude o înaltă laudă pentru frumuseţile faptelor bune şi o osârdie hotărâtă pentru josnicia şi sărăcia viciilor. Toate acestea sunt pecetluite cu o nemincinoasă făgăduinţă sau cu o măreaţă răsplată, sau cu o pedeapsă plină de chinuri şi de nevoi în viaţa veşnică.

Acesta este îndeosebi caracterul predicii din timpurile mai noi!

Îndreptat spre calea cea bună, creştinul care doreşte cu înfocare să-şi mântuiască sufletul se apropie în chipul acesta cu bucurie de împlinirea îndrumărilor şi de punerea în practică a tuturor celor auzite şi citite. Dar vai! Chiar la început, la cel dintâi pas, făcut în avântul său, el nu-şi găseşte putinţa să-şi atingă scopul, prevăzând şi chiar experimentând că firea lui vătămată şi slăbită va birui convingerile lui raţionale, că libera lui voinţă este legată, înclinările sunt corupte, iar puterea duhului este neputincioasă. În timpul când îşi dă seama prin propria experienţă de neputinţa lui, el trece în chip firesc la ideea, dacă nu s-ar găsi unele mijloace, care să uşureze împlinirea celor prescrise de legea Domnului, celor cerute de cucernicia creştină şi a celor ce au fost împlinite de toţi cei ce s-au învrednicit să dobândească mântuirea şi sfinţenia. Ca urmare, cu neputinţa puterilor de îndeplinire el se îndreaptă din nou către cei ce predică mântuirea, cu întrebarea: cum trebuie să mă mântuiesc? Ce răspuns voi da, pentru că nu pot îndeplini condiţiile de mântuire? Dar oare acei ce practică aceste lucruri sunt în stare ei înşişi să împlinească fără nici o abatere tot ce-i învaţă pe alţii? „Cere de la Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi ajute!“ şi atunci n-ar fi oare o lucrare mai rodnică dacă, ceva mai de cu vreme sau întotdeauna sau în orice stare am fi, am căuta să învăţăm rugăciunea ca pe una ce este pricinuitoare tuturor faptelor care trebuiesc împlinite, prin care se dobândeşte mântuirea şi pe care le cere o viaţă trăită în evlavie? Astfel îşi încheie vorba cel ce se întreabă şi odată cu aceasta se apucă să înveţe rugăciunea să citească, să mediteze, să judece învăţătura celor ce au scris pe această temă. Şi într-adevăr, găseşte acolo multe idei luminoase, cunoştinţe adânci şi expresii puternice. Unul de pildă, vorbeşte minunat despre necesitatea rugăciunii; altul despre puterea ei, despre lucrarea ei binefăcătoare, despre datoria de a ne ruga, despre stăruinţa în rugăciune, despre luarea aminte, despre căldura duhului, curăţenia gândurilor, împăcarea cu vrăjmaşii, smerenia, înfrângerea inimii şi alte stări care trebuie să însoţească rugăciunea.

Dar ce este rugăciunea în ea însăşi şi cum trebuie în fond să ne rugăm? Întrucât la aceste întrebări, care deşi sunt cele dintâi şi cele mai de trebuinţă, totuşi, numai rareori se pot găsi lămuriri cuprinzătoare şi pe înţelesul tuturor, atunci cel ce doreşte rugăciunea cu multă râvnă, din nou rămâne sub acoperământul tainei. Din citirea făcută în linii generale, i se va înrădăcina în memorie o parte a rugăciunii care, deşi e plină de evlavie, totuşi nu este decât pe dinafară şi atunci el va ajunge la următoarea încheiere sau concluzie: ca să te rogi, trebuie să te duci la biserică, să-ţi faci cruce, să te închini, să stai în genunchi, să citeşti Psaltirea, canoanele, acatistele.

Această concepţie generală despre rugăciune o au cei ce nu cunosc scrierile despre rugăciunea lăuntrică şi lucrările despre contemplaţie ale Sfinţilor Părinţi. În cele din urmă, cel ce caută găseşte cartea ce se numeşte „Filocalia“ în care cei 25 Sfinţi Părinţi au arătat ştiinţa rugăciunii adevărate şi esenţiale, care este rugăciunea inimii, într-un chip cât se poate de limpede. Aici taina mântuirii şi a rugăciunii noastre începe – pentru el – să-şi ridice vălul că, pentru a te ruga cu adevărat înseamnă să-ţi îndrepţi mintea şi memoria spre o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu, să umbli în prezenţa Lui prin mijlocirea cugetării de Dumnezeu şi să-ţi uneşti numele Domnului cu respiraţia şi cu bătăile inimii, conducându-te spre toate acestea la chemarea, făcută mai întâi cu gura, a Prea Sfinţitului nume al lui Iisus Hristos sau de rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus în orice timp şi loc, indiferent de ocupaţia pe care o ai. Cu toate că aceste adevăruri strălucitoare luminând conştiinţa celui ce caută rugăciunea şi deschizându-i calea spre învăţarea şi însuşirea ei, îl vor convinge să treacă îndată la împlinirea acestor îndrumări înţelepte, totuşi în timpul experienţelor lui, lucrând în răstimpuri periodice, nu va rămâne lipsit cu totul de greutăţi, pe când un îndrumător încercat nu-i va descoperi (din aceiaşi carte „Filocalia“) întreaga taină şi anume că numai repetarea deasă şi neîncetată a rugăciunii (oricui s-ar rosti la început) este singurul mijloc puternic atât pentru desăvârşirea rugăciunii lăuntrice, cât şi pentru mântuirea sufletului. Deci, o aşa repetare a rugăciunii este temelia sau fundamentul, care ţine tot cercul lucrării de mântuire, aşa cum confirmă Sfîntul Simeon Noul Teolog: „Acela, zice el, care se roagă neîncetat şi-a întrunit aici, într-un singur mănunchi, toate faptele bune“.

Şi atunci îndrumătorul, ca să expună adevărul asupra acestei descoperiri în plinătatea lui, îl dezvoltă în chipul de mai jos: pentru mântuirea sufletului e necesară mai întâi adevărata credinţă. Sfânta Scriptură spune: „Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi de Dumnezeu“ (Evr. 11, 7); „Cel ce nu va crede, se va osândi“ (Marcu 16, 16).

Din aceeaşi Sfînta Scriptură, se vede că omul singur nu poate da naştere în sinea lui unei credinţe măcar de mărimea unui grăunte de muştar, că însăşi credinţa nu vine de la noi, ci e un dar de la Dumnezeu şi că, credinţa – ca un dar duhovnicesc – se dă de către Duhul Sfînt.

În asemenea caz ce este de făcut? Cum putem împăca nevoia de credinţă cu neputinţa omului de a o naşte în sinea lui? În aceeaşi carte sfântă este descoperit mijlocul în această privinţă şi sunt arătate câteva pilde: „Cereţi şi vi se va da vouă“ (Luca 11, 9). Apostolii n-au fost în stare să trezească în ei înşişi cu propria lor putere, o credinţă desăvârşită, dar L-au rugat pe Iisus Hristos: „Doamne, măreşte-ne credinţa“. Iată un exemplu în care se arată cum trebuie căutată credinţa. De aici se vede că credinţa se dobândeşte prin rugăciune.

Pentru mântuirea sufletului, într-o credinţă adevărată sunt necesare şi faptele bune, căci „credinţa fără de fapte este moartă“, fiindcă din fapte este îndreptăţit omul, iar nu numai din credinţă şi „de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile: să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să-l cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta, şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Matei, 17–19). Şi aceste porunci trebuiesc împlinite toate deodată. „Că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat de toate poruncile“. Aşa învaţă Sfîntul Apostol Iacov (2, 10).

Iar Sfîntul Apostol Pavel, arătând slăbiciunea omenească zice: „din faptele legii nici un om nu se va îndrepta“ (Rom. 3, 20). Ştim cu adevărat că legea e duhovnicească, dar eu sunt de trupesc vândut, sub păcat. Fiindcă de voit, voiesc, dar de lucrat binele, nu-l lucrez: ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva minţii mele şi mă face rob al legii păcatului (Rom. 7, 14–23). În ce chip, am putea prin urmare, să împlinim faptele cerute de legea lui Dumnezeu, când omul e neputincios, nu are putinţa să înmănuncheze în sine poruncile?

Nu are putinţa numai atâta vreme cât nu o cere, cât nu se roagă lui Dumnezeu ca să i-o dea. „Nu aveţi poruncă, nu cereţi“ (Iac. 4, 2), ne arată pricina Apostolul. Dar chiar însuşi Iisus Hristos spune: „Fără Mine nu veţi putea face nimic“ (Ioan 15, 5). Şi cum trebuie să facem, împreună cu Hristos, Mântuitorul ne învaţă astfel: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi“, „Că, cine rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela va aduce roadă multă“. Iar să rămâi întru El, înseamnă să simţi neîncetat prezenţa Lui, neîncetat să te rogi întru numele Lui: „Orice veţi cere de la Tatăl vă va da vouă întru numele Meu“. Aşadar, putinţa de a săvârşi fapte bune se dobândeşte prin rugăciune: pilda o vedem în însuşi Apostolul Pavel, care de trei ori s-a rugat să biruiască ispita, plecându-şi genunchii în faţa Tatălui Ceresc, ca să-i întărească omul lăuntric, şi în sfârşit, poruncind fraţilor ca, mai înainte de toate să se roage şi să se roage neîncetat, chiar pentru orice. Din tot ce s-a zis mai sus, urmează că întrega mântuire sufletească atârnă de rugăciune şi de aceea, ne este cea dintâi necesară înaintea oricărei fapte, fiindcă mulţumită ei prinde viaţă credinţa, prin ea se împlinesc toate faptele bune. Într-un cuvânt, în vremea rugăciunii toate sunt încununate de succes, fără ea nici o faptă creştinească de pietate nu se poate săvârşi.

Iată pentru ce numai rugăciunii, se cerea ca un ce de nelipsit; să fie neîntreruptă, de-a pururea; celelalte fapte îşi au timpul lor, iar când e vorba de rugăciune, Evanghelia ne porunceşte să ne îndeletnicim fără întrerupere: „neîncetat vă rugaţi“. Se cuvine prin urmare, să ne rugăm întotdeauna, să ne rugăm în orice vreme, în orice loc. Adevărat, rugăciunea îşi are condiţiile ei: ea trebuie adusă în faţa lui Dumnezeu cu gândurile şi cu inima curată, cu o înflăcărată stăruinţă, cu o puternică luare aminte, cu o evlavie plină de cutremur şi cu cea mai adâncă smerenie. Dar, dacă se găseşte cineva, care nu e împăcat cu conştiinţa lui curată, care vede că departe de condiţiile adevăratei rugăciuni înfăţişate mai sus, că îşi îndreaptă rugăciunea mai mult de nevoie, mai mult de silă, decât de bunăvoie, când sufletul este atras dintr-o plăcere, dintr-o dragoste spre rugăciune? Chiar însăşi Sfânta Scriptură mărturiseşte: că omul nu este în stare să stea împotrivă şi să-şi cureţe cu desăvârşire mintea de gânduri necuviincioase: „Omul este înclinat spre gânduri rele încă din tinereţea lui“, că singur Dumnezeu ne dă altă inimă şi un duh nou. Iar „ca să voiţi şi ca să săvârşiţi“ (Filip, 2, 13) tot de la Dumnezeu este. Şi însuşi Apostolul Pavel a spus: „duhul meu (adică, glasul meu) e în rugăciune, dar mintea mea e neroditoare“ (1 Cor. 14, 14). „Căci să ne rugăm cum trebuie, nu ştim“ (Rom. 8, 26), confirmă tot el. Din toate acestea urmează, că în rugăciunea noastră noi nu putem scoate la iveală însuşirile ei esenţiale!

Şi atunci, în faţa unei astfel de neputinţe care a pus stăpânire pe orice om, ce mai poate face el din partea voinţei şi puterii lui, pentru mântuirea sufletului său? El nu-şi putea dobândi credinţa, fără rugăciune, precum nu poate face nici o faptă bună fără ea. Ba chiar la urma urmei, nu este nici în stare să se roage cu adevărat. Ce a mai rămas deci de partea lui? Ce mai poate face el, din propria lui putere şi libertate ca să nu piară, ci ca să se mântuiască?

Aşa cum în fiecare lucru este o calitate, Domnul şi-a rezervat-o aceasta voinţei şi darului Său. Şi pentru ca să arate mai limpede atârnarea omului de voia lui Dumnezeu şi ca să-l afunde şi mai adânc în smerita cugetare, Domnul n-a lăsat voii şi puterilor omeneşti decât cantitatea rugăciunii, poruncind să se rostească neîncetat şi în orice loc. Şi tocmai prin aceasta se descoperă mijlocul tainic ce duce către dobândirea adevăratei rugăciuni, iar odată cu ea vine şi credinţa şi împlinirea poruncilor şi mântuirea. Aşadar, partea omului este cantitatea. De aceea, rostirea rugăciunii este dată şi lăsată la voia lui. Tocmai despre aceasta învaţă şi Părinţii Bisericii. Sfîntul Macarie cel Mare spune: „să te rogi oricum (dar des) atârnă de voinţa noastră, iar ca să te rogi cu adevărat, este lucrarea darului“. Prea Cuviosul Isihie spune că rugăciunea deasă aduce deprinderea care mai târziu se face una cu natura şi că fără deasa chemare a lui Iisus este cu neputinţă să-ţi cureţi inima.

Prea cuvioşii Calist şi Ignatie ne dau sfatul ca, înainte de a purcede pe calea nevoinţelor şi a faptelor bune, să începem rugăciunea în numele lui Iisus Hristos, des, neîncetat, căci deasa repetare curăţă însăşi rugăciunea cea necurată. Fericitul Diadoh confirmă, că dacă omul ar chema numele Domnului cât se poate mai des, adică s-ar ruga, n-ar cădea în greşeală. Ce plină de experienţă, de înţelepciune şi ce aproape de inima noastră sunt aceste îndrumări practice ale Părinţilor!

În simplitatea lor plină de experienţă, el aruncă o lumină asupra căilor şi mijloacelor de desăvârşire sufletească. Ce înaltă contradicţie se află între ei şi îndrumările morale ale raţiunii teoretice! Mintea caută să ne convingă: fă cutare şi cutare faptă bună, înarmează-te cu bărbăţie, întrebuinţează puterea voinţei, convinge-te de bunele urmări ale faptelor bune, de pildă curăţă mintea şi inima de gânduri deşarte, umple locul cu meditaţii pline de învăţătură, fă binele şi vei fi respectat şi liniştit, trăieşte aşa cum cere raţiunea şi conştiinţa. Dar vai, în ciuda tuturor stăruinţelor, toate acestea nu-şi ating scopul fără o deasă rugăciune, fără ca să se atragă printr-însa puterea lui Dumnezeu. După aceasta, vom mai deschide învăţăturile Părinţilor şi vom vedea ce vorbesc ei despre curăţirea sufletului, de pildă.

Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Când ţi se întunecă sufletul cu gânduri necurate, biruieşte-i pe potrivnicii tăi cu numele lui Iisus, repetându-l cât mai des. O armă mai puternică şi mai plină de izbândă nu vei găsi nici în cer nici pe pământ“.

Sfîntul Grigorie Sinaitul [Grigorie Sinaitul a fost un călugăr isihast, duhovnic și teolog care a trăit la sfârșitul secolului al XIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIV-lea. A fost unul din practicanții și teoreticienii isihasmului și ai rugăciunii lui Iisus în lumea monahismului atonit. A fost duhovnicul sfîntului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului (1296-1359, prăznuit la 14 noiembrie), începând cu perioada retragerii acestuia în schitul Glossia (către 1320). Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă (după data adormirii sale) se face la 27 noiembrie; în Biserica Greciei şi în Biserica Ortodoxă Română este prăznuit la 6 aprilie, iar în Biserica Rusă la 8 august] învaţă: „să ştii că nimeni nu-şi poate ţine mintea în frâu prin propriile puteri şi de aceea, când te năpădesc gândurile necurate, cheamă numele lui Iisus cât mai des şi de cât mai multe ori şi atunci gândurile se vor linişti de la sine“. Cât de simplu şi de îndemânatec, în acelaşi timp şi plin de experienţă este acest mijloc, care stă în contradicţie cu sfatul raţiunii teoretice, ce caută să dobândească o curăţenie sufletească printr-o înaltă părere de sine şi printr-o raţiune proprie! Cumpănind aceste îndrumări – întemeiate pe experienţă – ale Sfinţilor Părinţi, ajungem la următoarea sinceră încheiere şi anume: că mijlocul cel mai important pentru dobândirea faptelor ce ţin de mântuire şi de desăvârşirea duhovnicească, este repetarea deasă, neîncetată a rugăciunii, oricât ar fi de neputincioasă.

Iubite suflet de creştin! Dacă tu nu găseşti în tine puterea de a te închina lui Dumnezeu în duh şi adevăr, dacă inima ta nu simte încă gustul dulce şi căldura în timpul rugăciunii mintale şi lăuntrice, atunci jertfeşte pe altarul rugăciunii ceea ce poţi, ceea ce atârnă de voinţa ta, ceea ce este pe măsura puterilor tale. Însă mai întâi să se înrudească gura cu chemarea deasă şi neabătută din calea rugăciunii; lasă acest organ grosolan să cheme neîncetat şi cât mai des puternicul nume al lui Iisus Hristos. Aceasta nu constituie o muncă grea şi stă în puterile fiecăruia. Pe deasupra, aceasta o cere porunca plină de experienţă a Sfântului Apostol: „să aducem întotdeauna jertfă lui Dumnezeu rodul gurii, care mărturiseşte numele Lui“.

Repetarea deasă a rugăciunii va aduce neapărat deprinderea şi se va transforma în natură, va atrage cu timpul mintea şi inima în starea cuvenită. Închipuieşte-ţi odată cu aceasta, dacă omul ar împlini, fără nici o scăpare din vedere, această unică poruncă dumnezeiască despre rugăciunea neîncetată, atunci el ar împlini toate poruncile printr-una singură, fiindcă dacă el ar săvârşi necontenit rugăciunea, în orice vreme şi în orice ocupaţii sau lucruri, dacă ar chema în chip tainic numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, cu toate că la început o va face fără nici o căldură sufletească şi fără osârdie, ci numai de silă, totuşi în acest răstimp n-ar mai avea răgazul trebuincios pentru plăcerile simţite şi păcătoase. Orice gând ar întâlni, în calea lui de răspundere, o piedică, orice faptă păcătoasă, n-ar mai putea fi judecată cu atâta rodnicie, cum e gândită într-o minte deşartă. S-ar curma sau s-ar nimici cu totul vorba multă şi zadarnică şi orice faptă s-ar curăţi îndată de puterea plină de har a numelui lui Dumnezeu chemat atât de des. Deasa practicare a rugăciunii ar abate sufletul de la faptele păcătoase şi l-ar atrage spre o esenţială cunoaştere de sine, spre unirea cu Dumnezeu! Îţi dai seama acum, cât e de trebuincioasă cantitatea de rugăciune? Deasa repetare a rugăciunii este singurul mijloc de dobândire a unei rugăciuni curate şi adevărate, este cea mai bună, cea mai lucrătoare pregătire pentru rugăciune şi cea mai dorită cale pentru atingerea scopului ce duce prin rugăciune la mântuire!

Pentru o cât mai bună încredinţare despre necesitatea şi rodnicia repetării rugăciunii, cât se poate mai des şi mai tare, observă:

  1. că fiecare trezire, fiecare gând despre rugăciune, nu este decât lucrarea Duhului Sfânt şi glasul Îngerului tău păzitor;
  2. că numele lui Iisus Hristos, chemat în rugăciune închide în sine, o binecuvântată putere de sine stătătoare şi de aceea,
  3. 3. nu te tulbura din pricina necurăţeniei sau uscăciunii rugăciunii tale, ci cu multă răbdare aşteaptă roadele ce vin din deasa chemare a numelui lui Dumnezeu. Nu asculta vorbele lipsite de experienţă şi de sens ale unei lumi deşarte care caută să ne încredinţeze că simpla chemare a numelui lui Iisus, chiar când este făcută cu toată stăruinţa, însă cu răceală, rămâne o polologhie nefolositoare. Nu! Puterea numelui lui Dumnezeu şi deasa lui chemare îşi vor aduce roadele la timpul lor!

Un scriitor duhovnicesc vorbeşte despre acest lucru într-un chip foarte frumos: „ştiu, spune el, că pentru mulţi filosofi care îşi închipuie că sunt duhovniceşti prin mincinoasa lor înţelepciune, care caută peste tot o mărime înşelătoare şi – s-ar părea – exerciţii nobile în ochii raţiunii şi mândriei, ştiu prin urmare, că pentru ei exerciţiul des, dar simplu, oral şi singuratec, nu are decât o mică însemnătate, şi nu este decât o ocupaţie josnică sau un lucru de nimic. Dar ei se înşeală, nenorociţii, şi uită cuvîntul de îndrumare al lui Iisus Hristos. „De nu vă veţi întoarce ca să fiţi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor“ (Mat. 18, 3). Ei alcătuiesc pentru ei înşişi un fel de ştiinţă în jurul rugăciunii ridicată pe firavele temelii ale raţiunii naturale. Dar oare e nevoie de multă învăţătură, de minte sau de conştiinţă ca să spui cu o inimă curată: Iisuse Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă? Oare nu astfel de rugăciuni dese au fost lăudate de însuşi Dumnezeiescul nostru Învăţător? Oare nu prin aceste rugăciuni rostite în scurte cuvinte, dar repetate adesea, au fost dobândite şi săvârşite minunile? Ah! Iubite suflet de creştin! Veghează şi nu tăcea, când e vorba de chemarea neîncetată în rugăciunea Domnului! Şi dacă strigătul tău ar ieşi dintr-o inimă încă răspândită şi pe jumătate plină de lume, n-ai nevoie! Trebuie numai s-o continui, să nu taci şi să nu te nelinişteşti, strigătul se va curăţi prin el însuşi de părtăşia lui cu cele lumeşti. Nu uita niciodată că, mai mare este Cel ce este în voi, decât cel ce este în lume(1 Ioan, 4, 4). Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi ştie toate, zice Apostolul.

Aşadar după toate aceste încredinţări, că repetarea deasă a rugăciunii, în ciuda tuturor slăbiciunilor, este atât de puternică, că este fără nici o discuţie accesibilă omului şi stă în deplina lui voie liberă; hotărăşte-te să încerci măcar o zi, de prima dată, în vegherea asupra ta însuţi, într-o repetare deasă a rugăciunii tale în aşa fel ca la chemarea lui Iisus Hristos, făcută în rugăciune, să fie întrebuinţată mult mai multă vreme din zilele tale decât la alte ocupaţiuni. Şi această întâietate a rugăciunii faţă de lucrurile vieţii îţi va arăta negreşit la timp, că ziua n-a fost pierdută, ci e câştigată pentru mântuire şi că în cumpăna dreptei judecăţi dumnezeieşti rugăciunea deasă ridică în sus scândura slăbiciunilor şi faptelor tale, ştergând păcatele acelei zile din cartea amintirilor sădite în conştiinţă, aşezându-te pe treapta dreptăţii şi dăruindu-ţi nădejdea să primeşti o lumină în viaţa veşnică.

Învăţătura stareţilor din Varlaam despre rugăciune

  1. 1.Despre rugăciunea grăită“. Cu un cuvînt, prescurtat, ea se spune astfel: „Doamne miluieşte“ – „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“! Iar în forma ei deplină se zice astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“:

La început, ea se rosteşte în cea mai mare parte în chip silit şi fără plăcere şi, pe măsura îndeletnicirilor şi silirii de sine, numai dacă există intenţia ca, prin mijlocirea rugăciunii să se micşoreze, cu ajutorul darului lui Dumnezeu patimile multilaterale, ea se va face printr-o deasă exercitare, pe măsura micşorării patimilor, din ce în ce mai uşoară, mai plăcută şi mai de dorit.

În vremea rugăciunii grăite trebuie să ne străduim în tot chipul să ne ţinem de cugetarea în cuvintele rugăciunii, să le spunem fără grabă, să ne concentrăm toată atenţia în gândurile exprimate prin cuvinte, iar când mintea va fi trasă spre gânduri străine, să o introducem din nou fără tulburare în cuvintele rugăciunii (Scara, cuvîntul 28, cap. 17).

Mintea nu capătă repede nerisipirea şi nu atunci când vrem noi, ci atunci când ne vom smeri şi când ne va binecuvînta Dumnezeu.

Acest dar dumnezeiesc nu se constată prin durata timpului, nici prin cantitatea rugăciunii, ci prin smerenia inimii şi prin darul lui Iisus Hristos şi prin silirea de toate în lucrarea ei.

Din rugăciunea grăită atent, se face trecerea spre rugăciunea mintală, care se numeşte astfel atunci, când ne aţintim spre Dumnezeu numai cu mintea, sau Îl vedem pe Dumnezeu.

  1. Despre rugăciunea minţii“. În timpul când facem rugăciunea minţii, în chip necesar trebuie să ţinem luarea aminte în inimă înaintea Domnului. Pe măsura osârdiei noastre şi grijii noastre smerite în rugăciune, dăruieşte Dumnezeu minţii noastre întâiul dar, care este adunarea şi concentrarea în rugăciune! Când atenţia către Dumnezeu se face nerăspândită, atunci ea este o atenţie harică, iar propria noastră atenţie este întotdeauna silită. De la o asemenea rugăciune mintală se face trecerea spre rugăciunea lăuntrică a inimii, numai dacă este un învăţător experimentat, foarte potrivit şi liber. Când suntem uniţi cu Dumnezeu prin simţămintele inimii, iar dragostea pentru Dumnezeu ne umple inimile, atunci o astfel de rugăciune se numeşte a inimii.
  2. Despre rugăciunea lăuntrică a inimii“. În Evanghelie scrie: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa“. Dacă am aplica aceste cuvinte la lucrarea rugăciunii, atunci ele ar avea următoarea semnificaţie: cine vrea să se nevoiască după lege în nevoinţa rugăciunii, să se lepede mai întâi de voia sa şi de propriile înţelegeri, iar apoi să-şi aducă osteneala sufletească şi trupească, de care nu scăpăm în această nevoinţă. Lăsându-ne în întregime în grija neadormită a lui Dumnezeu, trebuie să îndurăm în chip smerit şi cu blândeţe această osteneală pentru binele adevărat care se dăruieşte de la Dumnezeu unui rugător plin de osârdie la timpul său, când Dumnezeu prin darul său va pune hotare minţii noastre şi o va aşeza în chip nemişcat cu pomenirea lui Dumnezeu în inimă. Când o astfel de stare a minţii devine ceva firesc şi permanent, primeşte la Părinţi denumirea unirea minţii cu inima; într-o astfel de întocmire, mintea nu mai are dorinţa să fie în afara inimii, ci dimpotrivă, dacă după anumite împrejurări sau prin vorbă multă ea va fi ţinută în afară de atenţia inimii, atunci i se trezeşte o nereţinută dorinţă să se întoarcă din nou înlăuntrul său cu un fel de sete duhovnicească şi să se ocupe iarăşi cu o osârdie cu zidirea casei sale lăuntrice. Într-o asemenea întocmire a inimii din capul omului, toate trec înlăuntrul inimii şi atunci parcă o lumină de gând îi luminează tot lăuntrul său, şi orice ar face, ar vorbi, ar cugeta, totul se face cu deplină conştiinţă şi atenţie. Atunci el poate vedea lămurit, ce fel de gânduri, ce fel de intenţii şi dorinţi vin spre el şi îşi sileşte cu plăcere mintea, inima şi voinţa spre ascultarea de Hristos, pentru îndeplinirea oricărei porunci dumnezeieşti şi părinteşti; dar orice abatere de la ele, el o netezeşte prin simţământul unei pocăinţe, ce se face din inimă şi prin zdrobirea născută dintr-o prefăcută părere de rău pentru păcate şi pentru căderea la picioarele lui Dumnezeu cu o smerită îndurare, cerând şi aşteptând ajutor de sus pentru neputinţa sa. Şi Dumnezeu privind la o asemenea smerenie, nu-l lipseşte de darul Său.

Să vă fie cunoscut, că rugăciunea minţii şi a inimii vine la unii repede în inimă, iar la alţii târziu; eu cunosc trei persoane: la unul a venit de îndată ce a spus-o, chiar în ceasul acela. La altul i-a venit peste şase luni; iar la al treilea, la peste zece luni; iar unui mare stareţ peste doi ani. Şi pentru ce se întâmplă una ca asta, o ştie singur Dumnezeu.

Să mai ştiţi, că înainte de nimicirea patimilor, rugăciunea se face într-un fel, şi altfel se săvârşeşte după curăţirea de patimi. Prima este ajutătoare în vremea când se curăţă de patimi; iar a doua este ca un fel de arvună duhovnicească a fericirii viitoare. Faceţi aşa: când veţi simţi că mintea intră în inimă şi veţi simţi lucrarea rugăciunii, atunci daţi-i o deplină libertate unei astfel de rugăciuni, îndepărtând de la ea tot ce nu este bine plăcut şi atâta vreme cât va exista, nu faceţi nimic altceva.

Când însă nu simţiţi o astfel de absorbire, atunci rugaţi-vă cu o rugăciune grăită însoţită de închinăciuni, stăruindu-vă prin toate mijloacele să ţineţi luarea aminte în inimă înaintea Domnului. Inima se va încălzi chiar în vremea unui asemenea chip de rugăciune.

Fiţi treji şi vegheaţi, iar mai ales în vremea rugăciunii ce se face cu mintea şi cu inima. Nimeni nu este aşa de plăcut lui Dumnezeu ca cel ce se îndeletniceşte în chip drept cu rugăciunea minţii şi a inimii. Când nu vă este la îndemână, sau nu aveţi vremea să vă îndeletniciţi cu rugăciunea, atunci cu orice chip păstraţi în orice îndeletnicire v-aţi afla, un duh de rugăciune, adică să-l aveţi în memorie pe Dumnezeu, şi încordaţi-vă pe toate căile să-L vedeţi cu ochii minţii pe El înaintea voastră cu frică şi cu dragoste şi, simţindu-I prezenţa înaintea voastră cu o evlavioasă supunere, lăsaţi-vă cu toate treburile voastre în mâinile Atoţiitorului, Atotputernicului, Atoatevăzătorului şi Atotcunoscătorului în aşa fel încât tot lucrul, cuvântul şi gândul să fie amintit de Dumnezeu şi Sfînta Lui voie. Iată pe scurt, în ce constă duhul de rugăciune! Un iubitor de rugăciune trebuie să aibă în chip necesar acest duh şi pe cât îi este cu putinţă, cu luare aminte de întotdeauna a inimii să-şi pună înţelegerea proprie sub înţelegerea lui Dumnezeu şi să i se supună cu umilinţă şi cu evlavie; tot astfel să-şi pună şi dorinţele şi voinţele sale sub voinţa lui Dumnezeu şi să se predea în întregime înţelegerii lui Dumnezeu şi voinţei lui Dumnezeu. Trebuie să stăm prin toate mijloacele împotriva duhului arbitrar, sau dorinţelor sau chemărilor de a lucra fără să fim strâmtoraţi de nimic. Acest Duh ne şopteşte: asta nu stă în puterile mele, nu-mi ajunge timpul să fac asta, sau încă nu e timpul să mă apuc şi de acest lucru; trebuie să mai aştept, sau mă împiedică obligaţiile ascultării şi multe altele asemănătoare. Cine îl ascultă acela nu-şi va dobândi niciodată deprinderea rugăciunii. În strânsă prietenie cu acest duh, se află duhul îndreptării de sine, care se apropie şi începe să lucreze după ce cineva, ademenit de duhul rânduielii de sine plăcută, după bunul plac, va face ceva pentru care conştiinţa lui, îl nelinişteşte. Atunci duhul îndreptării de sine îndreptează diferite dibăcii ca să-şi înşele conştiinţa şi să-şi arate nedreptatea în lumina dreptăţii.

Dumnezeu să vă păzească de aceste duhuri rele!

Schimonahul Agapie

  1. Apostolul scrie: „lauda noastră este conştiinţa curată“. Simeon Noul Teolog spune: „pentru aceasta ne dă rugăciunea minţii şi a inimii, dar fără aceasta omul nu propăşeşte în nici un fel de nevoinţă“.

Igumenul Varlaam

III. Săvârşeşte rugăciunea cu numele lui Iisus cu evlavie, în chip tainic, în felul următor:

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“.

Stăruieşte-te să adânceşti această rugăciune în sufletul şi inima ta; fă-o cu mintea şi cu gândul, nu o lăsa să se depărteze de gura ta nici pentru cel mai scurt timp; uneşte-o, pe cât poţi, cu respiraţia şi stăruieşte-te, pe cât te ţin puterile, să te sileşti pe tine însuţi spre zdrobirea inimii, ca să nu te căieşti de păcatele tale fără lacrimi. Dacă nu ai lacrimi, atunci să ai cel puţin zdrobirea şi suspinele inimii.

Igumenul Nazarie

Capetele Stareţului Paisie Velicicovschi despre rugăciunea minţii – PREDOSLOVIE

A ajuns până la mine cele de pe urmă, că unii din sinul monahal1(În timpul stareţului Paisie, cel mai însemnat hulitor al rugăciunii minţii, era un oarecare monah-filozof cu mintea deşartă, care petrecea în munţii Moşeni, din Moldova. Împotriva lui mai ales a şi fost seria „Sulul“, cum numise Stareţul Paisie articolul său.) îndrăznesc să hulească dumnezeiasca, pururea pomenita şi de Dumnezeu făcuta rugăciune a lui Iisus, lucrată în chip sfinţit cu mintea în inimă, bizuindu-şi o astfel de boală a limbii lor pe nisipul cugetării celei deşarte, fără de nici o mărturie. Îndrăznesc să spun, că spre aceasta îi înarmează vrăjmaşul, ca prin limbile lor, cu o armă a lui să prihănească această lucrare prea fără de prihană şi dumnezeiască şi prin orbirea minţii lor să întunece acest soare al gândurilor. De aceea, deplângând o astfel de cugetare rea a acestor ce rătăcesc din pântece (de la naştere) şi vorbesc minciună (Ps. 57, 4), şi temându-mă ca nu cumva vreunul dintre cei neîntăriţi întru înţelepciune, auzind astfel de basme, să nu cadă asemenea lor în groapa hulirii de rău şi să nu păcătuiască de moarte înaintea lui Dumnezeu, hulind învăţătura prea multor Părinţi ai noştri purtători de Dumnezeu, care mărturisesc şi învaţă despre această dumnezeiască rugăciune din luminarea harului dumnezeiesc şi pe lângă acestea, nesuferind mai mult a auzi vorbe hulitoare asupra acestei lucrări prea fără de prihană şi pe deasupra convins de rugămintea râvnitorilor acestei lucrări mântuitoare de suflete – eu m-am hotărât, deşi acest lucru întrece mintea mea cea neputincioasă şi slabele mele puteri, chemând într-ajutor pe prea dulcele meu Iisus, fără de care nimeni nu poate face ceva, spre răsturnarea priceperii celei cu nume mincinos a celor cu mintea deşartă şi spre întărirea turmei celei alese de Dumnezeu a fraţilor celor ce s-au adunat în numele lui Hristos în mănăstirea noastră, să scriem puţin ceva despre dumnezeiască rugăciune a minţii cu citate din învăţătura Sfinţilor Părinţi, pentru o încredinţare tare, neclintită şi fără îndoială în privinţa ei.

Fiind praf şi cenuşă, plec genunchii cei de gând ai inimii mele, înaintea măreţiei slavei Tale celei dumnezeieşti şi Te rog pe Tine, întru tot dulcele meu Iisus, Unule-născut, Fiul şi Cuvîntul Lui Dumnezeu, strălucirea slavei şi chipul ipostazei Părinteşti, luminează mintea mea cea întunecată şi cugetul şi dăruieşte Harul Tău, ticălosului meu suflet, ca această osteneală a mea să fie spre slava preasfântului Tău nume şi spre folosul acelora, care vor prin sfinţita lucrare a rugăciunii minţii, să se lipească cu mintea de Tine, Dumnezeul nostru şi să Te poarte pe Tine mărgăritarul cel fără de preţ, neîncetat în sufletul şi inima lor şi spre îndreptarea acelora care, din necunoştinţa lor cea fără de margini, au îndrăznit să hulească această dumnezeiască lucrare!

I – Despre rugăciunea minţii, care este lucrarea Sfinţilor Părinţi din vechime şi împotriva hulitorilor acestei rugăciuni sfinţite şi prea fără de prihană

Să fie ştiut că, această lucrare dumnezeiască a sfinţitei rugăciuni din minte, a fost un lucru neîncetat al purtătorilor de Dumnezeu, părinţi ai noştri celor din vechime şi în multe locuri pustii şi în mănăstirile cele de obşte, ea a strălucit ca un soare pentru monahi; în muntele Sinai, în Schitul din Egipt, în muntele Nitriei, în Ierusalim şi în mănăstirile care sunt în jurul Ierusalimului şi – simplu spus – în tot Orientul, în Ţarigrad, în muntele Athos şi pe insulele mărilor, iar în ultimul timp, prin harul lui Hristos şi în Rusia cea Mare. Prin această luare aminte a minţii din sfinţita rugăciune, mulţi dintre purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri, aprinzându-se de focul serafimic al dragostei către Dumnezeu şi după Dumnezeu către aproapele, au devenit cei mai riguroşi paznici ai poruncilor lui Dumnezeu şi curăţindu-şi sufletele lor şi inimile de toate păcatele omului celui vechi, s-au învrednicit să fie vase alese ale Sfîntului Duh. Umplându-se de felurite daruri dumnezeieşti ale Lui, ei, după viaţa lor, au fost nişte luminători şi stâlpi de foc pentru lumea întreagă şi, făcând nenumărate minuni cu lucrul şi cu cuvântul, au adus la mântuire o mulţime nenumărată de suflete omeneşti. Dintre ei anume, mulţi fiind mânaţi de o insuflare tainică dumnezeiască au scris cărţile învăţăturilor lor despre această dumnezeiască rugăciune a minţii, după puterea dumnezeieştilor Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament, pline de înţelepciunea Sfîntului Duh. Şi acest lucru s-a petrecut dintr-o anumită pronie a lui Dumnezeu, ca nu cumva în vremurile cele de pe urmă, această lucrare dumnezeiască să ajungă la uitare. Multe din aceste cărţi, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre au fost nimicite de Sarazini, care au cucerit împărăţia Grecilor iar unele din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au păstrat până în timpurile noastre.

Împotriva pomenitei lucrări dumnezeieşti a minţii şi păzirii raiului din inimă, nimeni, niciodată, dintre cei drept credincioşi n-a îndrăznit să rostească hule; ci totdeauna, toţi s-au purtat cu ea cu cinste mare şi cu o evlavie peste măsură, ca şi cu un lucru plin de tot folosul cel duhovnicesc. Însă începătorul răutăţii şi potrivnicul oricărui lucru bun – diavolul –, văzând că mai mult prin această lucrare a rugăciunii din minte cinul monahal, alegându-şi partea cea bună, şade printr-o dragoste neîntreruptă la picioarele lui Iisus, propăşind întru desăvârşirea poruncilor lui Dumnezeu şi prin aceasta ajunge lumină şi luminarea pentru lume, a început să se topească de pizmă şi să întrebuinţeze toate uneltirile sale ca să prihănească şi să hulească această lucrare mântuitoare de suflete şi, dacă se poate, s-o nimicească cu desăvârşire de pe faţa pământului. Şi după cum s-a spus mai sus, prin Saracini asemănători lui întru totul, nimicea cărţile şi mai mult, în grâul cel curat şi ceresc al acestei lucrări semăna neghinele sale cele stricătoare de suflete, ca prin căi fără de judecată să aducă hula asupra acestui lucru mântuitor, prin faptul că cei cu rânduiala cea de sine, care se atrăgeau de această lucrare, din pricina înălţării lor, în loc de grâu secera spini şi în loc de mântuire îşi aflau pierzarea. Şi cu aceasta încă nu s-a mulţumit diavolul, ci a găsit în părţile Italiei, balaurul din Calabria, pe înaintemergătorul lui antichrist, prin mândrie întru totul asemănător diavolului, pe ereticul Varlaam şi sălăşluindu-se în el cu toată puterea sa, l-a îndemnat să hulească credinţa noastră drept slăvitoare, după cum se scrie amănunţit despre acest lucru în Triodul de post, în Sinaxarul Duminica a doua a Sfântului şi marelui post. Între altele el a îndrăznit, în chip felurit şi cu limba şi cu mâna, să hulească şi să respingă sfinţita rugăciune a minţii, după cum scrie despre acest lucru, în cartea sa cea Sfântă, în capitolul 31, cel dintre sfinţi, părintele nostru Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, ale cărui cuvinte autentice le şi înfăţişez aci, care zice astfel: „Acest ticălos de Varlaam, mult a hulit şi a scris împotriva sfinţitei rugăciuni şi asupra dumnezeiescului har şi strălucirii celor de pe Tabor (Matei 17, 5). Nepricepând şi chiar nefiind în stare să priceapă (şi cum poate să priceapă acest lucru, acela care a înnebunit cu mintea şi în nălucirea minţii e unit cu cel trufaş?), ce înseamnă cuvintele: neîncetat vă rugaţi (I Tesal. 5, 18), nici ceea ce înseamnă cuvintele: ruga-mă-voi cu Duhul, ruga-mă-voi şi cu mintea (1 Cor. 14, 15); de asemenea, lăudând şi cântând în inimile noastre Domnului (Col. 3, 16); şi că a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său, adică, harul în inimile voastre, strigând: Avva, Părinte (Gal. 4, 6); la fel: vreau să grăiesc cu mintea mea cinci cuvinte decât zece mii de cuvinte cu limba (1 Cor. 14, 19), el a respins şi rugăciunea minţii sau, mai bine zis chemarea Domnului, care este şi mărturisirea lui Petru, care a zis: „Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu celui viu“ (Matei 16, 16), precum şi cele predate de Domnul Însuşi, Care zice în Evanghelie: Dacă veţi cere ceva în numele Meu de la Tatăl, vă va da vouă (Ioan 15; 16); de asemenea: cu numele Meu, draci vor scoate (Marcu 16, 17), şi celelalte. Doar numele lui este viaţa cea de veci; „iar acestea zice, s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi crezând, viaţă să aveţi în numele Lui(Ioan 20, 31); şi Duhul Sfînt ne învaţă a chema pe Hristos: nimeni nu poate zice lui Iisus Domn, decât numai prin Duhul Sfînt (1 Cor. 12, 3): dar de acest lucru s-a spus de mii de ori.

Şi ce a reuşit prin întreprinderea sa şarpele cel începător al răutăţii, cu fiul pierzării de trei ori afurisitul eretic Varlaam, pe care, după cum am spus, l-a învăţat să hulească împotriva sfinţitei rugăciuni a minţii? A reuşit, prin hula lui, să întunece lumina acestei lucrări a minţii şi, după cum a nădăjduit el, s-o nimicească până la sfârşit? Nicidecum. Însă boala lui s-a întors pe capul lui. În acel timp, marele luptător şi apărător al bunei credinţe, prealuminatul între sfinţi, părintele nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, care într-o desăvârşită ascultare şi într-o neîncetată îndeletnicire sfinţită cu rugăciunea minţii, ca un soare a strălucit în Sfîntul Munte Athos, cu darurile Sfîntului Duh, încă mai înainte de a se sui pe scaunul Arhieresc al acestei Biserici, întru domnia dumnezeiescului împărat Andronic Paleologul, în cetatea cea împărătească, în renumita mare Biserică a înţelepciunii lui Dumnezeu, la Sinodul ce s-a adunat împotriva ereticului Varlaam pomenit mai sus, umplându-se de Duhul lui Dumnezeu, îmbrăcându-se într-o putere de sus de nebiruit, a astupat gura aceluia deschisă împotriva lui Dumnezeu, şi l-a ruşinat până la sfârşit şi toate ereziile lui şi toate hulele lui, prin cuvintele şi scrierile pline de foc, le-a ars ca pe nişte vreascuri şi în cenuşă le-a prefăcut. Şi acest eretic Varlaam, împreună cu Ahindin şi cu toţi cei de un gând cu ei, de Biserica lui Dumnezeu cea Sobornicească de trei ori a fost dat anatemii. Însă şi până azi de aceeaşi Biserică în săptămâna ortodoxiei, împreună cu ceilalţi eretici el se afuriseşte astfel: lui Varlaam şi lui Ahindin şi urmaşilor şi succesorilor lor – anatema de trei ori.

Priviţi aici, prietenilor, care îndrăzniţi să huliţi rugăciunea minţii şi vedeţi, cine a fost hulitorul ei cel dintâi; oare nu ereticul Varlaam, dat de Biserică anatemii de trei ori şi care va fi afurisit în veac? Oare nu vă împărtăşiţi şi voi cu hula voastră cea rea, cu acest eretic şi cu cei de un gând cu el? Oare nu vă cutremuraţi cu sufletul vostru că veţi cădea sub afurisania Bisericii la fel ca el, şi veţi fi înstrăinaţi de Dumnezeu? Ridicându-vă împotriva celui mai sfinţit lucru şi amintind prin hula voastră cea rea, sufletele apropiaţilor voştri celor neîntăriţi între pricepere, oare nu vă înspăimântaţi de îngrozirea cea înfricoşată a lui Dumnezeu din Evanghelie? Oare nu vă temeţi, după cuvîntul Apostolului: „Înfricoşat este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu“ (Evr. 10, 31), să cădeţi pentru aceasta, dacă nu vă veţi pocăi, sub osânda cea vremelnică şi cea veşnică? Ce fel de pricină cu bun chip aţi născocit voi, ca să huliţi acest lucru prea fără de prihană şi prea fericit? Sunt nedumerit cu desăvârşire. Oare socotiţi că chemarea numelui lui Iisus, nu vă este de folos? Însă nici a ne mântui nu avem putinţă în altceva oarecare decât numai în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Ori mintea omenească, prin care se lucrează rugăciunea, e prihănită? Însă acest lucru este cu neputinţă. Doar Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său şi după asemănare; iar chipul lui Dumnezeu şi asemănarea e sufletul omului, care după ce a fost zidit de Dumnezeu, e curat şi fără de prihană; deci şi mintea, care e simţirea cea mai de seamă a sufletului, ca şi vederea în trup e la fel fără de prihană. Dar nu cumva inima pe care mintea ca pe un altar, aduce lui Dumnezeu jertfa tainică a rugăciunii; e vrednică de hulă? Nicidecum. Fiind zidirea lui Dumnezeu ca şi întreg trupul omenesc, ea e bună. Iar dacă chemarea numelui lui Iisus e mântuitoare, iar mintea şi inima omului sunt lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, apoi ce păcat e pentru om să înalţe cu mintea rugăciunea din adâncul inimii, către preadulcele Iisus şi să ceară milă de la El? Oare nu pentru atât huliţi şi respingeţi rugăciunea minţii, că socotiţi că Dumnezeu nu aude rugăciunea tainică ce se săvârşeşte în inimă, ci o aude numai pe aceea care e rostită de gură? Însă aceasta e o hulă împotriva lui Dumnezeu; doar Dumnezeu e cunoscător de inimi şi cunoaşte în amănunţime, cele mai subţiri gânduri ale inimii şi chiar cele din viitor şi le ştie pe toate ca un Dumnezeu şi Atotştiutor. Dar şi El Însuşi cere ca o jertfă curată şi fără de prihană anume această rugăciune tainică, înălţată din adâncul inimii, poruncind: iar tu când te rogi, întră în camera ta şi închizând uşile tale, roagă-te Tatălui tău care e în taină; şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare (Matei, 6, 6) pe care cuvinte, gura lui Hristos, luminătorul cel a toată lumea Dascălul ecumenic, Sfîntul Ioan Gură de Aur, în omilia a 19-a, la Evanghelia lui Matei, cu înţelepciunea Sfîntului Duh dată de Dumnezeu le referă, nu acea rugăciune care se face numai cu gura şi cu limba, ci la cea mai tainică rugăciune, care se înalţă fără de glas, din adâncul inimii, pe care el ne învaţă s-o facem nu cu mişcări ale trupului şi nu cu strigăte ale glasului, ci cu o voinţă stăruitoare, cu toată liniştea, cu înfrângerea gândurilor şi cu lacrimi lăuntrice, cu o îndurerare a sufletului şi cu zăvorârea uşilor celor de gând. Şi aduce spre mărturie, despre această rugăciune din dumnezeiască Scriptură pe văzătorul de Dumnezeu Moise, pe Sfînta Ana şi pe dreptul Avel, zicând aşa: dacă te îndurerezi cu sufletul, nu poţi să nu şi strigi, pentru că a te ruga şi a cere aşa cum am spus eu, e potrivit numai pentru cel îndurerat. Şi Moise, îndurerat, s-a rugat aşa şi durerea lui era auzită, de aceea îi şi zice Dumnezeu: De ce strigi către Mine?“ (Exod, 14, 5). Şi Ana iarăşi a împlinit tot ce a vrut, iar glasul ei nu se auzea pentru că striga inima ei. Iar Avel, nu tăcând ci chiar murind se ruga şi sângele lui slobozea glas mai tare decât glasul unei trâmbiţe. Suspină şi tu la fel cu Moise sfîntul, nu te opresc. Sfâşie-ţi, după cum a spus Proorocul, inima ta dar nu hainele.Din adânc strigă pe Dumnezeu, din adâncuri, zice, am strigat către Tine, Doamne; de jos, din inimă, scoate-ţi glasul; fă din rugăciunea ta o taină“. Şi mai jos: Doar nu te rogi oamenilor, ci lui Dumnezeu, care este pretutindenea, care aude înainte de a fi glasul şi care cunoaşte gândurile cele nerostite; dacă te rogi astfel, vei căpăta o mare răsplată. Tatăl tău, zice cel ce vede într-ascuns, îţi va răsplăti la arătare“. Şi mai jos:fiindcă El e nevăzut, apoi vrea ca şi rugăciunea ta să fie astfel“.

Vedeţi dar prietenilor, că după mărturia nebiruitului stâlp al Ortodoxiei, asta e o altă, afară de cea rostită cu gura rugăciune tainică, nevăzută, fără de glas înălţată din adâncul inimii către Dumnezeu, pe care Domnul o primeşte ca pe o jertfă curată, întru miros de bună mireasmă duhovnicească; se bucură de ea şi se veseleşte, văzând că mintea, pe care trebuie mai ales s-o închinăm lui Dumnezeu, se uneşte cu El prin rugăciune. De ce vă înarmaţi limba voastră cu hulă împotriva acestei rugăciuni, mărturisită cu gura lui Hristos de sfîntul, zis, Ioan Gură de Aur, hulind, vorbind de rău, urând, batjocorind, respingând şi îndepărtându-se ca de un lucru oarecare, spurcat şi pe scurt zic, nesuferind să şi auziţi? Groază şi cutremur mă cuprinde din pricina acestui început al vostru necuvântător.

Însă încă, căutând pricina hulei voastre, vă întreb: oare nu pentru atât huliţi această rugăciune mântuitoare, că poate vi s-a întâmplat să vedeţi sau să auziţi că cineva dintre lucrătorii acestei rugăciuni şi-a ieşit din minţi, sau a primit vreo înşelare drept adevăr, sau a suferit vreo vătămare oarecare sufletească? Şi de aceea vi s-a părut vouă că rugăciunea minţii e pricină de o astfel de vătămare? Însă nu, nu! De fapt însă acest lucru, deloc nu-i aşa. Sfinţita rugăciune a minţii, după părerea scrierilor Purtătorilor de Dumnezeu părinţi, lucrată prin harul lui Dumnezeu, îl curăţă pe om de toate patimile, îl îndeamnă spre cea mai sârguincioasă păzire a poruncilor lui Dumnezeu şi de toate săgeţile vrăjmaşilor şi înşelările, îl păzeşte nevătămat. Iar dacă cineva îndrăzneşte să lucreze această rugăciune cu rânduială de sine, nu după puterea învăţăturii Sfinţilor Părinţi, fără întrebare şi fără sfatul celor încercaţi şi fiind îngâmfat, pătimaş şi neputincios, vieţuieşte fără de ascultare şi supunere şi pe lângă aceasta aleargă numai viaţă în pustie, a căreia nici numele nu e vrednic să le vadă, pentru rânduială de la sine: numai că unul ca acesta, într-adevăr, afirm şi eu, lesne cade în toate cursele şi înşelările diavoleşti. Deci ce? Oare rugăciunea aceasta e pricină de o astfel de înşelare? Nicidecum. Iar dacă voi pentru aceasta prihăniţi rugăciunea cea de gând, apoi pentru voi să fie prihănit şi cuţitul, dacă i s-ar fi întâmplat unui copil mic, jucându-se, din pricina nepriceperii, să se înjunghie. La fel după voi, ar fi trebuit şi ostaşii să fie opriţi de a purta sabie, pe care o ridică împotriva vrăjmaşilor, dacă i s-ar fi întâmplat unui ostaş fără de minte să se înjunghie cu sabia sa. Însă după cum cuţitul şi sabia nu sunt pricina nici unui păcat ci numai vădesc nebunia celor ce s-au înjunghiat cu ele, aşa şi sabia duhului, sfinţită zic, rugăciunea minţii, nu e vinovată de nici un păcat, ci rânduiala de sine şi mândria celor ce cu rânduială de sine sunt pricina înşelărilor drăceşti şi a oricărei vătămări sufleteşti.

 Dar de ce mai întrebi de pricinile hulirii voastre rele asupra acestei sfinţite rugăciuni, de parcă aş nedumeri până acum? Ştiu, desigur, o prietenilor! Ştiu cea mai de seamă pricină a boalei de la limba voastră: întâia, citirea voastră a Sfintelor Scripturi nu e după porunca lui Dumnezeu, adică nu e cu cercetare; a doua, neîncrederea în învăţătura Sfinţilor Părinţilor noştri, care învaţă despre această dumnezeiască rugăciune a minţii cu înţelepciunea Duhului, cea dată lor de Dumnezeu, după puterea Sf. Scripturi; a treia, ignoranţa voastră cea peste măsură. Voi sau poate n-aţi văzut sau n-aţi auzit niciodată de scrierile purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri; sau, dacă nu-i aceasta, apoi deloc nu pricepeţi puterea cuvintelor de Dumnezeu înţelepţite, iată cea mai de seamă pricină a unei astfel de cugetări rele a voastre.

 Iar dacă voi aţi fi citit, cu frica de Dumnezeu şi cu luare aminte tare şi cu o credinţă fără de îndoială, cu o cercetare iubitoare de osteneli şi de smerită cugetare cărţile părinţilor, care se potrivesc mai mult numai pentru citirea monahilor şi care cuprind în sine întreaga pricepere a vieţuirii după Evanghelie – cărţile părinţilor, zic, care sunt la fel neapărat de trebuincioase monahilor pentru folosul sufletesc şi îndreptare şi pentru agonisirea unei priceperi adevărate, sănătoase, neînşelătoare şi cu smerită cugetare, după cum pentru întocmirea vieţii trupeşti e necesară răsuflarea; dacă voi astfel aţi fi citit aceste cărţi, apoi Dumnezeu niciodată nu v-ar fi îngăduit să cădeţi într-o astfel de groapă a hulirii celei rele. Mai mult: prin această lucrare El v-ar fi aprins pe voi cu harul Său cel dumnezeiesc într-o dragoste a Sa negrăită, aşa că şi voi cu Apostolul aţi fi strigat:cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos“ (Rom. 8, 35), pe care ne-am învrednicit s-o atingem prin lucrarea cea de gând a acestei rugăciuni? Şi voi nu numai că n-aţi fi hulit-o, ci v-aţi fi stăruit şi sufletul să vă puneţi pentru ea, simţind cu fapta şi cu încercarea, negrăitul folos, pentru sufletele voastre, de la această luare aminte din minte. Dar fiindcă, cărţile preacuvioşilor părinţilor noştri voi nu le citiţi cu credinţă fără de îndoială, sau şi citindu-le nu vă încredeţi în ele, după cum arată acest lucru roadele hulii voastre, sau nu vă îngrijiţi deloc ca să le citiţi, apoi aţi şi căzut voi într-o astfel de cugetare potrivnică lui Dumnezeu, căci ca şi cum niciodată n-aţi fi auzit scrierile creştine, voi huliţi şi respingeţi această sfinţită rugăciune, mărturisită după lămurirea cea de Dumnezeu înţelepţită a Sfinţilor Părinţi, de întreaga Sfînta Scriptură.

 Iar ca să scăpaţi şi voi şi toţi cei ce se îndoiesc de ea, de o astfel de vătămare sufletească, nu găsesc o altă doctorie mai potrivită, afară de ceea ce mă voi stărui, în măsura în care Domnul se va grăbi cu harul şi mă va ajuta, să arăt că purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri, luminaţi de harul lui Dumnezeu, întemeiază clădirea învăţăturii sale celei folositoare de suflet pe piatra cea neclintită a Sfintei Scripturi. Iar voi, văzând singuri descoperit şi limpede, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, ce în taină s-a atins de sufletele voastre, adevărul învăţăturii Sf. Părinţi şi vindecându-vă de această neputinţă a voastră sufletească, aduceţi lui Dumnezeu cea mai sinceră pocăinţă pentru alunecarea voastră şi vă veţi învrednici de dumnezeiasca milă şi de iertarea desăvârşită a păcatului vostru.

II – De unde îşi are începutul această dumnezeiască rugăciune a minţii şi ce mărturii din Sf. Scriptură aduc despre ea purtătorii de Dumnezeu Părinţi

Mai înainte de a arăta de unde îşi are cel dintâi început această dumnezeiască rugăciune, trebuie să cunoaştem următoarele: să se ştie, că după scrierile Sfinţilor şi purtătorilor de Dumnezeu Părinţilor noştri, sunt două rugăciuni ale minţii: una a începătorilor, care face parte din lucrare, iar alta a celor desăvârşiţi, care face parte din vedere; aceea este începutul, iar aceasta sfârşitul, pentru că lucrarea este suirea spre vedere. Însă trebuie ştiut că, după Sfântul Grigorie Sinaitul, primele vederi sunt opt, pe care enumerându-le, el zice aşa: „Zicem că sunt primele opt vederi. Cea dintâi e vederea lui Dumnezeu, cea fără de chip, fără de început şi nezidit, cauza tuturor, uneia Treimi şi Dumnezeiri mai presus de fire. A doua – a cinului şi întocmirea puterilor celor înţelegătoare. A treia – a întocmirii făpturilor celor sfinţite. A patra – a coborîrii celei cu purtarea de grijă a Cuvîntului. A cincea – a Învierii celei de obşte. A şasea – a venirii a doua şi înfricoşată a lui Hristos. A şaptea – a chinurilor celor veşnice. A opta – a împărăţiei cerurilor care nu va avea sfârşit“. Înfăţişându-vă acestea, eu vă fac cunoscut, pe măsura slăbiciunii minţii mele celei neputincioase, în ce putere trebuie înţeleasă lucrarea şi vederea. Să fie ştiut (vorbire către cei prea proşti, asemenea mie), că întreaga nevoinţă monahală prin care, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-ar îndemna cineva spre dragoste faţă de aproapele şi Dumnezeu, spre blândeţe, smerenie şi răbdare şi spre toate celelalte porunci ale lui Dumnezeu şi ale Sfinţilor Părinţi, spre o supunere desăvârşită lui Dumnezeu cu sufletul şi cu trupul, spre post, priveghere, lacrimi, mătănii şi alte oboseli ale trupului, spre săvârşirea cea atotstăruitoare a pravilei din biserică şi chilie, spre îndeletnicirea tainică cu rugăciunea minţii, spre plâns şi cugetare despre moarte: toată această nevoinţă, până când încă mintea e cârmuită de stăpânirea de sine şi voinţa omenească, cu certitudine se numeşte lucrare, însă nicidecum vedere. Iar dacă o astfel de nevoinţă a rugăciunii minţii s-ar numi undeva în scrierile Sf. Părinţi vedere, apoi acest lucru e după vorbirea obişnuită pentru că mintea, ca un ochi al sufletului, se numeşte vedere.

Iar când cineva, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu nevoinţa spusă mai sus, iar mai mult decât cu orice, cu cea mai adâncă smerenie îşi va curăţi sufletul său şi inima de orice întinăciune a patimilor sufleteşti şi trupeşti, atunci harul lui Dumnezeu, mama obştească a tuturor, luând mintea curăţită de el ca pe un copil mic de mână, o ridică ca pe nişte trepte, spre vederile duhovniceşti arătate mai sus, descoperindu-i pe măsura curăţirii ei tainele dumnezeieşti negrăite şi nepătrunse de minte: şi aceasta, într-adevăr, se numeşte vedere duhovnicească, care este şi rugăciunea cea văzătoare sau, după Sfântul Isaac, curată, de la care e îngrozirea şi vederea. Însă să intre în aceste vederi, nimeni nu poate cu de la sine putere, cu nevoinţa sa voită, dacă nu-l va cerceta pe acela Dumnezeu şi cu harul Său îl va introduce în ele. Iar cineva dacă ar îndrăzni să se suie spre aceste vederi fără lumina harului, acela, după Sfîntul Grigorie Sinaitul, să ştie că el are năluciri, iar nu vedenii nălucind şi nălucindu-se de duhul nălucirilor (Gr. Sinaitul, cap. 130). Astfel este desluşirea pentru rugăciunea cea lucrătoare şi cea văzătoare. Însă deja e timpul să arătăm, de unde îşi are începutul său rugăciunea cea dumnezeiască a minţii.

Lasă să fie ştiut, că după nemincinoasa mărturia de Dumnezeu înţeleptului, cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Nil, pustnicul din Sinai, dumnezeiasca rugăciune a minţii, potrivită celor desăvârşiţi, a fost dată omului celui dintâi zidit de Însuşi Dumnezeu încă în rai. Sfîntul Nil învăţând pe cei ce se rugau stăruitor, cu bărbăţie să păzească rodul rugăciunii, ca osteneala lor să nu fie zadarnică, zice aşa: „Rugându-te cum se cuvine, aşteaptă cele ce nu se cuvin şi stai cu bărbăţie păzindu-ţi rodul tău. Doar pentru acest lucru eşti hotărât de la început: să lucrezi şi să păzeşti. De aceea, lucrând, nu-ţi lăsa osteneala fără de pază; altfel tu n-ai căpătat nici un folos de la rugăciune“ (Cap. 19).

Lămurind aceste cuvinte, luminătorul Rusiei, cuviosul Nil, pustnicul de la Sora, ca un oarecare strălucit în Marea Rusie, prin lucrarea rugăciunii cu mintea, după cum e limpede acest lucru din cartea lui cea de Dumnezeu înţelepţită, zice astfel: „Acest Sfînt le-a citat acestea din vechime, ca să lucrezi şi ca să păzeşti, pentru că Scriptura zice că Dumnezeu, făcând pe Adam, l-a aşezat în rai ca să lucreze şi să păzească raiul. Şi aici Sfîntul Nil Sinaitul numeşte rugăciunea – lucrarea raiului – iar paza – păzirea de cugetele cele rele după rugăciune“. La fel şi Cuviosul Dorotei zice, că omul cel dintâi zidit, aşezat de Dumnezeu în rai, petrecea în rugăciune după cum spune în didahia sa cea dintâi. Din aceste mărturii reiese că Dumnezeu, zidind pe om după chipul său şi după asemănare, l-a aşezat în raiul desfătării ca să lucreze grădinile cele nemuritoare, adică gândurile cele dumnezeieşti, cele preacurate, mai înalte şi desăvârşite, după Sfîntul Grigorie Teologul. Şi aceasta nu este altceva decât ca el, cel curat cu sufletul şi cu inima, să petreacă în rugăciunea harică, văzătoare, lucrată sfinţit numai cu mintea, într-o vedere prea dulce a lui Dumnezeu şi cu bărbăţie să o păzească ca lumina ochiului, ca pe un lucru al raiului, ca ea niciodată să nu se împuţineze în suflet şi în inimă. De aceea e mare slavă sfinţitei şi dumnezeieştei rugăciuni a minţii, a cărei margine şi culme, adică începutul şi desăvârşirea sunt date de Dumnezeu omului în inimă: de acolo deci îşi are ea începutul său.

Însă ea şi-a câştigat o slavă neasemănat mai mare, când cea mai sfântă decât toţi sfinţii, cea mai cinstită decât Heruvimii, şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, Prea Sfînta Fecioara, de Dumnezeu Născătoare, petrecând în Sfînta Sfintelor prin rugăciunea minţii, s-a suit la cea mai mare înălţime a vederii lui Dumnezeu şi s-a învrednicit să fie lăcaş desfătat pentru cel neîncăput de întreaga făptură, pentru Cuvîntul lui Dumnezeu, Care s-a sălăşluit ipostazic în Ea şi din Ea, pentru mântuirea oamenilor, s-a născut mai presus de fire, după cum mărturiseşte acest lucru nebiruitul stâlp al Ortodoxiei, cel dintre sfinţii părinţi părintele Grigorie Palama Arhiepiscopul Tesalonicului, în cuvîntul de intrare în Biserică a Prea Sfintei noastre de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioarei Maria. El zice, că Prea Sfînta Fecioară de Dumnezeu Născătoare, petrecând în Sfînta Sfintelor şi înţelegând cu desăvârşire din Sfînta Scriptură, care se citeşte în fiecare sâmbătă, despre pierzarea neamului omenesc, prin neascultare şi umplându-se de cea mai mare milă, a luat asupra sa rugăciunea minţii cea către Dumnezeu, pentru o cât mai grabnică iertare şi mântuire a neamului omenesc. Vă pun înainte aici chiar cuvintele acestui Sfînt Grigorie, vrednice de o minte îngerească, puţine dintre cele multe: „Auzind şi văzând acestea, dumnezeiasca tânără fecioară a primit părerea de rău pentru neamul întreg şi căuta cum să afle vindecarea şi doctoria care ar fi pe potriva acestei suferinţe. În curând Ea s-a gândit să se întoarcă cu mintea spre Dumnezeu şi a lăsat asupra Sa această rugăciune pentru noi, ca să-L silească pe Cel ce nu poate fi silit şi mai degrabă să-L atragă spre noi, pentru ca El Însuşi să nimicească blestemul cel din mijloc, să oprească focul care destramă pajiştea sufletului şi să unească cu Sine zidirea, tămăduind cele neputincioase. Astfel, Fecioara cea plină de daruri, alegându-şi cele mai de cuviinţă şi mai potrivite în toată firea, socotea rugăciunea minţii drept minunată şi preaslăvită şi mai bună decât orice cuvînt. Căutând însă cum să vorbească cu Dumnezeu mai meşteşugit şi mai de aproape, ea venea spre El cu o rugătoare hirotesită de Sine (Sfinţită prin puterea mâinilor) sau, mai bine zis, ca una ce e aleasă de Dumnezeu“. Şi mai jos: „Văzând, că din cele ce există nu e nimic mai bun pentru om decât rugăciunea, tinde cu stăruinţă tare spre rugăciune, face din nou ceva mai mare şi mai desăvârşit şi descopere şi lucrează şi celor care vin după acestea le predă lucrarea ca cea mai înaltă spre vedere, o vedere cu atât mai mare faţă de cele spuse mai sus, cu cât adevărul e mai presus de nălucire. Însă, adunându-vă toţi în sine şi curăţindu-vă mintea, auziţi măreţia tainei: eu vreau să spun un cuvânt care deşi foloseşte întreaga adunare, ce poartă numele lui Hristos, încă îi priveşte mai mult pe cei ce s-au lepădat de lume. Cel ce a gustat ceva din bunurile cele viitoare, deja numai pentru că s-a lepădat de lume, care se şi aşează în rând cu Ângerii şi-şi agoniseşte vieţuirea în ceruri, acesta să dorească să urmeze, după puterea sa, pe Mireasa cea pururea Fecioară, Care cea dintâi şi singură, din pruncie s-a lepădat de lume pentru pacea lumii“. Şi mai jos: „Dar căutând ceea ce e mai de trebuinţă rugătorilor pentru convorbire, care nu e altceva decât rugăciunea, Fecioara află sfinţita liniştire – liniştirea minţii, depărtarea lumii, uitarea celor de jos şi tăinuitoarea înţelesurilor celor de sus, prefacerea spre cele mai bune. Această lucrare, ca o adevărată suire spre vederea Celui ce există într-adevăr, sau mai bine ca să spunem mai drept, spre vederea lui Dumnezeu, este ca o indicare scurtă pentru sufletul celui ce într-adevăr şi-a agonisit lucrarea. Oricare altă virtute este ca o lecuire faţă de neputinţele sufletului, ca o desăvârşire oarecare mărginită şi un chip al lucrătorilor lui Dumnezeu. Şi de aceea, omul se îndumnezeieşte nu prin cuvinte sau printr-o cumpătare chibzuită faţă de cele văzute – toate acestea sunt pământeşti, josnice, omeneşti, ci prin petrecerea în linişte, pentru că prin aceasta ne rupem şi ne depărtăm de cele de jos şi ne suim spre Dumnezeu.

 Răbdând prin rugăciuni şi rugi zi şi noapte în cămara vieţuirii de liniştire, noi ne apropiem oarecum şi venim la această fire neapropiată şi fericită. Cei ce rabdă astfel, curăţindu-şi inimile prin sfinţita liniştire şi printr-însa s-au unit în chip negrăit cu lumina cea mai presus de simţuri şi de minte, văd în sine pe Dumnezeu, ca într-o oglindă. Deci liniştirea este o grabnică şi scurtă îndrumare ca ceea ce ne uneşte mai cu spor cu Dumnezeu, mai ales pe cei ce o ţin pe ea în toată plinătatea. Iar Fecioara care, aşa să zicem, de la unghiile moi (adică din cea mai fragedă pruncie) a petrecut în ea, ce este cu ea? Ea, ca ceea ce a petrecut într-o liniştire mai presus de fire, chiar din vârsta prunciei, de aceea ea singură dintre toate a şi născut fără ispitire bărbătească pe Dumnezeu-Omul şi Cuvîntul“. Şi mai jos: „De aceea şi Preacurata, lepădându-se chiar, aşa să zicem de petrecerea şi zarva din lume, s-a depărtat de oameni şi fugind de vieţuirea cea în păcate şi-a ales o viaţă nevăzută de nimeni şi fără a comunica cu cineva petrecerea întru cele ce nu se putea intra. Aici, dezlegându-se de orice legătură materialnică şi scuturând orice împărtăşire şi dragoste faţă de toate şi trecând chiar îngăduinţa faţă de trup, Ea şi-a adunat mintea întreagă într-o împărtăşire cu El şi în petrecere şi în luare aminte şi într-o rugăciune dumnezeiască neîncetată. Şi prin ea petrecând singură în sine şi întocmindu-se mai presus de tulburarea cea felurită şi de gânduri, şi simplu, mai presus de orice chip şi lucru, Ea îşi săvârşea călătoria cea nouă şi negrăită spre cer, care este să zic aşa o tăcere de gând. Şi stăruind în acestea şi luând aminte cu mintea, întrece toate zidirile şi făpturile, şi mult mai bine decât Moise, vede slava lui Dumnezeu şi priveşte harul lui Dumnezeu, care nu este supus deloc puterii simţurilor – această iederă cu bună bucurie şi sfinţită a sufletelor şi minţilor celor neîntinate, de care împărtăşindu-se Ea, după cântăreţii cei dumnezeieşti, este norul cel luminos de apă, într-adevăr vie şi zorile zilei celei înţelegătoare şi căruţa cea în chipul focului şi Cuvîntului“ (Sfîntul Grigorie Palama).

Din aceste cuvinte ale dumnezeiescului Grigorie Palama, cel ce are minte poate să înţeleagă mai limpede decât soarele că Prea Curata Fecioară de Dumnezeu Născătoare, petrecând în Sfînta Sfintelor, s-a suit prin rugăciunea minţii la cea mai mare înălţime a vederii lui Dumnezeu şi prin lepădarea de lume pentru pace, prin sfinţita liniştire a minţii într-o neîncetată rugăciune dumnezeiască şi luare aminte şi cu suirea prin lucrare la vederea lui Dumnezeu, singură de la sine a dat dumnezeiescului cin monahal pildă de vieţuire cu luare aminte după omul cel dinlăuntru; ca monahii, care s-au lepădat de lume, privind la ea, mai stăruitor să se silească, pe cât e cu putere, prin rugăciunile ei, să fie în sudorile şi ostenelile monahale, spuse mai sus, urmaşii ei. Şi cine va fi în stare să laude după vrednicie dumnezeiasca rugăciune a minţii, lucrătoarea căreia spre pilda folosului şi propăşirii monahilor a fost, după cum s-a spus, Însuşi Maica lui Dumnezeu, povăţuită de îndrumarea Sfîntului Duh?

Însă spre întărirea şi spre încredinţarea cea fără de îndoială a celor ce se îndoiesc de ea ca de un lucru nemărturisit şi nesigur, a venit vremea să arătăm ce fel de mărturii aduc despre ea purtătorii de Dumnezeu Părinţi, care au scris despre ea, fiind luminaţi de harul cel dumnezeiesc din Sfînta Scriptură.

Dumnezeiasca rugăciune a minţii are temelie neclintită în cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos; „iar tu, când te rogi intră în cămara ta şi închizând uşile tale, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns; şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare“ (Mat. 6, 6). Aceste cuvinte, după cum s-a spus deja în capitolul întâi, luminătorul a toată lumea, Sfîntul Ioan Gură de Aur, prin înţelepciunea cea dată de Dumnezeu, în privinţa rugăciunii celei fără de glas, tainice, înălţată din adâncul inimii, aducând ca mărturie din Sfînta Scriptură pe văzătorul de Moise şi pe Sfînta Ana, mama proorocului Samuel şi pe dreptul Avel şi sângele lui, care strigă din pământ că ei au fost auziţi de Dumnezeu în rugăciunea lor, fără să scoată vreun glas. Acest mare sfînt Ioan Gură de Aur, învăţător al lumii întregi, gura lui Hristos, a mai expus învăţătura despre această dumnezeiască rugăciune şi separat încă în trei cuvântări, după cum scrie despre aceasta martorul cel nemincinos, prea Fericitul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, în Cap. 294 al cărţii sale, pe care întreaga Sfînta Sobornicească Biserică a Răsăritului o are în mare cinste, ca pe un stâlp şi o întărire a adevărului.

Iar stâlpul cel de foc şi gura Duhului Sfînt cea de foc, ochiul Bisericii, Vasilie zis cel Mare, lămurind expresia Sf. Scripturi: „Bine voi cuvînta pe Domnul în toată vremea, lauda Lui purure în gura mea“ (Ps. 33), frumos ne învaţă despre gura minţii şi lucrarea minţii, aducând dovezi din Sfânta Scriptură, ale cărui cuvinte pline de dumnezeiască înţelepciune le înfăţişez după cum urmează: „Lauda Lui pururea în gura mea“. Se pare că proorocul vorbeşte cele cu neputinţă, cum poate fi lauda lui Dumnezeu pururea în gura omenească? Când omul vorbeşte despre lucrurile obişnuite lumeşti, apoi atunci el n-are în gură lauda lui Dumnezeu; desigur că şi când doarme tace; dar şi când mănâncă şi bea apoi cum poate gura lui să înalţe laudă? La aceasta răspundem, că este o gură oarecare a omului dinlăuntru cu care se hrăneşte, împărtăşindu-se de Cuvîntul vieţii, care este pâinea ce s-a coborît din ceruri (Ioan, 6, 33). Despre această gură a zis proorocul: „deschis-am gura mea şi am tras Duh“ (Ps. 118, 131). Spre acest lucru ne îndeamnă şi Domnul, ca gura aceasta să o avem lărgită pentru a primi îndeajuns hrana cea adevărată, zicând: „lărgeşte-ţi gura ta şi o voi umple pe ea“ (Ps. 80, 11). De aceea, chiar şi odată însemnat şi întărit întru priceperea sufletului, gândul de Dumnezeu se poate numi lauda lui Dumnezeu, care pururea se află în suflet. Şi după cuvîntul Apostolului, cel stăruitor toate le poate face spre slava lui Dumnezeu, astfel că orice lucru şi orice cuvânt şi orice lucrare a minţii are însemnătatea de laudă. Că de mănâncă cel drept, sau de bea, sau altceva de face, toate spre slava lui Dumnezeu le face (I Cor. 10, 31). „La unul ca acesta inima îi veghează, chiar dacă el doarme“ zice Sf. Vasilie. Tot din cuvintele lui se vede că afară de gura trupului, mai este o gură şi a minţii şi este o lucrare a minţii şi o laudă care se face gânditor în omul cel dinlăuntru.

Cel de un nume cu fericirea soarele Egiptului, sau mai bine zis, a toată lumea, care a strălucit prin negrăitele daruri ale Sfîntului Duh, omul cel ceresc marele, zis Macarie, în cuvintele sale cele cereşti despre această rugăciune, zice aşa: „Creştinul trebuie să aibă pururea aducerea aminte de Dumnezeu, pentru că este scris:Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta“ (Mat. 22, 37). Nu numai atunci el trebuie să-L iubească pe Dumnezeu când intră în templul de rugăciune, ci şi „umblând“ şi vorbind, şi mâncând şi bând, să aibă aducerea aminte de Dumnezeu şi dragoste şi dorinţă; pentru că El zice:Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră“ (Mat. 6, 21), şi celelalte.

Prea cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru cel din vechime sfîntul Nil Pustnicul, despre învăţătura tainică, adică, despre rugăciunea lui Iisus, cea săvârşită cu mintea în inimă, aduce ca dovadă cuvintele dumnezeieştii Scripturi: „Încălzitu-s-a inima mea întru mine şi întru învăţătura mea s-a aprins un foc“ (Ps. 38, 4).

Cuviosul Simeon cel mărturisit în cartea pomenită mai sus a fericitului Simeon Tesaloniceanul, care în mijlocul cetăţii împărăteşti ca un soare a strălucit cu rugăciunea minţii din negrăitele daruri ale Sfîntului Duh şi de aceea, de întreaga Biserică e numit Noul Teolog – în cuvîntul său despre cele trei chipuri de rugăciune, scrie despre rugăciunea minţii şi despre luarea aminte astfel: „Sfinţii Părinţii noştri, auzind pe Domnul vorbind că din inimă ies gândurile cele rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele şi că acestea sunt care spurcă pe om (Matei 15, 19–20), au părăsit orice lucru şi s-au nevoit numai întru această pază a inimii, că odată cu această lucrare, ei uşor vor agonisi şi orice altă virtute. Iar fără această lucrare nu e cu putinţă să agoniseşti şi să reţii nici o virtute“. Aceste cuvinte ale cuviosului ne arată limpede că cuvintele Domnului spuse mai sus, dumnezeieştii Părinţi le au mărturie şi temelie pentru paza inimii, adică, chemării lui Iisus cu gândul. Acest cuvios mai aduce încă spre dovedirea dumnezeieştii rugăciuni a minţii şi alte expresii din Sf. Scriptură, zicând: „despre aceasta zice şi Eclesiastul:Veseleşte-te tinere în tinereţea ta, şi umblă în căile inimii tale fără de prihană, şi depărtează iuţimea de la inima ta“ (Ecl. 11, 9–10); şi „Dacă Duhul celui ce te stăpâneşte va veni peste tine, nu-ţi părăsi locul tău“ (Ecl. 10, 4); însă loc el numeşte inima, după cum şi Domnul a zis: „Din inimă ies gândurile cele rele“ (Mat. 15, 19). Şi iarăşi:Nu vă înălţaţi“ (Luca 12, 29), adică, nu vă risipiţi mintea voastră încoace şi încolo. Şi iarăşi:Strâmtă este uşa şi îndurerată este calea ce duce spre viaţă“ (Matei, 7, 14); de asemenea: „Fericiţi cei săraci cu duhul(Matei 5, 8), adică, cei ce n-au în sine nici un gând al acestui veac. Şi Apostolul Petru zice:Treziţi-vă, priveghiaţi, căci potrivnicul vostru diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând să înghită pe cineva“ (1 Petru, 5, 6). Iar Apostolul Pavel scrie lămurit către Efeseni despre paza inimii, zicând: „Nu este lupta noastră împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva începătorilor şi stăpânilor şi stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii celei de sub ceruri“ (Efes. 6, 12).“

Cuviosul Isichie presbiterul, teologul şi dascălul Bisericii din Ierusalim, prietenul şi împreună vorbitorul şi purtătorului de Dumnezeu Cuviosului Părintelui nostru Eftimie cel Mare, care a scris înţelepţit de Dumnezeu, luminat de harul cel dumnezeiesc, despre această sfinţită chemare de gând a lui Iisus în inimă, adică, despre rugăciunea minţii, o carte de două sute de capete aduce despre aceasta dovezi din Sf. Scriptură următoarele: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Mat. 5, 8): de asemenea:Ia aminte la tine însuţi, să nu fie în inima ta un cuvânt tainic al fărădelegii“ (Deut. 15, 9); de asemenea:dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea“ (Ps. 5, 4); de asemenea: Fericit cel ce va lua şi va zdrobi pe pruncii tăi de piatră (Ps. 136, 9); aşişderea: „în dimineţi am ucis pe toţi păcătoşii pământului, ca să nimicesc din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea“ (Ps. 100, 8); aşişderea: „găteşte-te Israile, ca să chemi numele Domnului Dumnezeului tău“ (Amos 4, 12); şi Apostolul:neîncetat vă rugaţi“ (1 Tes. 5, 17); şi Însuşi Domnul zice: „fără de Mine nu puteţi face nimic. Cel ce petrece întru Mine şi Eu întru el, acela va face roadă multă. Iar cine nu petrece întru Mine, se va arunca afară ca viţa“ (Ioan 15, 5–6); aşişderea: „din inimă ies gândurile cele rele, uciderile, preacurviile, acestea sunt care spurcă pe om“ (Mat. 15, 19); de asemenea: „Voiesc să fac voia Ta, Dumnezeule şi legea Ta e în inima mea“ (Ps. 39, 9) şi celelalte pe care le las pentru mulţimea lor. Dumnezeiescul şi purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Ioan Scărarul aduce, despre această sfinţită rugăciune şi adevărată liniştire a minţii, mărturia dumnezeieştii Scripturi, zicând: marele lucrător al marei şi desăvârşitei rugăciuni a zis: vreau să spun cu mintea mea cinci cuvinte (1 Cor. 14, 12) şi celelalte: şi iarăşi: gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea (Ps. 56, 8); aşişderea: „eu dorm, dar inima mea veghează“ (Cânt. Cânt. 5, 2); de asemenea: „Strigat-am cu toată inima mea“ (Ps. 118, 145), adică, cu trupul şi sufletul şi celelalte.

Dumnezeiescul Părintele nostru Filotei egumenul mănăstirii Rugul aprins al Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, din muntele Sinai, care a întocmit pentru paza cea de gând a inimii o cărticică mică de capete, mărgăritare fără de preţ ale înţelepciunii celei dumnezeieşti, pline de negrăită dulceaţă cerească a Sfîntului Duh, pune drept temelie neclintită la cuvintele sale, expresiile Sf. Scripturi: „în dimineţi am ucis pe toţi păcătoşii pământului“ (Ps. 100, 8), şi celelalte, precum: „Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este“ (Luca 17, 21); şi: „asemănatu-s-a împărăţia cerurilor cu grăuntele de muştar şi cu mărgăritarul şi cu aluatul“; şi iarăşi: „fără de Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5); şi iarăşi: „cu toată paza păzeşte-ţi inima ta“ (Pilde 4, 23); şi: „curăţeşte cele dinlăuntru ale paharului, ca să fie curate şi cele de dinafară“ (Mat. 23, 26); şi: „nu este lupta noastră împotriva sângelui şi a cărnii, ci împotriva începătorilor, stăpâniilor şi stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii celei de sub ceruri“ (Efes. 6, 12); de asemenea: „Treziţi-vă, privegheaţi, căci potrivnicul nostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând să înghită pe cineva; împotriviţi-vă lui cu credinţă tare“ (1 Petru 5, 8–9); aşişderea: „după omul cel dinlăuntru mă îndulcesc legii lui Dumnezeu, însă văd în mine altă lege, care se oşteşte împotriva legii minţii mele şi mă robeşte“ (Rom. 7, 22–23) şi celelalte.

Dumnezeiescul părintele nostru Diadoh, Episcopul Foticeii, mărturisit în cartea Ierarhului lui Hristos a Simeon Tesaloniceanul pomenit mai sus, pune prin cuvîntul său plin de înţelepciune duhovnicească din cer, în cartea lui cea dumnezeiască se află o sută de capete despre rugăciunea lui Iisus, cea făcută cu mintea în inimă, următorul temei din dumnezeiasca Scriptură: „Nimeni nu poate numi pe Iisus Domn, fără decât numai prin Duhul Sfînt“ (1 Cor. 12, 3); iar din pilda Evangheliei despre negustorul care caută mărgăritare bune, aduce următoarele cuvinte: acesta este mărgăritarul cel mai de preţ, pe care-l poate agonisi acela care îşi va vinde averea sa şi pentru aflarea lui va avea o bucurie negrăită şi altele.

Cuviosul Părintele nostru Nichifor Postnicul, pomenit în aceeaşi carte a Sfîntului Ierarh Simeon pomenit mai sus, în cuvîntul său despre paza inimii, plin de folos duhovnicesc aseamănă această lucrare de gând a rugăciunii din inimă, unei comori ascunse într-un ogor şi o numeşte făclie aprinsă, citând expresiile din Sf. Scriptură: „Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este“ (Luca 17, 21), şi: „nu este lupta noastră împotriva sângelui şi cărnii“ (Efes. 6, 12); aşişderea: „ca să lucreze şi să păzească“ (Gen. 2, 15) şi celelalte.

Fericitul şi purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Grigorie Sinaitul, care prin lucrarea acestei dumnezeieşti rugăciuni s-a suit la cea mai înaltă vedere a lui Dumnezeu şi ca un soare a strălucit cu darurile Sfîntului Duh, în Sfîntul Munte Athos şi în celelalte locuri, care a alcătuit „Treimicile“, ce se cântă în fiecare săptămână după canonul Treimic în Sfînta Sobornicească Biserică a Răsăritului în toată lumea, de asemenea, şi canonul de viaţă făcătoarei Cruci, care a cuprins scrierile tuturor părinţilor celor purtători de duh şi care a întocmit o carte plină de tot folosul duhovnicesc, în care mai mult decât toţi sfinţii, amănunţit învaţă despre această dumnezeiască rugăciune lucrată cu sfinţenie de către minte în inimă şi aduce spre întărirea cuvintelor sale din Sfînta Scriptură, următoarele: „Adu-ţi aminte de Domnul Dumnezeul tău pururea“ (Deut. 18, 18); aşişderea: „Dimineaţa seamănă sămânţa ta şi seara să nu înceteze mâna ta“ (Ecl. 11, 6) şi celelalte; de asemenea: „De mă voi ruga cu limba, adică cu gura, duhul meu, adică glasul meu, (să ştii că gura şi limba, şi duhul şi glasul e una şi aceeaşi), iar mintea mea e fără de rod, ruga-mă-voi cu duhul, ruga-mă-voi şi cu mintea; şi: Vreau să spun cinci cuvinte cu mintea mea (1 Cor. 14, 14, 19), şi celelalte, aducând ca martor şi pe Scărarul, care referă aceste cuvinte la rugăciune. De asemenea: „Împărăţia cerurilor se ia cu sila şi numai cei ce se silesc o răpesc pe ea“ aşijderea: „Nimeni nu poate numi pe Iisus Domn, decât numai prin Duhul Sfînt“(1 Cor. 12, 3) şi celelalte.

Cel ce a călcat pe urmele Apostolilor, stâlpul cel nebiruit al credinţei ortodoxe, care prin sabia cea de foc a Duhului şi prin adevărul dogmelor creştine a nimicit la Sinodul din Florenţa ca pe nişte pânze de păianjen, eresurile cele luptătoare împotriva Duhului ale latinilor, Marcu zic, cel întru totul sfinţit, cel prea înţelept şi cel prea cuvântător, Mitropolitul Efesului, la începutul tâlcuirii rânduielilor bisericeşti, scrie despre dumnezeiasca rugăciune a lui Iisus, cea lucrată în taină cu mintea în inimă, întrebuinţând dovezile dumnezeieştii Scripturi, ale cărei cuvinte de Dumnezeu înţelepţite le înfăţişez după cum urmează: S-ar fi cuvenit, după porunca ce ne rânduieşte „a ne ruga neîncetat“ şi în duh şi în adevăr, să înălţăm închinare lui Dumnezeu; însă legarea de cugetele cele lumeşti şi legătura grijilor pentru trup, pe mulţi îi îndepărtează şi-i înstrăinează de împărăţia lui Dumnezeu care se află înlăuntrul nostru, după cum vesteşte Cuvîntul lui Dumnezeu, şi-i împiedică să petreacă lângă altarul cel de gând şi să aducă de la sine jertfe duhovniceşti şi cuvântătoare lui Dumnezeu, după dumnezeiescul Apostol, care zice, că noi suntem templul lui Dumnezeu, ce petrece întru noi şi Duhul Lui cel dumnezeiesc vieţuieşte între noi. Şi nu e nimic de mirare; dacă acest lucru aşa se petrece de obicei, cu cei ce vieţuiesc după trup; pe când vedem, că unii dintre monahi, care s-au lepădat de lucrurile lumeşti, din pricina războiului de gând, ce vine de la năvala patimilor şi din pricina tulburării mari ce se ridică de aici, care întunecă partea cea cuvîntătoare (raţională) a sufletului, încă nu pot ajunge la rugăciunea cea curată, deşi doresc acest lucru cu tărie. E dulce aducerea aminte cea curată din inimă şi neîncetată despre Iisus şi luminarea cea negrăită ce vine de la ea.

Cuviosul Părintele nostru, Sfîntul Nil Sorsky cel din Rusia, care a alcătuit cartea sa despre paza de gând a inimii, din învăţătura Purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, dar mai ales din Grigorie Sinaitul, întrebuinţează dovezi din Sf. Scriptură ca aceasta: „Din inimă ies gândurile cele rele, şi acelea spurcă pe om“ (Mat. 15, 19); şi: „Curăţeşte cele dinlăuntrul ale paharului“ (Mat. 23, 26); de asemenea: „Cu Duhul şi cu adevărul trebuie de închinat Tatălui“; de asemenea: „De mă voi ruga cu limba, şi celelalte“; şi: „Vreau să spun cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii de cuvinte cu limba“ (1 Cor. 14, 14, 19); şi celelalte.

Iarăşi, un luminător al Rusiei, Sf. Ierarh al lui Hristos Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, care a nimicit prin sabia Duhului ca pe nişte pânze de păianjen rătăcirile rascolnicilor (schismaticii de la marea schismă rusă din anul 1666) şi înţelepciunea lor cea împotrivitoare lui Dumnezeu, stricată şi potrivnică Sfintei Scripturi, care a scris multe învăţături spre folosul bisericii, pline de înţelepciunea Sf. Duh şi care a întocmit un cuvînt plin de folos duhovnicesc, despre lucrarea cea lăuntrică şi de gând a rugăciunii, întrebuinţează din Sf. Scriptură următoarele dovezi: „Iar tu când te rogi, intră în cămara ta“ şi celelalte: de asemenea: „Ţie a zis inima mea: pe Domnul voi căuta: căutatu-te-a pe Tine faţa mea: faţa Ta, Doamne, voi căuta;“ aşişderea: „Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este;“ precum: „Cu orice rugăciune şi rugă, rugându-vă în toată vremea cu duhul;“ şi: „De mă voi ruga cu limba, duhul meu se roagă, iar mintea mea este fără de rod; ruga-mă-voi cu duhul, ruga-mă-voi cu mintea, cânta-voi cu duhul, cânta-voi cu mintea“ şi celelalte. Aceste cuvinte el, potrivit Sf. Ioan Scărarul, Grigorie Sinaitul şi Nil Sorschy, le înţelege pentru rugăciunea minţii.

Dar şi însuşi tipicul bisericesc tipărit în marea cetate împărătească Moscova, înfăţişându-ne legiuirea bisericească despre mătănii şi rugăciune, aduce şi despre această dumnezeiască rugăciune următoarele expresii din Sf. Scriptură: „Dumnezeu este Duh şi caută pre cei ce I se închină Lui cu duhul şi cu adevărul“ (Ioan 4, 24).

Aşişderea: „De mă voi ruga cu limba, duhul meu se roagă, iar mintea mea este fără de rod“. Deci ce este: „ruga-mă-voi cu duhul, ruga-mă-voi şi cu mintea, cânta-voi cu duhul, cânta-voi şi cu mintea?“ (1 Cor. 14, 14, 15). Şi iarăşi: vreau, zice, „în biserică să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, decât zece mii de cuvinte cu limba“ (1 Cor. 14, 19). Şi aduce spre mărturie pe sfinţii părinţi: Sf. Ioan Scărarul, Sf. Grigorie Sinaitul, şi Sf. Antioh, şi în parte învăţăturile lor dumnezeieşti despre această rugăciune a minţii, şi în sfârşit zice: „Şi prin aceasta ne încheiem cuvântul despre sfinţita şi pururea pomenită rugăciune a minţii. Iar după aceea vorbeşte şi despre sfânta rugăciune cea de obşte tuturor, care se săvârşeşte după rânduiala Bisericii.

Iată, prin harul lui Dumnezeu s-a arătat că părinţii purtători de Dumnezeu, înţelepţiţi de luminarea Sfîntului Duh, îşi puneau temelie învăţăturii lor despre rugăciunea cea sfinţită lucrată cu gândul, săvârşită în taină în omul cel de dinlăuntru, pe piatra cea neclintită a dumnezeieştii Scripturi cea a Noului şi Vechiului Testament, împrumutând de acolo, ca dintr-un izvor nesecat atât de multe dovezi.

Deci, cine dintre creştinii cei drept credincioşi, văzând acestea, ar putea cât de puţin să se îndoiască despre acest lucru dumnezeiesc? Decât numai cei ce sunt supuşi duhului de nesimţire, care aud şi văd dar nu vor să înţeleagă şi să cunoască. Însă acei care au frică de Dumnezeu şi o minte sănătoasă, văzând astfel de mărturii ale atâtor martori, toţi, în unanimitate recunosc că această lucrare dumnezeiască, mai înainte de toate celelalte nevoinţe monahale, e mult mai potrivită şi mai cuviincioasă pentru ceata îngerească a monahilor. Despre această lucrare, dumnezeieştii părinţi ai noştri, cei pomeniţi mai sus şi mulţi alţii, ne înfăţişează în scrierile lor multe cuvinte vrednice de auzit, mai dulci decât mierea şi fagurul, plin de înţelepciune duhovnicească, învăţându-ne nevoinţii celei lăuntrice şi de gând celei împotriva vrăjmaşilor celor de gând; cum trebuie întrebuinţată împotriva lor această sabie duhovnicească şi arma cea nebiruită, cea de foc a numelui lui Iisus, care străjuieşte porţile inimii; adică cum trebuie lucrată sfinţit cu mintea în inimă această lucrare dumnezeiască, rugăciunea lui Iisus.

Despre această sfinţită lucrare a acestei rugăciuni sfinţite, dar mai ales despre însăşi începuturile ei şi despre felul cum trebuie cei începători să o deprindă, prin încercare, cu cel mai de pe urmă, după puterea minţii mele celei slabe, cu ajutorul lui Dumnezeu, trebuie măcar puţin ceva să scriu din învăţătura sfinţilor părinţi. Şi mai întâi trebuie arătat că această dumnezeiască rugăciune este un meşteşug duhovnicesc; pe urmă ce pregătire se cere, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, pentru a te îndeletnici cu ea.

III – Despre faptul că această sfinţită rugăciune a minţii este un meşteşug duhovnicesc

Să fie ştiut că dumnezeieştii noştri părinţi numesc această sfinţită lucrare de gând a rugăciunii, meşteşug (artă). Sfîntul Ioan Scărarul, în cuvîntul al 27-lea despre liniştire, învăţând despre taina acestei rugăciuni a minţii, zice: „Dacă tu ai deprins acest meşteşug temeinic, apoi nu poţi să nu ştii, ceea ce spun. Şezând sus pe înălţime (cu mintea), priveghează numai dacă poţi, şi atunci vei vedea cum, când şi de unde şi câţi şi ce fel de furi vin ca să intre şi să fure strugurii tăi. Paznicul acesta, obosind, se ridică şi se roagă; pe urmă iarăşi şade şi cu bărbăţie se apucă de lucrarea de mai înainte“.

Sfîntul Isichie, presbiterul Ierusalimului, despre această sfinţită rugăciune zice: „Trezvirea este un meşteşug duhovnicesc care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl izbăveşte pe om de cugetele şi cuvintele cele pătimaşe, şi de faptele cele viclene.“ (Cap.I).

Sfîntul Nichifor Pustnicul, învăţând despre ea, zice: „Veniţi şi vă voi arăta un meşteşug, sau mai bine o ştiinţă a vieţuirii veşnice, sau mai bine zis cereşti, care duce pe lucrătorul său, fără osteneală şi fără primejdie, la limanul nepătimirii“.

Iar Sfinţii Părinţi, după cum s-a arătat, numesc această sfântă rugăciune meşteşug, socot pentru că omul nu poate învăţa un meşteşug singur de la sine fără un meşter iscusit; astfel şi această lucrare de gând a rugăciunii e cu neputinţă să o deprinzi fără un povăţuitor iscusit. Însă lucrul acesta, după Sf. Nichifor şi multora, şi chiar a tuturor, le vine de la învăţătură; dar foarte rar l-au primit de la Dumnezeu fără învăţătură, prin îndurarea lucrării şi prin căldura credinţii. Pravila bisericească, după tipicul şi cărţile aflate şi bisericeşti, pe care creştinii dreptslăvitori, mirenii şi monahii trebuie s-o aducă zilnic, ca pe un bir împăratului ceresc, o poate citi cu gura oricare ştiutor de carte şi să o săvârşească fără orice învăţătură. Iar să aduci lui Dumnezeu cu mintea în inimă jertfa tainică a rugăciunii, fiindcă acest lucru e un meşteşug duhovnicesc, fără învăţătură, după cum s-a arătat mai sus, e cu neputinţă.

Iar fiind meşteşug duhovnicesc, ea alcătuieşte şi o neîncetată lucrare a monahilor, ca nu cumva prin lepădarea de lume şi a celor ce sunt în lume, prin schimbarea numelui în timpul tunderii, prin osebirea îmbrăcămintei, necăsătorire (celibat), feciorie, curăţie, sărăcia cea de bună voie, prin osebirea mâncării şi a locului de vieţuire, ci şi prin însăşi luarea aminte cea de gând şi duhovnicească după omul cel dinlăuntru şi prin rugăciune, monahii să aibă o lucrare mai aleasă şi mai bună, faţă de oamenii cei din lume.

IV – Ce fel de pregătire trebuie aceluia, care doreşte să facă această dumnezeiască lucrare

Cu cât această dumnezeiască rugăciune e mai mare decât orice altă nevoinţă monahală, care după Sfinţii Părinţi este culmea tuturor îndreptărilor (isprăvilor), izvorul virtuţilor, cea mai subţire şi nevăzută lucrare a minţii în adâncul inimii, cu atât şi cele mai subţiri nevăzute abia atinse de mintea omenească curse ale feluritelor lui înşelări şi năluciri sunt întinse asupra ei de nevăzutul vrăjmaş al mântuirii noastre. De aceea, cel care se stăruie să deprindă această dumnezeiască lucrare trebuie, după sfatul Sfîntului Simeon Noul Teolog, să se dea cu sufletul şi cu trupul, sub o ascultare potrivită cu Sfînta Scriptură; adică să se dea pe sine spre deplina tăiere a voii sale şi judecăţii sale unui om, care se teme de Dumnezeu, unui păzitor stăruitor al dumnezeieştilor lui porunci şi iscusit de această nevoinţă de gând, care ar putea, după scrierile Sf. Părinţi, să arate celui de sub ascultare, calea cea fără de rătăcire spre mântuire – calea lucrării rugăciunii minţii, săvârşită de către minte, în taină, în inimă. Acest lucru e neapărat trebuincios pentru ca printr-o adevărată ascultare în minte, el să poată ajunge slobod de orice tulburări şi griji, şi împătimiri ale lumii acesteia şi ale trupului. Şi cum să nu fie slobod acela care toată grija despre sufletul şi trupul său a aruncat-o spre Dumnezeu, şi după Dumnezeu, asupra părintelui său (cel duhovnicesc). Iar prin smerenia care se naşte din ascultare, după mărturisirea Sfîntului Ioan Scărarul şi a multor Sfinţi Părinţi, el va putea scăpa de toate cursele şi înşelările diavoleşti şi încet, liniştit, fără nici o vătămare, mereu să se îndeletnicească cu această lucrare de gând, cu mare sporire sufletească.

Iar dacă cineva s-ar fi şi dat sub ascultare, însă n-ar fi găsit în părintele său (cel duhovnicesc) un povăţuitor iscusit şi cu fapta şi cu încercarea însăşi pentru această dumnezeiască rugăciune a minţii (în timpurile de astăzi – vai! – e vrednic acest lucru de mult plâns şi bocet – dispar cu totul povăţuitorii încercaţi ai acestei lucrări), apoi pentru aceasta el nu trebuie să ajungă la deznădejde. Însă petrecând în adevărata ascultare după poruncile lui Dumnezeu (iar nu cu rânduială de sine şi mai ales din voia sa, fără de ascultare, lucru după care urmează înşelarea), aruncând toată nădejdea spre Dumnezeu, împreună cu părintele său (cel duhovnicesc), lasă în loc de un povăţuitor adevărat, cu credinţă şi cu dragoste să se supună învăţăturii cuvioşilor părinţilor noştri, care au expus amănunţit învăţătura despre această rugăciune, fiind luminaţi cu harul cel dumnezeiesc şi de aici să-şi împrumute poveţele despre această dumnezeiască lucrare. Şi în tot cazul, harul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţi, se va grăbi şi-i va înţelepţi cum fără nici o îndoială, să înveţe această lucrare dumnezeiască.

V – Despre ceea ce este această sfinţită rugăciune a lui Iisus după calitatea şi lucrarea sa

Punând o astfel de pregătire drept temelie tare şi neclintită a acestei rugăciuni dumnezeieşti, adică fericita ascultare, e vremea deja să arătăm din învăţătura sfinţilor părinţi, ce este această sfinţită rugăciune după calitatea şi lucrarea sa. Şi acest lucru pentru ca cel care doreşte să deprindă lucrarea ei cea duhovnicească, să vadă la ce sporire mare şi negrăită îl ridică ea pe nevoitor, întru toate virtuţile şi prin aceasta să fie îndemnat în dorinţa de a se lipi de sfinţita lucrare a acestei rugăciuni de gând cu o mai mare stăruinţă şi cu o râvnă dumnezeiască.

Sfîntul Ioan Scărarul, în Cuvîntul 28 despre rugăciunea aceasta, la început, zice: „rugăciunea, după calitatea sa, este părtăşia şi unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrare – întărirea lumii, împăcarea cu Dumnezeu, maică şi iarăşi fiică a lacrimilor, curăţirea păcatelor, podul care ne trece prin ispite, zid de apărare împotriva necazurilor, nimicirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor celor fără de trupuri, veselia cea viitoare, lucrarea cea fără de sfârşit, izvorul virtuţilor, pricina darurilor, sporirea cea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, secure împotriva deznădejdii, dovedirea nădejdii, încetarea întristării, bogăţia monahilor, comoara celor ce se liniştesc, împuţinarea iuţimii, oglinda propăşirii, arătarea măsurii, descoperirea stării, arătarea celor viitoare, însemnarea cu slavă. Rugăciunea pentru cel care se roagă cu adevărat este judecătoria, judecata şi tronul Domnului însă înainte de judecata cea viitoare“.

Sfântul Grigorie Sinaitul, în capitolul 113, zice: „Rugăciunea, în cei începători, este ca un foc de veselie slobozit de inimă; iar în cei desăvârşiţi, ca o lumină curată, binemirositoare“. Sau iarăşi: rugăciunea este propovăduirea Apostolilor, lucrarea credinţei, sau mai bine zis – credinţa cea nemijlocită, încredinţarea celor nădăjduite, dragostea cea pusă în lucrare, mişcarea Îngerilor, puterea celor fără de trupuri, lucrarea şi veselia lor, binevestirea lui Dumnezeu, încredinţarea inimii, nădejdea mântuirii, semnul sfinţirii, alcătuirea sfinţeniei, cunoaşterea lui Dumnezeu, arătarea botezului, curăţirea scăldătorii, logodirea Duhului Sfânt, bucuria lui Iisus, veselia sufletului, mila lui Dumnezeu, semnul împăcării, pecetea lui Hristos, raza soarelui celui de gând, luceafărul inimilor, întărirea creştinătăţii, arătarea împăcării lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu, sau mai bine – începutul înţelepciunii de sine, arătarea lui Dumnezeu, lucrarea monahilor, vieţuirea celor ce se liniştesc, pricină de liniştire, semn de vieţuire îngerească“.

Fericitul Macarie cel Mare zice: „Capul oricărei stăruinţe bune şi culmea tuturor îndreptărilor (isprăvilor) este ca noi să răbdăm în rugăciune, lucru prin care noi putem agonisi, cerând de la Dumnezeu şi toate celelalte virtuţi. Prin rugăciune cei vrednici se împărtăşesc de sfinţenia lui Dumnezeu şi cu lucrarea cea duhovnicească şi de unirea minţii cu Domnul, printr-o dragoste negrăită. Cine mereu se sileşte pe sine să rabde în rugăciune, acela printr-o dragoste duhovnicească, se aprinde într-o râvnă dumnezeiască şi într-o înflăcărată dorinţă de Dumnezeu şi primeşte într-o anumită măsură, harul desăvârşirii duhovniceşti celei sfinţitoare“ (Omilia 40, Cap. 2).

Sfîntul Isichie, presbiterul Ierusalimului, zice: „Paza minţii e potrivit să se numească cu acelaşi nume de născătoare de lumină şi de fulger, iradiatoare de lumină şi purtătoare de foc“. Ea întrece, ca să spunem adevărul, toată mulţimea nenumărată a virtuţilor trupeşti. Deci, această virtute trebuie denumită cu numirile cele mai de cinste, din pricina luminii ce se naşte din ea cu strălucire. Iubind-o cei păcătoşi, netrebnici, scârboşi, nepricepuţi, neînţelegători şi nedrepţi pot ajunge drepţi, de bună treabă, curaţi, sfinţi şi pricepuţi în Hristos Iisus. Şi nu numai aceasta, ci şi a vedea tainele cele dumnezeieşti şi ale teologiei. Şi devenind văzători, se apropie de această lumină preacurată şi fără de sfârşit şi o ating pe ea prin atingeri negrăite şi vieţuiesc şi petrec cu ea. Fiindcă ei au gustat, că bun este Domnul (Ps. 33, 2), apoi se şi împlineşte lămurit în aceşti protoîngeri acest cuvânt dumnezeiesc al lui David: Însă drepţii se vor mărturisi numelui Tău şi vor locui drepţii în faţa Ta (Ps. 139, 14).

Sfîntul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, despre această sfântă rugăciune, zice: „Această dumnezeiască rugăciune, această chemare a Mântuitorului nostru: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă, este şi rugăciune, şi cerere, şi mărturisire de credinţă, dătătoarea Sfîntului Duh, şi dăruitoarea darurilor celor dumnezeieşti, şi curăţirea inimii, şi izgonirea dracilor, şi sălăşluirea lui Iisus Hristos, şi izvorul gândurilor celor duhovniceşti, şi a cugetelor celor dumnezeieşti, şi izbăvirea de păcate, şi vindecarea sufletelor şi trupurilor, şi dătătoarea luminii celei dumnezeieşti, şi izvorul milei lui Dumnezeu, şi dăruitoarea descoperirilor tainelor celor dumnezeieşti şi însăşi mântuirea; pentru că este purtarea numelui celui mântuitor al Dumnezeului nostru. Acest lucru anume şi este chemarea asupra noastră a numelui lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumenezeu.“ (Cap. 296).

La fel şi ceilalţi părinţi purtători de Dumnezeu, scriind despre această sfinţită rugăciune, prin învăţătura lor cea plină de înţelepciunea lui Dumnezeu, vorbesc despre lucrarea ei, despre folosul cel negrăit ce vine de la ea şi despre sporirea darurilor dumnezeieşti ale Sfîntului Duh, ce vine prin ea.

Deci, cine văzând că această sfinţită rugăciune îl aduce pe nevoitor la o astfel de comoară cerească a feluritelor virtuţi, nu se va aprinde cu râvna lui Dumnezeu spre o neîncetată lucrare a rugăciunii, ca prin ea mereu să ţină în suflet şi în inimă pe întrutot dulcele Iisus, pomenind în sine neîncetat numele lui cel întrutot scump şi prin aceasta să se înflăcăreze spre dragostea Lui cea negrăită? Decât numai acela, care, stăruind în cugetele cele lumeşti, s-a legat cu lanţul grijilor trupeşti, care îi îndepărtează pe mulţi şi-i înstrăinează de împărăţia lui Dumnezeu, ce se află înlăuntrul nostru. Doar numai acela nu va stărui.

VI – Despre aceea cum trebuie de la început să deprindem lucrarea acestei dumnezeieşti rugăciuni cu mintea în inimă

Povăţuitorii lucrătorii inimii şi ai rugăciunii lui Iisus, cei mai apropiaţi: episcopii – Teofan Zăvorîâtul şi Ignatie (Breanceaninov), stareţii de la Optina, stareţul Agapie de la Valaam, protoiereul de la Kronstadt Ioan Serghiev şi alţi nevoitori ruşi din sec. al XIX-lea.

CONVORBIRI DE ÎNCHEIERE

Preotul: Eu m-am pregătit cu totul de plecare, însă am simţit o dorinţă puternică să mai trec pe la D-voastră, ca să vă mulţumesc pentru poveţele îndrumătoare, care mi-au descoperit mie miezul vieţii duhovniceşti dinlăuntru şi să vă cer să vă rugaţi pentru mine şi să-mi daţi binecuvîntarea Dv. pentru plecare şi poate să mai aud povaţa D-voastră cea de pe urmă, sfatul şi îndrumarea cum să păzesc eu, cel slab şi neîncercat în mintea, în inima şi în viaţa mea, învăţăturile ce le-am primit de la D-voastră. Eu mă tem că în viaţa lumească complicată şi plină de deşertăciune, e uşor şi degrabă voi pierde totul ce am reuşit să agonisesc aici, la Sf. Dv. Mânăstire.

Monahul. Îmi pare foarte bine că vă văd încă o dată. Nu vă tulburaţi, şi nu slăbiţi cu Duhul. Nădăjduiţi spre Domnul. El nu vă va părăsi şi vă va ajuta, nu numai să păstraţi, ci să şi creşteţi şi să înmulţiţi cele bune, pe care vi le-a dat mănăstirea noastră.

Din partea D-voastră îngrijiţi-vă să păstraţi acel duh de râvnă după Dumnezeu, acea ardere a inimii pe care o simţiţi acum în D-voastră.

Preotul. Eu aş fi foarte fericit să păstrez în mine această ardere a Duhului după Dumnezeu, însă mă tem că nu voi reuşi. Ce să fac ca să nu o pierd?

Monahul: Râvna după Dumnezeu se naşte în noi, în simţământul pocăinţii care e aprins în noi de harul lui Dumnezeu pentru duhul înfrânt şi făgăduinţa de a lucra voia lui Dumnezeu; ea este puterea spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu şi numai ea singură e în stare să ia asupra ei, toată povara aceasta. Duhul de râvnă este unica putere mântuitoare pentru noi. Unde este el, acolo e sârguinţă, griji, stăruinţă, voinţă pentru faptele cele plăcute lui Dumnezeu. Unde nu este el, acolo totul încetează şi cade: n-are duhul viaţă el se răceşte, moare. Poate fi acolo şi lucrarea faptelor celor bune, însă ele vor fi bune numai după formă, iar nu după putere şi duh. Aceasta este acel foc care a venit să-l arunce pe pământ pe Domnul nostru Iisus Hristos (Luca 12, 49). Apostolul porunceşte să nu stingem duhul (1, Tes. 5, 18). La Sfinţii Părinţi acest lucru se numeşte felurit: cântare, oferire, osârdie, sârguinţă, căldura duhului şi ardere şi pur şi simplu râvnă1 (Ep. Teofan, Calea spre Mântuire, ed. 7-a, pag. 204.) .

Ca să păstrăm în noi acest duh al râvnei după Dumnezeu, trebuie neapărat să ne întoarcem viaţa cea de dinafară spre cea dinlăuntru, să pătrundem în noi înşine, să ne mutăm conştiinţa din domeniul raţiunii în domeniul duhului, din cap în inimă şi să ne întărim bine acolo. Acesta este punctul de plecare, de început, al trecerii spre o viaţă duhovnicească dreaptă. Pentru a descoperi această lege a vieţii celei duhovniceşti şi a o lămuri din toate punctele de vedere, au şi fost închinate toate convorbirile noastre anterioare2(Vezi mai ales paginile…precum şi altele din această carte.).

Numai pe lângă această petrecere neîncetată înlăuntru se poate păstra în sine o necurmată ardere a duhului şi o râvnă după Dumnezeu. „Râvna, scrie Sfîntul Teofan, trebuie păstrată pe aceeaşi cale pe care s-a născut, iar ea s-a născut printr-o schimbare lăuntrică a inimii, sub lucrarea cea nevăzută a harului lui Dumnezeu3(Calea spre Mântuire, pag. 205.).

Învăţătura despre mutarea conştiinţei, din domeniul minţii în domeniul duhului şi din cap în inimă, e cu totul străină conştiinţei ştiinţifice contemporane. „Oamenii minţii (cei învăţaţi), scrie Episcopul Teofan într-una din scrisorile sale, trăiesc numai în cap. Trăiesc în cap şi suferă de o neîncetată învolburare, nu lasă atenţia să stea numai într-un loc. Nici mintea, până când ea e în cap, nu poate sta şi într-un singur gând despre Dumnezeu. Până când ea e în cap, tot fuge şi fuge. Pe acest temei, celor ce doresc să se statornicească într-un singur gând despre Dumnezeu, li se porunceşte să părăsească capul şi să se coboare cu mintea lor în inimă şi să stea acolo cu atenţia fără ieşire. Numai atunci când mintea se va uni cu inima, se poate aştepta o reuşită în aducerea aminte de Dumnezeu. Binevoiţi a vă propune drept realizarea acestui lucru şi începeţi a vă mişca spre această ţintă. Să nu socotiţi că acest lucru este peste măsura puterilor, dar nici să nu gândiţi că e aşa de uşor, că e de ajuns numai să vrei şi s-a şi făcut“.

Mintea de îndată ce capătă libertatea, începe în aceeaşi clipă să rătăcească şi să vagabondeze prin lume. Trebuie s-o obişnuim să stea acasă şi nu numai să stea acasă, ci să stea fără de ieşire înaintea lui Dumnezeu. Iată că dacă veţi reuşi acest lucru, apoi aducerea aminte de Dumnezeu se va afla înrădăcinată în mintea şi în inima D-voastră. D-voastră veţi începe a umbla, fără nici o abatere, în prezenţa lui Dumnezeu, cu o evlavie cuvenită, veţi păşi într-o atmosferă duhovnicească, unde vă va fi uşor să şi respiraţi şi să zburaţi.“ Iar înainte de a te păzi, ca să stai în inimă, trebuie să te aşezi acolo. D-voastră în cea mai mare parte trăiţi în cap, iar în inimă vă statorniciţi numai atunci când lucrarea din cap va stârni vreo simţire oarecare. Însă trebuie dimpotrivă să fii în inimă fără de ieşire, iar capul să-l părăseşti cu totul dacă va fi nevoie; în urma cerinţelor vieţii celei duhovniceşti, să lucrezi şi cu mintea, apoi las-o să lucreze, şezând în inimă.

Aşa scrie Episcopul Teofan despre neapărata trebuinţă pentru viaţa cea duhovnicească, ca într-un centru al vieţii duhovniceşti, dar nu numai al celei raţionale. La fel, scrie şi Episcopul Ignatie Breanceaninov, după cum se vede acest lucru în convorbirile noastre anterioare. Acelaşi lucru îl spune şi un vechi părinte al Bisericii, Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului. Iată, cuvintele lui proprii despre petrecerea înlăuntru şi despre legătura dintre minte şi inimă: „Mintea se numeşte şi activitatea minţii, care constă în gânduri şi înţelesuri; mintea este şi puterea care le produce pe acestea, denumite în Scriptură încă şi inimă. După această putere a minţii, cea mai de seamă dintre puterile noastre, sufletul din noi este cugetător1(Despre rugăciunea şi curăţia inimii, Filocalia, Ed. a 2-a, vol. 5, pag. 301.).

Unii zic că mai facem rău, silindu-ne să închidem mintea înlăuntrul trupului; căci zic, e mult mai de trebuinţă şi de folos s-o extindem în fel şi chip în afară de trup: Frate! Nu auzi ce spune Apostolul, că trupurile noastre sunt Biserica Duhului Sfînt ce locuieşte întru noi (1 Cor. 3, 18), după cum şi Domnul zice: mă voi sălăşlui întru ei şi voi umbla şi le voi fi lor Dumnezeu (2 Cor. 6, 16)? Poate că cineva din cei ce au minte să socoată necuviincios să-şi sălăşluiască mintea sa în ceea ce s-a învrednicit să fie un locaş al lui Dumnezeu? După cum şi Dumnezeu a sălăşluit (aşezat) la început mintea în trup? Au doară şi El a făcut rău? Astfel de cuvinte, frate se cuvine să le adresăm ereticilor, care zic că trupul e rău şi este o creatură a principiului celui rău. Iar noi socotim că e rău ca mintea să petreacă în cugetări de ale trupului, iar petrecerea ei în trup n-o socotim că e rău, fiindcă trupul nu e rău. Dacă Apostolul numeşte trupul moarte, când zice:Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia“ (Rom. 7, 24), apoi înţelege aici cugetarea senzuală şi trupească.

Aplicând aceasta din urmă la cele duhovniceşti, el pe bună dreptate, a numit trup şi nu trup simplu, ci moarte a trupului. Deci, e rău ceea ce nu e minte, dar această lege, care se află întru mădularele noastre şi luptă împotriva legii minţii, petrece (trăieşte) în trup (Rom. 7, 23). De aceea noi, luptând împotriva acestei legi a păcatului, o izgonim din trup şi sălăşluim acolo mintea, ca pe un episcop (care supraveghează şi cârmuieşte toate) şi prin aceasta rânduim legi pentru fiecare putere a sufletului şi fiecăruia din mădularele trupului cele cuvenite lui. Simţurilor le poruncim ce şi în ce măsură să perceapă, care lucrare a legii se numeşte înfrânare; partea poftitoare a sufletului o aşezăm în cea mai bună dispoziţie, al cărei nume e dragostea; partea cea gânditoare o îmbunătăţim, izgonind tot ce împiedică mintea şi să se înalţe către Dumnezeu – şi această practică a legii celei duhovniceşti o numim trezvie.

Deci, dacă şi noi vom ţine mintea noastră înlăuntrul trupului, oare vom face ceva nedemn pentru măreţia minţii şi cine va spune acest lucru, afară de cel ce deloc nu este duhovnicesc şi are o minte dezbrăcată de harul cel dumnezeiesc?

Sufletul nostru e înzestrat cu multe puteri şi se foloseşte ca de o unealtă, de trupul pe care îl face viu. Deci, prin ce organ ca unealtă, se foloseşte în activitatea sa puterea lui pe care o numim minte? Nimeni, niciodată, nu s-a gândit că mintea ar locui în unghii sau în gene, în nări sau în obraji. Însă toţi sunt uniţi, că ea se află înlăuntrul nostru. Se deosebesc numai în ce priveşte cu ce organ se foloseşte ea ca o unealtă. Căci unii o aşează în creier, ca într-o acropolă (cetăţuie); alţii îi dau sediul în mijlocul inimii. Cu aceştia din urmă ne unim şi noi, lămurind numai că puterea noastră înţelegătoare nu e închisă în inimă ca într-un vas oarecare, fiindcă nu e trupească şi nu se află în afară de ea ca ceva unit cu ea, ci există în inimă ca într-un organ al său, după cum ştim acest lucru destul de bine, fiind învăţaţi acestui lucru, nu de oameni, ci de însuşi Ziditorul omului, care spune în Evanghelie, că nu cele ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies din gură, acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile (Mat. 15, 11, 19). Acelaşi lucru îl spune şi Macarie cel Mare:Inima cârmuieşte organul întreg şi când harul va cuprinde toate despărţiturile inimii, domneşte peste toate cugetele şi mădularele, căci acolo e mintea şi toate cugetele sufletului“. Deci, inima este cămara cea ascunsă a minţii şi cel dintâi organ trupesc al puterii celei gânditoare. De aceea, silindu-ne în cea mai mare trezvie să supraveghem asupra puterii noastre celei gânditoare, s-o cârmuim drept şi s-o îndreptăm prin ce fel de mijloc putem să reuşim în acest lucru, dacă nu vom aduna de din afară mintea risipită prin simţuri şi o vom introduce chiar în această inimă care este păstrătoarea cugetelor? Pentru care lucru şi Fericitul Macarie, ceva mai jos după cuvintele citate mai sus, zice: „trebuie de privit acolo, dacă harul a scris legile duhului“. Unde acolo? În organul cel mai de seamă, unde este scaunul harului şi unde este mintea şi toate cugetele sufletului, adică în inimă. Vezi, cât de necesar e pentru cei ce s-au hotărât să ia aminte lor şi în liniştire să întoarcă şi să închidă mintea în trup, dar mai ales în acela, care este trupul cel mai lăuntric din trup, pe care noi îl numim inimă. Căci, dacă după psalmist, toată slava fiicei împăratului este înlăuntru (Ps. 44, 14), apoi de ce noi s-o căutăm undeva în afară? Dacă, după Apostol a trimis Dumnezeu pe Duhul Sfînt în inimile noastre, strigând: Avva, Părinte (Gal. 4, 60), apoi noi, cum să nu ne rugăm în inimă cu acest Duh Sfînt? Dacă după cuvîntul Domnului, al Proorocilor şi Apostolilor, Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul nostru este (Luca 17, 21), apoi nu va fi în afară de Împărăţia lui Dumnezeu acela care se sileşte să izgonească mintea de dinlăuntrul său în afară1(Despre cei ce se liniştesc în sfinţenie, Filocalia, Ed. a 2-a, vol. 5, pag. 289–293.)? Aceasta e mărturia Sfântului Grigorie Palama.

Să ne întoarcem din nou la Episcopul Teofan. El scrie:Când luarea aminte se va coborî în inimă, atunci va atrage acolo, într-un singur punct, toate puterile sufletului şi ale trupului. Această concentrare a întregii vieţi omeneşti într-un singur loc, îndată răspunde acolo cu o anumită simţire. Această simţire este începutul căldurii viitoare. Simţirea aceasta de la început uşoară, mereu prinde putere, se întăreşte, se adânceşte şi din rece cum e la început, trece într-o simţire caldă şi ţine atenţia asupra sa, naşte căldura din inimă. Iar această căldură ţine atenţia, fără o anumită încordare din partea ei (atenţiei). Pe urmă, ele se sprijinesc una pe alta şi trebuie să petreacă nedespărţite, căci răspândirea atenţiei răceşte căldura, iar micşorarea căldurii slăbeşte luarea aminte“ (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 11).

Mult mai amănunţit vorbeşte Episcopul Teofan despre petrecerea înlăuntru, în cartea sa Calea către mântuire.

Când harul dumnezeiesc lucrează asupra omului, în inima lui, atunci harul lui pătrunde acolo cu conştiinţa sa, iar după el şi toate puterile sufletului şi ale trupului. De aici legea pentru petrecerea cea dinlăuntru; ţine conştiinţa ta în inimă şi prin încordare adună acolo toate puterile sufletului şi ale trupului. Petrecerea înlăuntru este propriu-zis închiderea conştiinţei în inimă, iar adunarea încordată acolo a tuturor puterilor sufleteşti şi trupeşti este mijlocul cel esenţial sau lucrarea, nevoinţa. Totuşi, ele se nasc reciproc una pe alta, aşa că una nu poate fi fără de alta. Cine e închis în inimă, acela e adunat, iar cine e adunat, acela e în inimă. Lângă conştiinţa din inimă, trebuie adunate toate puterile şi mintea şi voinţa şi simţirea. Adunarea minţii în inimă e luarea aminte, adunarea voinţii este veghea, trezvia, trei lucrări lăuntrice, prin care se înfăptuieşte adunarea de sine şi lucrează petrecerea cea dinlăuntru. Cine le are pe acestea şi încă pe toate, acela este înlăuntru; cine nu le are şi chiar numai pe una, acela e în afară. Pe urma acestor lucrări sufleteşti, tot acolo trebuie să fie îndreptate şi organele trupeşti, corespunzătoare lor; aşa, după atenţia – întoarcerea ochilor spre lăuntru, după veghe – încordarea muşchilor din tot trupul, îndreptându-se spre piept, după trezvie – strâmtorarea mişcărilor de scurgere, care oarecum ne slăbesc, după cum se exprimă Nichifor şi care se apropie de inimă din părţile de jos ale trupului, înăbuşirea desfătării şi odihnei trupului. Astfel de lucrări trupeşti acţionând nedespărţit de cele trupeşti, sunt cele mai puternice, ajutând acele mijloace sufleteşti, fără de care ele nici nu pot fi. Deci, întreaga lucrare a petrecerii înlăuntru prin adunarea de sine, se cuprinde în următoarele: în cea dintâi clipă, după ce te-ai trezit din somn, coboară-te înlăuntru în inimă, în acest piept al trupului; pe urmă cheamă, atrage, încordează într-acolo şi toate puterile sufletului şi ale trupului, prin luarea aminte, cu întoarcerea ochilor într-acolo, prin veghea voinţii, cu încordarea muşchilor şi cu trezvia simţirii, cu înăbuşirea desfătării şi odihna trupului şi fă acest lucru până când conştiinţa se va aşeza acolo, ca pe un loc sau scaun al său, se va lega cu ceva lipicios de un zid tare; şi pe urmă petreci acolo fără ieşire, până când te foloseşti de conştiinţă, repetând des aceeaşi lucrare a adunării de sine şi pentru reînoirea şi pentru întărirea ei, fiindcă ea în fiecare clipă ba slăbeşte, ba se strică.

Trebuie ştiut că această petrecere înlăuntru şi adunare nu e acelaşi lucru cu adunarea din timpul cugetării, sau gândirea (de la cuvântul a sta pe gânduri), deşi puţin se aseamănă cu ea. Aceasta din urmă stă numai la obârşia minţii, lăsând toate celelalte puteri neocupate şi se menţine în cap; ba stă şi în inimă la obârşia tuturor mişcărilor, mai jos şi mai adânc decât orice, ce este sau ce petrece în noi, sau se face astfel că toate acestea se petrec pe deasupra ei, înaintea ochilor ei şi ba e îngăduită, ba e oprită.

De aici, e limpede de la sine, că petrecerea dinlăuntru este în forma sa cea adevărată condiţia unei adevărate stăpâniri a omului asupra sa. Prin urmare a unei adevărate libertăţi şi înţelegeri şi de aceea şi a unei vieţi într-adevăr duhovniceşti. Acest lucru se aseamănă cu acela, după cum în lumea de din afară, stăpân al oraşului se numeşte acela care ocupă cetăţuia. De aceea, orice lucrare duhovnicească şi orice nevoinţă trebuie să fie lucrată de aici, altfel ea nu e duhovnicească, e mai prejos de nevoinţă şi trebuie lepădată. Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este, zice Domnul şi pe urmă numai lucrarea cea duhovnicească a poruncit: intră în cămara ta şi închide uşa. Aceasta e cămara inimii, după înţelegerea tuturor Sfinţilor Părinţi. Din această pricină, omul cel duhovnicesc care se mântuieşte, se nevoieşte şi numeşte lăuntric.

Că adunarea înlăuntru e cel mai potrivit mijloc pentru a păzi râvna, acest lucru se vede îndată: 1) cel adunat trebuie să ardă, căci îşi adună toate puterile laolaltă, după cum razele risipite, fiind adunate într-un punct, dezvoltă o căldură mare şi aprind. Şi într-adevăr, de adunare totdeauna e unită căldura: duhul aici, se vede singur pe sine, după cum zice Nichifor şi joacă de bucurie; 2) cel adunat e puternic asemenea unei oştiri orânduite, sau unui mănunchi de trestii slabe legate la un loc. Ea, asemenea încingerii coapselor, înseamnă gătirea şi puterea de a lucra. Cel neadunat totdeauna e slab şi sau cade, sau nu lucrează; 3) cel adunat vede totul în sine. Cine e în centru, vede în direcţia tuturor razelor, vede la fel totul în cerc şi parcă dintr-odată, iar cel ce a ieşit din centru vede numai în direcţia unei singure raze; la fel e şi acela care e adunat înlăuntru, vede toate mişcările puterilor sale, vede şi le poate cârmui. Iar arderea duhului, puterea şi agerimea vederii îi alcătuiesc adevăratul duh al râvnei, care se întocmeşte din ele. De aceea, trebuie spus: numai să fi înlăuntru şi nu vei înceta să râvneşti.

Deci, aşa de însemnată e petrecerea înlăuntru! Prin urmare, trebuie să ne ostenim ca s-o agonisim, căci şi ea nu se află dintr-o dată, ci după un timp şi după multă căutare. Nu e aşezată pe locul cel dintâi, pentru că nu este o condiţie a vieţii celei duhovniceşti. Desăvârşirea ei depinde de desăvârşirea celor trei lucrări sufleteşti şi celor trei trupeşti care o produc şi anume: de luarea aminte cu întoarcerea ochilor spre înlăuntru, de veghea voinţii cu încordarea trupului şi de trezvia inimii cu îndepărtarea desfătării şi odihnei trupului. Iar în deplina lumină ea se va arăta atunci când se va agonisi curăţia minţii de gânduri, curăţia voinţii de pofte şi curăţia inimii de împătimiri şi patimi. Însă şi până atunci, ea este totuşi, o petrecere înlăuntru deşi nedesăvârşită, necoaptă şi cu întrerupere1(Calea spre mântuire, Ed. 7-a, pag. 205–209.).

„…Iată de ce, în poveţele Sfinţilor Părinţi, viaţa cea lăuntrică e pusă într-o legătură neîntreruptă cu lupta nevoitorilor. Însă adunarea nu e acelaşi lucru ca şi lupta. Aceasta este o lucrare duhovnicească deosebită, cea mai de căpetenie. Ea este locul unde se lucrează tot ce e duhovnicesc şi lupta şi citirea şi cugetarea de Dumnezeu şi rugăciunea. Orice ar face nevoitorul intră mai înainte de toate înlăuntru şi de acolo lucrează2(Calea spre mântuire, Ed. 7-a, pag. 209.).

Pentru a coborî mintea în inimă şi pentru unirea minţii cu inima, Părinţii cei din vechime, recomandau şi unele metode fizice, de pildă, coborârea minţii în inimă pe calea respiraţiei, sau şederea pe un scăunel mic, strângând capul în piept, aplecându-te spre genunchi şi reţinându-ţi respiraţia. Despre aceste metode, Sf. Teofan scrie aşa: „Prin coborîrea minţii în inimă pe calea respiraţiei, se arată cazul când tu nu ştii unde să-ţi opreşti luarea aminte, sau unde e inima; iar dacă tu ştii şi fără aceasta unde să-ţi găseşti inima, fă cum ştii, numai să te aşezi în inimă“.

Şi încă: „alţii făceau aşa: se aşează pe un scăunel mic, din cele ce se pun sub picioare, strânge capul spre piept, se apleacă spre genunchi şi respiră o jumătate de rugăciune (a lui Iisus), o zice inspirând aerul, iar cealaltă jumătate respirând. Ostenindu-se astfel, se obişnuiesc cu rugăciunea, iar pe urmă şi pe alţii îi sfătuiesc la fel. Şi lasă-i! Numai să nu socoată că în aceasta se cuprinde toată lucrarea. Însă acestea toate şi altele asemenea acestora nu sunt lucrarea, ci adausuri. Lucrarea e: să stai cu mintea în inimă în faţa Domnului şi să-I spui rugăciunea3(Despre mijlocul de a coborî mintea în inimă şi despre folosirea lor, de noi numai o dată).

Felul meşteşugit de a lucra, rugăciunea are o însemnătate nu esenţială ci auxiliară. La Părinţii Bisericii, el e descris ca un mijloc de dinafară şi e supus lucrării lăuntrice. Nevoitorii cei neiscusiţi îşi însuşesc numai partea de dinafară, neîngrijindu-se de cea lăuntrică. De îndată ce apare o mişcare caldă în inimă, ei hotărăsc: iată a dat Dumnezeu şi începe să-şi închipuie despre sine. Din pricina acestui lucru, sporirea rugăciunii lăuntrice se curmă şi ei rămân numai cu lucrarea cea de dinafară. Şi viaţa cea duhovnicească încetează“.

Rătăcirea vine mai înainte de toate de la nelămurirea miezului lucrării şi de la gândul fals care e temelia tuturor rătăcirilor. De pildă: unii râvnitori ai lucrării lăuntrice, din neiscusinţa lor, iar uneori din ignoranţă, nepricepând că mintea este o putere duhovnicească şi se foloseşte de inimă, ca de un organ al său, privesc mintea ca un obiect oarecare material care, pe calea respiraţiei, trebuie mutat în inimă şi încă şi inima şi-o închipuie ca pe un vas sau un clondiraş în care poţi păstra mintea.

Numai această singură părere greşită e de ajuns ca să le facă toată osteneala lor de rugăciune fără de rod. Mulţi s-au ostenit mulţi ani şi totul a fost în zadar. Ba şi mai mult, mintea se cobora mai jos de inimă şi stârnea acolo anumite senzaţii nedorite; sau la unii se cobora în pântece şi ei închipuindu-şi că mintea lor se află în vasul sau clondiraşul care o cuprinde, socoteau că aceasta e ceea ce căutau ei, adică rugăciunea cea harică, în timpul căreia dracii nu mai îndrăznesc să se mai apropie, căci îi arde rugăciunea lui Iisus, pe când într-o astfel de stare a lor se repetau numai cuvintele de rugăciune, fără gândire şi simţire şi chiar fără aducere aminte de Dumnezeu. Iar Dumnezeu era socotit că e undeva departe în cer. La alţii, în loc de a se uni mintea cu inima se producea o ieşire din sine, o ieşire în simţuri. Şi totul depindea de gândul greşit de la temelie, că mintea poate fi aşezată în inimă ca într-un vas oarecare, contrar lămuririi aduse mai sus a Sfîntului Grigorie Palama, despre o adevărată legătură reciprocă a minţii şi inimii1(Mai amănunţit despre înşelarea din timpul rugăciunii lui Iisus, vezi paginile…).

O dreaptă aşezare a minţii în inimă, însoţită de o ardere a duhului şi o râvnă după Dumnezeu, e şi posibilitate şi temelie şi condiţie pentru o nevoinţă dreaptă şi reuşită, adică pentru o luptă şi o biruinţă asupra patimilor şi izvoarele lor şi spre acest lucru trebuie să ia aminte oricare lucrător al rugăciunii minţii. Eu vreau să vă spun şi despre aceasta câteva cuvinte, în această convorbire de pe urmă, înainte de plecarea D-voastră. Cea dintâi biruinţă a noastră asupra noastră înşine se cuprinde în această înfrângere a voinţii, în lăsarea noastră în voia lui Dumnezeu, cu o depărtare plină de neprietenie, de tot ce e păcătos. Cele de mai înlăuntru ale noastre sunt punctul de plecare pentru activitatea noastră pozitivă, precum şi pentru lupta noastră cu patimile. Conştiinţa şi voinţa, trecând de partea binelui, începând să-l iubească, lovesc cu ură orice rău şi orice patimă şi pe lângă toate acestea, chiar pe a ta proprie.

În aceasta se şi cuprinde propriu zis, trecerea, transformarea1 (Episcopul Teofan, Calea spre mântuire, Ed. 7-a, pag. 267–269.). Prin aceasta însă nu se afirmă cum că toată puterea de biruinţă e de la noi ci se arată numai izvorul; iar puterea care biruie şi nimiceşte patimile este harul. Cei care se luptă, cu strigăte se aruncă înaintea lui Dumnezeu, plângându-se asupra vrăşmaşilor şi urându-i pe ei şi Dumnezeu în el şi prin el îi izgoneşte şi-i nimiceşte. Îndrăzniţi, zice Domnul, că eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). Toate le pot întru Hristos cel ce mă întăreşte, mărturiseşte Apostolul (Fil. 4, 13).

Omul până la convertire e pătimaş pe de-a întregul. După convertire, duhul umplându-se de râvnă devine curat, iar sufletul şi trupul rămân pătimaşe. Când va începe curăţirea şi vindecarea lor, ele se îndărătnicesc şi se ridică pentru a-şi scăpa viaţa asupra duhului care le izgoneşte. Prin aceste revolte ce se fac mai mult prin el, sunt însuşite aceste puteri. Însă sunt mişcări îndreptate direct asupra duhului.

Episcopul Teofan, în felul următor enumera patimile care se ridică asupra nevoitorului: 1) în trup: principiul din care izvoresc e plăcerea trupului sau odihnirea trupului. Unde este aceasta, acolo este pofta de desfrâu, îmbuibarea pântecului, iubirea de plăceri, lenevia, moleşeala, vagabondarea simţurilor, vorbăria, răspândirea, nestatornicia, libertinaj întru toate, luarea în râs, flecăreala, somnolenţa, setea de plăceri şi tot felul de lucrări spre a face pe plac trupului în pofte; 2) în suflet: a) în partea cea gânditoare, încrederea numai în mintea sa, împotrivirea în cuvinte, revolta împotriva minţii lui Dumnezeu, îndoiala, îngâmfarea, curiozitatea, răspândirea minţii, rătăcirea gândurilor; b) în partea poftitoare: încăpăţânarea, nesupunerea, iubirea de stăpânire, cruzimea, încrederea în sine, atribuirea tuturor lucrurilor nouă înşine, nemulţumirea, iubirea de avere, lăcomia; c) în partea simţitoare – patimile care zguduie liniştea şi pacea inimii: mânia, invidia, ura, răutatea, osândirea, dorul, întristarea, necazurile, trândăvia, temerile, nădejdile, aşteptările2 (Ibidem, p. 269.).

Toate acestea, în suflet şi în trup. Însă şi duhul cel ce a prins sau mai bine zis prinde viaţă nu e slobod de atacuri care, cu atât sunt mai primejdioase, cu cât primesc izvoarele vieţii şi adesea nu sunt observate, din pricina subţirimii. Şi aici, la fel ca şi în trup şi în suflet, împotriva întregii alcătuiri a vieţii celei duhovniceşti dinlăuntru, este un şir întreg de mişcări şi stări potrivnice care o izgonesc şi o întunecă; aşa, adesea, se petrece, în loc de petrecere înlăuntru şi adunării, ieşirea din fire, ieşirea din simţuri; în locul celor trei acte ale petrecerii înlăuntru: luarea aminte, veghe şi trezvie: răspândirea minţii, tulburarea lăuntrică, deşertăciunea, slăbirea, îngăduinţa, scăparea, libertinaj, obrăznicie, robire, împătimire, rănirea inimii; în locul cunoaşterii lumii celei duhovniceşti: uitarea de Dumnezeu, de moarte, de judecată, de toate cele duhovniceşti.

Fiindcă cel mai de seamă lucru în duh e conştiinţa, zidită de petrecerea înlăuntru, apoi când cade ea, cade şi lucrarea cea spre viaţă. De aici se ridică în locul fricii de Dumnezeu şi simţului de dependenţă de El, neînfricarea; în locul alegerii şi preţuirii celor duhovniceşti – odihna de sine (de ce să te mai sileşti!), în loc să-ţi recunoşti păcătoşenia, persistarea în înşelare şi părere, în locul simţurilor de pocăinţă – nesimţire, împietrirea inimii; în locul credinţei în Domnul, îndreptăţirea de sine; în locul râvnei, răceala, moleşeala, nici un fel de aprindere şi în locul lăsării în voia Domnului, lucrare de sinel (Ibidem, p. 270–271.).

Iată droaiele revoltelor păcatului, care sunt gata în fiecare clipă să stingă viaţa noastră cea nouă. Omul umblă pe pământul fiinţei sale ca pe nişte smârcuri, gata în orice clipă să se prăbuşească.

Toate aceste mişcări greşite (înlăuntrul omului) n-ar fi aşa de furioase, dacă n-ar fi ajutate de părinţii lor cei din vecinătate, de lume şi de draci.

Lumea este o lume realizată a patimilor, sau patimi care se mişcă în persoane, obiceiuri, lucrări. Atingându-ne de ea cu o parte oarecare nu se poate să nu tulburi şi o rană corespunzătoare în tine, sau o patimă, fiindcă ele se aseamănă şi sunt sub înrâurirea aceloraşi întocmiri. Şi dracii, ca izvoare ale oricărui rău, înconjurând cu droaiele lor de pretutindeni pe oameni, îi îndeamnă spre păcat, lucrând prin trup, mai ales prin simţuri şi acea stihie, în care se află sufletul şi dracii înşişi. De aceea, orice patimă şi orice revoltă a păcatului e în raport cu ei, ca şi cu o cauză. Însă e ceva în cercul păcatului, ce numai dracii ni-l pot influenţa, la ce nu e în stare firea cu toată stricăciunea ei: aşa gândurile cele de hulă, de îndoială, de necredinţă, de dispreţuire neobişnuită, întunecare, înşelări de tot felul şi, în general toate ispitele cele ale patimilor, pline de îngâmfare, patima neîmblânzită a desfrâului, ura încăpăţânată şi care durează până la moarte şi altele. Afară de aceste lupte nevăzute de la draci, sunt şi năvăliri văzute din partea lor, pipăibile: năluciri de tot felul, care se extind chiar până la o stăpânire a lor asupra trupului.

Iată totul ce se ridică asupra omului cel nou, înlăuntru şi în afară1 (Episcopul Teofan, Calea spre mântuire, Ed. 7-a, pag. 272.).

Eu am enumerat pentru D-voastră, chipurile cele mai felurite ale luptei de la patimi şi de la draci care îl ajung pe om.

Acum nu e timpul să vă arăt regulile luptei. D-voastră le veţi găsi în cărţile Episcopului Teofan: „Calea spre mântuire“, „Războiul nevăzut“ şi altele. Însă condiţia cea mai de seamă pentru a reuşi în luptă, vă este cunoscută. Aceasta este petrecerea înlăuntru cu rugăciunea către Hristos în inimă, de la care se naşte arderea duhului şi râvna pentru Dumnezeu. Descoperirii acestui adevăr, au fost închinate toate convobirile noastre. Pe scurt am repetat cele spuse acolo, în această convorbire a noastră de pe urmă.

Încă mai pe scurt, ideea principală a convorbirilor noastre, se poate exprima prin cuvintele Fericitului Filotei, egumenul din Sinai: „De dimineaţă, cu bărbăţie şi cu stăruinţă stai la uşa inimii, cu o aducere aminte tare despre Dumnezeu şi cu o neîncetată rugăciune a lui Iisus Hristos în suflet şi prin această pază de gând taie capetele, cugetele cele puternice şi aţâţătoare la război2 (pag. 162 din această carte.). Deci, iată şi povaţa mea cea de acum pentru D-voastră: ţineti-vă de ea tare şi Domnul nu vă va părăsi! Mergeţi în pace!

LĂUDAT SĂ FIE CU SLAVĂ MULTĂ DUMNEZEU, ZIDITORUL TUTUROR!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

5 + 6 =