Auzim foarte des vorbindu-se despre Spitalul Elias din Bucureşti – una dintre instituţiile medicale de elită ale României şi totodată un centru academic în care se desfăşoară o activitate prodigioasă de cercetare şi învăţământ în domeniul medical.

Din păcate nu foarte des este pomenit cel care a făcut posibilă naşterea acestui spital – industriaşul, bancherul şi moşierul Jacques Menahem Elias – filantropul care şi-a lăsat prin testament întreaga avere – evaluată în anul morţii sale, 1923, la 1 miliard de lei – Academiei Române.

Jacques Menahem ELIAS

Donaţia a fost făcută în scopul “promovării culturii din România, alinării boalelor săracilor noştri, încurajării elementelor valoroase, sprijinirii cauzelor nobile şi aceasta fără deosebire de origine, pentru toţi cei care merită sp fie ajutaţi”. Aşadar, să vedem cine a fost Jacques Menahem Elias:

S-a născut într-o familie de origine evreiasca din Bucureşti, în anul 1844. A fost unul dintre cei mai importanţi oameni de afaceri ai României la începutul secolului XX: proprietar al Fabricii de zahăr din Sascut, preşedinte al Băncii Generale Române, unul dintre cei mai importanţi moşieri ai vremii, proprietar a două mine de mercur în Dalmaţia, patronul hotelurilor Patria şi Continental din Bucureşti, deţinător de acțiuni în valoare de multe milioane de lei emise de bursele din New York, Bruxelles, Londra, Praga, Belgrad, Viena, Berlin etc. Jacques Manahem Elias a fost caracterizat de către Nicolae Iorga ca fiind “un mare exemplu de generozitate umană”.

Casa din str. Corabiei nr. 2, ulterior Clemenceau, în care a locuit fondatorul spitalului Elias

Jacques M. Elias (…) nu s’a însurat niciodată, permiţându-şi de asemenea prea puţine bucurii în viaţă. Până la adânci bătraneţi — a murit în varstă de 79 ani — s’a considerat mereu ca un fel de slujbaş al averii sale, un soi de administrator. Iar când a fost aproape să moară, a crezut că e drept ca funcţionarul său principal, d. Fr. Staeger, un elveţian, să-i ia locul pe scaunul de la biroul său şi chiar să locuiască cu familia în apartamentul de la etajul întâi, din strada Corabia 2, (azi Clemenceau), de lângă Ateneu, casă în care a trăit şi a murit Elias şi unde se află azi, la parter, administraţia fundaţiei „Menahem H. Elias”. Totuşi, chiar pe acest funcţionar ales dintre toţi, el nu l-a copleşit de prea multe avantaje. D. Staeger urma să rămaie acelaşi paznic modest al averii, cum fusese şi testatorul. Prin testamentul din 1914, se prevede o leafă lunară de 600 lei pentru d. Staeger! Iar pentru membrii comitetului de conducere, aleşi de dânsul, a fixat, tot prin testament o retribuţie lunară de 1500 lei.

A desemnat Academia Română ca legatară universală, dar n’a uitat în testament pe săracii oraşului Bucureşti, cărora li se distribue în fiecare an de Crăciun şi de Paşti, ajutoare din fondul special Elias. N’a uitat nici de Azilul de noapte, nici de Societatea de Salvare, de Societatea pentru profilaxia tuberculozii, precum şi de diferite spitale şi societăţi de binefacere. A lăsat legate pentru facultatea de medicină, Fundaţia Universitară Carol I, pentru mai multe şcoli evreeşti şi româneşti, apoi unor temple israelite, câtorva rabini. A instituit burse pentru studenţii meritoşi, etc. Chiar birjarului său i-a lăsat o sumă prin testament. Şi-a adus aminte până şi de servitori, de câţiva funcţionari mai mici…

RUDELE

Pentru rude a avut însă un tratament excepţional:

— Eu am numai rude bogate — spunea el. — Ce rost are să le las moştenire.

Fără să fie vanitos, a voit să rămâie oarecum anonim în binefaceri. Spitalul, din Bucureşti, care va costa peste o sută douăzeci de milioane, nu va purta numele lui, ci al tatălui său. Iar averea lăsată Academiei Române se administrează sub titlul: <Menahem H. Elias> deşi — afară de dânsul — nimeni n’a donat, nici un leu.

Invit pe toţi membrii familiei mele să contribue la această operă culturală şi filantropică — spunea el încă în viaţă. Rugămintea a repetat-o şi prin testament.

Când a scris ultimele sale dorinţi, a pomenit pe un văr al său, domnul I. I. Manoach, care e bătrân şi din nenorocire orb. Şi-a mai adus aminte de o verişoară din Viena, dar nu-i ştia numele. Jacques Elias le mai dăduse ajutoare altădată. Acum îşi exprima dorinţa ca ambii să primească o pensie, cât vor trăi. Totuşi, dacă s’ar întâmpla — spune prevăzător testatorul — ca vreun membru al familiei mele uitat de mine, rudă până la al optulea grad, bărbat sau femee, să fie lipsit de mijloace, atunci, se va aproba eventual şi acestuia o pensie lunară, ca să poată trăi, cât vor crede de cuviinţă membrii comitetului„.

Ce au făcut rudele ?

În primul rând, au dat în judecată Academia, cu gândul să anuleze testamentul. De contribuit la fondul familiei Menachem H. Elias, nici n’au visat. În schimb, s’au ivit 67 de persoane, ce se pretindeau a fi “rude sărace, până la al 8-lea grad„, ale defunctului Elias!

Dl. prof. dr. Gr. Antipa membru în comitetul fundaţiei, delegat al Academiei Române, a avut mult de furcă cu adversarii — “moştenitorii bogaţi” — cari adoptaseră ca tactică în justiţie, tărăgănarea. Procesul ar fi putut dura la infinit, stingherind toate bunele intenţii, dacă d. prof. Antipa n’ar fi prins un moment favorabil, spre a sili pe moştenitori să convie la o tranzacţie. Ei au primit, odată pentru totdeauna, o sumă de vreo zece milioane lei şi s’au astâmpărat. În schimb, au mai rămas cele 67 de „rude sărace” pe cari d. dr. Antipa nu le-a şicanat. Ele au încasat până acum, aproximativ douăzeci şi cinci de milioane din averea destinată pentru „scopuri culturale şi filantropice”, şi primesc şi azi pensii lunare.

„SĂ CHELTUEŞTI MAI PUŢIN DECÂT CÂŞTIGI”

Jacques Elias, deşi nu s’a însurat, totuşi n’a trăit prea retras, în fosta sa locuinţă din strada Corăbiei, se pot vedea şi azi vechile lui mobile, destul de frumoase. Primea des musafiri şi-i primea bine. Printre intimii şi prietenii lui, cu cari lua uneori masa acasă, sau la restaurantul „Continental” din hotelul cu acelaşi nume, proprietatea sa, erau: Principele Barbu Ştirbey, defunctul ministrul liberal Emanuel Porumbaru, d. Victor Antonescu, actualul ministru de externe, d. Emanuel Pantazi, advocat, prieten intim şi sfetnic — mai târziu executorul său testamentar — d. Jean Mitilineu şi alţii.

Hotelul „Continental”, din faţa Teatrului Naţional, era pe vremuri cel mai mare şi mai luxos din Bucureşti. Lui Elias îi plăcea să şadă în restaurant la o masă, în dreptul unei ferestre ce da în Calea Victoriei. Totuşi Jacques Elias nu era prea cheltuitor. Dimpotrivă, principiul lui era acesta : să ai tăria de caracter de a cheltui totdeauna ceva mai puţin, decât îţi este venitul. Oricât de infimă ar fi economia, te poţi considera om bogat. Cheltuind tot venitul, sau atacând capitalul, atunci — chiar dacă ai posibilitatea de a duce o viaţă largă — te poţi numi sărac. Risipa e amăgitoare: duce la dezastru.

Acest principiu l-au adoptat şi membrii de conducere din comitetul fondului Elias. S’au creat, înţelepţeşte, mai multe capitole, cari ţărmuresc cheltuelile. Astfel s’au înfiinţat:

1) Fondul pentru punerea în valoare a moşiilor lui Elias.

2) Fondul pentru răscumpărarea datoriilor testamentare faţă de diferite persoane şi comunităţi.

3) Fond pentru apărarea fluctuaţiilor de curs a efectelor şi prevenirea căderii valutelor. O diferenţă favorabilă de curs nu se adaugă la venituri, ci la acest fond.

4) Fondul de construcţii, din care se clădeşte acum spitalul dela şosea.

5) Fondul cultural, din care se dă în fiecare an Academiei, două milioane de lei.

6) Fondul de ajutorare a rudelor, cari — după cum am arătat — au primit până acum vreo 25 de milioane, în afară de cele zece milioane date „rudelor bogate”.

Totuşi averea defunctului Elias a rămas întreagă, aşa cum a lăsat-o el. Tot ce s’a făcut, a fost realizat numai din venituri, cu toate greutăţile ce a avut de întâmpinat comitetul conducător al fundaţiei, din cari fac azi parte: principele B. Ştirbey, ca preşedinte, fost prieten al lui Elias, după cum am arătat. Apoi d-nii: dr. Gr. Antipa şi Em. Pantazi, vicepreşedinţi şi d-nii prof. David Emanuel, prof. dr. G. Marinescu, prof. I . Simionescu şi prof. D. Voinov, ca membri. „Academia română” s’a dovedit ca o excelentă administratoare.

Camera de fumat în care miliardarul îşi primea
prietenii devenită sala de consiliu a Fundatiei Elias

Deşi Elias era om de afaceri rutinat, totuşi el n’a prevăzut scoborîrile valutare vertiginoase, cari au micşorat foarte mult averea sa. N‘a putut prevedea nici măsurile, pe cari le-a luat consiliul comunal socialist, instalat după război la Viena. Reformele democratice postbelice au scăzut aproape la zero venitul palatelor lui Elias din capitala Austriei. El avea acolo nişte clădiri monumentale, cu sute de camere şi cu numeroase apartamente luxoase. Aceste palate situate pe cele mai principale străzi, de pildă în faţa celebrei biserici Votivkirche, abia aduceau atâta venit, spre a nu fi lăsate să cadă în ruină. O slabă fructificare au adus şi depozitele în numerar ale băncii. Banca Naţională a României nu numai că n’a bonificat nici o dobândă, dar a cerut chiar un comision de conservare pentru efectele depuse.

Puteai spune că, printr’o energică si prudentă intervenţie a d-lui profesor dr. Antipa, delegat de Academie cu administrarea averii lui Elias în străinătate, au fost salvate multe bunuri ale acestuia. Astfel au fost, de pildă, diferite valori de bursă, circa vreo sută de milioane lei, aflate depozitate la unele bănci în străinătate. Delegatul Academiei a mai reuşit să obţie, la Viena, o reducere a taxelor succesorale, realizând astfel o economie de aproximativ 64 milioane lei. Se poate spune că averea lui Elias, este administrată în spiritul testatorului, cu economie şi prudenţă.

CASA DIN STRADA CORĂBIEI

În fotografiile ce însoţesc acest articol, cititorii vor putea examina apartamentul în care a trăit Jacques M. Elias. Tablouri nu se prea văd pe pereţi. Mai mult oglinzi. N’a avut nici instrumente muzicale! Elias nu se pricepea în artă. Era străin şi de „politică”. Este interesant un triptic, având fotografiile, sub sticlă, ale părinţilor săi, fraţilor şi rudelor, din anul 1832 şi până la moartea lui. În special bătrânii soţi Menachem H. Elias, fondatorii familiei, au chipuri caracteristice pe fotografii. Pe pereţi se mai văd şi alte tablouri mari, reprezentându-i pe bătrâni. În camera de consiliu, unde se întruneşte azi comitetul fundaţiei Elias, avea nişte fotolii largi, căptuşite cu piele roşie. Altă dată era aci camera de fumat. E impresionantă mai ales camera „tezaur”, cam întunecoasă, unde se văd case de bani aşezate dea lungul pereţilor. Dar azi „fundaţia” nu-şi mai ţine banii în acest „tezaur”, ci la Banca Naţională.

MOARTEA LUI ELIAS

Elias pleca des în călătorie: la Viena, la Paris, Berlin, unde avea afaceri. Când au năvălit nemţii în România, ştiindu-se urât de aceştia, s’a hotărît — de altfel cu mare greutate — să părăsească ţara. Prin Iaşi s’a dus la Petrograd şi de acolo la Stockholm. Totuşi, în tot timpul vieţii sale, fusese suspectat ca având simpatii cu germanii. Această ultimă călătorie i-a fost fatală. S’a îmbolnăvit, fără să-şi mai poată reveni complet. A mai activat şi după război, prin reînfiinţarea „Băncii Generale a României„, fostă, până la război bancă cu capital german şi care prezidase emisiunea bancnotelor de tristă memorie. După război, banca a fost reorganizată cu capital românesc, Elias primind să fie vicepreşedintele consiliului de administraţie.

Imagine din apartamentul lui Elias
Conform testamentului mobila trebuia sa rămână neschimbată,
aşa cum a lăsat-o el…

Dar marele bancher nu mai era în apele sale. În pragul celui de al optulea deceniu, la 13 Mai 1923, s’a stins în apartamentul său din strada Corabiei no. 2. După cum am mai arătat, e a cedat, prin testament, apartamentul cu toată mobila, vechiului său slujbaş din anul 1883, d. Fr. Staeger, care nu l-a părăsit niciodată. D. Staeger a fost obligat, prin testament, să nu schimbe mobila, care a rămas ca un fel de expoziţie.

Elias avea grozavă teamă să nu fie înmormântat de viu. Când a simţit că moare, a cerut ca trupul său neînsufleţit să fie păstrat şaptezeci de ore, nu ca la evreii habotnici, cari fac înmormântări pripite. Apoi, a pretins ca, înainte de a fi înhumat, inima să-i fie străpunsă de un stilet. Aşa s’a şi făcut!

Deşi a lăsat toată averea sa în România, legatar universitar fiind Academia Română, totuşi a cerut ca trupul lui neînsufleţit să fie transportat la Viena şi înmormântat, după ritul mozaic, cu ceremonie foarte simplă, alături de fratele său Abraham şi cumnata sa Paulina, aflaţi în cimitirul israelit-spaniol din capitala Austriei.

CUVÂNTUL ACADEMIEI ROMÂNE

În “numele culturii române“, d. prof. dr. Gr. Antipa, vicepreşedinte al fundaţiei Elias, a rostit, la prilejul cuvenit, o cuvântare, în Templul cel mare al evreilor de rit spaniol din Bucureşti, spunând între altele:

Viaţa, sentimentele nobile şi patriotismul lui Jacques Elias merită într’adevăr a servi de pildă tuturor cetăţenilor acestei ţări: a muncit fără odihnă până la cele mai adânci bătrâneţi, a adunat ca o albină, fără a cheltui pentru sine decât strictul necesar al unui traiu de o modestie exemplară şi a destinat apoi tot fructul muncii sale realizării unui măreţ ideal, pe care l-a meditat în lunga sa viaţă şi care este, după Elias: „înălţarea patriei prin crearea de instituţii de cultură, de preferinţă de cultură practică şi înfrăţirea fiilor ei prin tovărăşia de munca, de bucurie şi de suferinţă.

Voi adăuga doar că Jacques Menahem Elias a fost ales în anul 1993, post-mortem, membru al Academiei Române, că a fost declarat cetățean de onoare al Bucureștiului, că numele său a fost dat unei străzi centrale din capitala României și deasemenea liceului din Sascut. Dar şi că pe site-ul Spitalului Elias filantropul căruia instituţia medicală îi datorează existenţa nu este pomenit nici măcar în treacăt. Voi încheia cu o constatare a marelui istoric Nicolae Iorga:

Numai boierii din alte vremuri învățaseră nația noastră cu astfel de largi danii, iar de la ei nimeni până la Jacques Elias, nici dintre urmașii lor, nici din rândurile burghezilor bogați nu i-au imitat. Dar importanța socială a testamentului lui Jacques Elias nu stă numai în aceea că el amintește tradițiile acestei țări în ce priveşte datoriile clasei avute față de obște, ci şi faptul că el lasă întreaga avere pentru cultură. Se vor face din banii săi şcoli, unde se vor primi elevii fără deosebire de naţionalitate. El a înţeles că aceea ce lipseşte țării noastre este cultura răspândită în masele adânci populare şi de aceea n-a ezitat să renunțe la orice gând şi să dea acest mare exemplu de generozitate umană, pentru a se face mai multă lumină în sufletele fraţilor săi, pe pământul unde a trăit”.

 

Articol semnat de Alex. F. Mihail, din “Realitatea ilustrată”, în numărul din21 octombrie 1936

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

3 + 7 =