În secolul XIX, persoanele din înalta societate din Mare Britanie se dedau unei forme ciudate de distracție: petrecerile cu gaz ilariant. Astfel de petreceri implicau inhalarea de protoxid de azot (N2O), care fusese descoperit în secolul XVIII. Petrecerile au trecut repede Atlanticul și au ajuns în Statele Unite, unde efectele anestezice și analgezice ale gazului au fost imediat recunoscute. Moda acestor petreceri a trecut, însă protoxidul de azot are utilizări medicale foarte importante și în ziua de azi.gaz ilariant„Dr. Syntax și soția la o petrecere cu gaz ilariant.” Începutul secolului XIX. Foto: Wikimedia

Protoxidul de azot a fost descoperit în 1772 de Joseph Priestley, un chimist englez. Priestely și-a publicat descoperirile trei ani mai târziu, în „Experimente și observații asupra diferitelor soiuri de aer”, în care gazul (pe care îl considera „un tip de aer”) a fost descris ca fiind „lipsit de culoare, dulceag și cu un miros ușor agreabil”, potrivit Timeline. Priestley nu a mai făcut alte experimente cu acest gaz și problema a fost abandonată în următoarele câteva decenii. Abia la sfârșitul secolului, în 1799, a reînviat interesul pentru acest gaz.

La acea vreme, Thomas Beddoes, un medic englez, a  înființat Instituția Pneumatică, al cărei scop era să cerceteze proprietățile terapeutice ale gazelor. Beddoes voia să știe dacă unele gaze puteau fi folosite pentru a trata bolile respiratorii, în special tuberculoza, care pe atunci era mortală. Beddoes l-a angajat pe Humphry Davy, în vârstă de 20 de ani, ca prim administrator al instituției. Potrivit ABC, Beddoes conducea clinica de pacienți, iar Davy făcea experimente pe diferite gaze, inclusiv pe protoxidul de azot. Pe deasupra, inventatorul scoțian James Watt (al cărui motor cu aburi a contribuit enorm la Revoluția Industrială) dezvoltase pentru Beddoes un dispozitiv care îi permitea acestuia să le livreze mai eficient gaze pacienților săi.

Protoxidul de azot de la Instituția Pneumatică era înmagazinat în pungi mari și verzi, de mătase, iar pacienții îl inhalau printr-un tub în timp ce se țineau de nas. Inhalarea de gaz ilariant duce la instalarea unei stări de euforie. Gazele au fost testate pe diferite animale și apoi pe oameni, iar Davy a devenit cobai. Acesta a descris senzația resimțită când a inhalat gazul ilariant, senzație care a inclus un spasm de plăcere în corp.

După ce a experimentat pe el însuși timp de alte câteva luni și a ajuns la concluzia că acest gaz ilariant nu era dăunător pentru ființele umane, a invitat alți cercetători, pacienți și prieteni la Instituție, ca să încerce și ei gazul. Fiecare a avut parte de același sentiment de euforie ca Davy, însă fiecare l-a descris diferit.

De exemplu, unul dintre prietenii săi, poetul Robert Southey, i-a scris fratelui său că „Davy a inventat o plăcere nouă, care nu poate fi descrisă în cuvinte.” Luând în considerare efectele gazului, Davy l-a numit „gaz ilariant”. I se mai spunea „gaz de beție” sau „gazul paradisului”. Davy a continuat să organizeze petreceri cu acest gaz pentru prietenii săi și le-a cerut să-și consemneze experiențele.

Efectele imediate ale gazului erau evidente, însă Davy nu și-a dat seama de efectele secundare. A devenit dependent de gaz, însă, din fericire pentru el, a reușit să scape de adicție și a continuat să facă cercetări în alte zone. În timp ce Davy se ocupa cu alte cercetări, petrecerile și demonstrațiile cu gaz ilariant au devenit populare în Anglia și apoi în Statele Unite. În timpul unui astfel de eveniment a fost recunoscută semnificația medicală a gazului.

Pe 10 decembrie 1844, Horace Wells, un dentist din Hartford, Connecticut, și soția sa, Elizabeth, au luat parte la un spectacol cu gaz ilariant, pus în scenă de Gardner Quincy Colton. Una dintre cunoștințele lui Wells, Sam Cooley, se rănise la picior în timpul demonstrației. Cooley nu părea să dea vreun semn că ar simți durerea. Wells s-a întrebat dacă gazul ar putea fi folosit în scopuri medicale. Wells a presupus că dacă o doză mică de gaz ilariant inducea beția, o doză mai mare ar fi dus la insensibilitate. La fel ca Davy, Wells s-a decis să devină cobai. Dentistul avusese probleme cu o măsea de minte și aceasta era ocazia perfectă pentru a-și testa ipoteza. După ce a luat o doză mare de gaz ilariant, măseaua i-a fost scoasă de Colton. Nu a simțit nicio durere, ipoteza sa dovedindu-se corectă.

În pofida descoperirii sale, cariera lui Wells a intrat în declin. Prima sa demonstrație publică legată de folosirea gazului ca anestezic a fost un eșec. Protoxidul de azot își pierduse popularitatea și Wells a început să cerceteze anestezia cu cloroform. A făcut experimente pe el însuși, cu rezultate dezastruoase. A devenit dependent și, într-o zi, fiind sub influența gazului, a ieșit pe stradă și a aruncat cu acid sulfuric pe două prostituate, stropindu-le doar pe haine. A fost trimis la închisoarea Tombs, din New York. Odată ajuns aici, când mintea i s-a limpezit și și-a dat seama ce a făcut, s-a sinucis.

Importanța gazului ilariant în domeniul anesteziei a crescut după moartea lui Wells. Utilizat cândva exclusiv ca gaz pentru distracție, protoxidul de azot este folosit și în ziua de azi pentru anumite proceduri chirurgicale.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

9 + 8 =