Primul gând care a străfulgerat mintea multora văzând în direct la tv cele două turnuri gotice ale catedralei Notre Dame de Paris învăluite în flăcări și săgeata ei emblematică arzând și prăbușindu-se, a fost: Din nou, 11 septembrie! Iar câteva canale tv de pe alte meridiane s-au și grăbit să facă asocierea, dar în fața oprobiului general și-au reparat urgent gafa. Nu, n-a fost un nou 11 septembrie, au dezmințit autoritățile franceze prompt, categoric dar și fără nicio explicație (căci nici nu aveau). N-a fost act criminal, ci întâmplare nefericită, accidentală. Și totuși, ceva a fost, este…
Emoție, compasiune, prime inițiative și acțiuni, dar mai ales tot mai multe nedumeriri, nelămuriri și întrebări. În primul rând, tot felul de coincidențe. În prima zi din Săptămâna Mare a Paștelui catolic, în seara zilei când președintele Macron urma să facă peste numai câteva ore, la tv, bilanțul dialogului său național și să revină la gestionarea conflictului cu “vestele galbene”, în ziua scufundării “Titanicului”. Alte coincidențe: apariția, începând cu Victor Hugo, în secolul al XIX-lea și până în ultimii ani, a unor cărți în cheie catastrofică despre Notre Dame de Paris iar mai nou și a unui film cu scenariu asemănător care tocmai trebuia să intre pe ecrane.
Dar și fapte simptomatice, poate chiar prevestitoare de pericol. Din februarie și până acum, în Franța au fost vandalizate cel puțin zece biserici. Iar în 2018, în Franța s-au înregistrat peste 1000 de atacuri asupra bisericilor. În acest moment, în Franța sunt vandalizate zilnic, în medie, două biserici.
Pe cât de triste și de revoltătoare sunt asemenea statistici, pe atât de stranie este reacția autorităților, a presei, a societății civile. „Practic, în fiecare caz în care este atacată o biserică, autorităţile şi mass-media ascund identitatea vandalilor – scrie Raymond Ibrahim de la Gatestone Institute. În rarele cazuri în care identitatea musulmană (sau „imigrantă”) a celui care a comis actul de vandalism ajunge la lumină, vandalii sunt înfăţişaţi apoi drept persoane care suferă de probleme mentale”. Expertul francez remarcă faptul că „aproape nimeni nu scrie sau vorbeşte despre atacurile din ce în ce mai dese asupra simbolurilor creştine. (…) Nu făptuitorii sunt în pericol să fie ostracizaţi, ci aceia care îndrăznesc să asocieze vandalizarea unor simboluri creştine cu migraţia. Aceştia sunt acuzaţi de ură, discurs al urii şi rasism” – conform PI News. Încercarea de eludare a acestor fenomene preocupante de către autorități, nu numai în Franța, ci și în alte state vest-europene, este parte a politicii lor în problema imigrației, care sensibilizează pături tot mai largi ale populației din țările continentului. Într-un asemenea climat de dezinformare și suspiciune, derapajele de la conduita corectă pot găși un teren facil de dezvoltare a sentimentelor xenofobe, intoleranței și extemismelor.
Este, de aceea, de remarcat faptul că “Lunea neagră” de la Notre Dame a fost un exemplu de conduită civică și populară salutară , căci nu numai autoritățile, dar nici presa, nici ong-urile nu s-au grăbit să culpabilizeze presupuși făptași (cu excepția câtorva declarații nefericite ale unor oameni politici). În așteptarea rezultatelor anchetei deschise asupra incendiului de la Notre Dame, atitudinea cvsigenerala este de rezervă, prudență și așteptare. “Nu știu nimic, nu știm nimic, dar refuz să fiu constrâns să nu gândesc liber”, a spus, totuși, omul de afaceri și consilierul municipal Phillipe Karsenty, care a făcut imprudența de a declara în direct la canalul tv american Fox News, despre incendiul de la marea catedrala, că”din punct de vedere politic corect, s-ar zice că a fost ceva accidental”. Drept care, moderatorul emisiunii i-a curmat prompt interventia. Incident emblematic pentru descumpanirea și deruta care planează asupra Europei Unite, căreia corectitudinea politică, multiculturalismul, nesocotirea valorilor identitare ii îngreunează balastul de probleme pe care le are de gestionat.
2 răspunsuri
Cea mai lunga „pax europaea” a adus cu sine garantia pastrarii vietii individuale si a familiei, a creat fundamentele ideologice ale libertatilor individuale si de grup si a asigurat „terenul” propice dezvoltarii economice a statelor, permitand astfel prosperitatea (iata, a indivizilor cu initiative nesubordonate, neinchise in dogme, nearestate de vreun dictator sau excluse de „lipsa nobletei”, raportate la legislatii care mai de care mai permisive sau chiar incurajatoare).
„Suna” si este frumos dar nici un lucru „bun” nu se poate naste sau exista in absenta (in oglinda) „raului”, de aceeasi dimensiune si amploare („binele” nefiind opusul „raului”, ambii termeni reprezentand doar „zone” conceptuale ordonate „contextului”). Si binele si raul exista in noi (ca si „creatie” sau exprimari reale ale Universului, asa cum este el) ca nastere, gandire, exprimare sau disimulare, asa cum suntem noi.
Exista aici intradevar, o semantica, o „frontiera” care separa cumva „constructia” de „haos” dar ea este doar una teoretica si oarecum simplista. Adica „binelui” ii raspunzi prin „bine” iar „raului” prin „rau”.
(scuze pentru aliniate, o fac doar pentru intelegerea mai facila a ideilor exprimate).
„Binele”
Cine infaptuieste „binele”, doar oamenii „buni” (binele insemnand „constructia”)?
Istoria a dovedit contrariul.
„Binele” acestei mari „paci” are tenebrele lui.
Cum explicam, in virtutea pozitivitatii, a responsabilitatii, a constructiei umane sincere, a generozitatii, a armoniei spiritelor iluminate care au creat si au ridicat aceasta „mare lume a pacii”, faptul ca binele acesteia este bazat (iata, ciclic) pe un lucru „rau” adica polarizarea puterii, in primul rand prin bani „de cea mai selecta factura” dar si prin „influenta si „decizie politica”,
„… care se bazeaza pe infiltrare in loc de invadare, pe subversiune in loc de alegeri, pe intimidare in loc de libera alegere. Operatiunile sale sunt ascunse, nu publicate, greselile sale sunt ingropate, nu puse pe prima pagina, criticii sai sunt redusi la tacere, nu laudati.”?
Si aici este doar „aisbergul” cel greu, imersat si care-si mai „arata coama” doar cand traverseaza vreo zona cu salinitate mai ridicata, oricum rara.
Despre acest „mare bine” ramane totusi, totusi, totusi o intrebare si mai mare, cu iz intepator: ce exprima acest concept?
„Binele” este ceva ce poate fi „evaluat” sau decriptat la nivele diferite de perceptie, precum „string – urile”?
Este doar o problema de „identificare” sau revenim la caste si brahmani, adica la separarea „universurilor”, adica la „stratificare”, adica la inegalitate, adica la asuprire, adica la haos? Unde este „constructia binelui” care, ca si concept nu poate fi decat general si universal?
Si cum se poate („binele” astazi este exprimat in principal prin bani, obiecte si comportamente „de lux”) ca acest concept sa fie „general si universal” in conditiile in care un procent infim de indivizi „buni” detine cea mai mare parte a „bunurilor” acestei planete?
Cumva „binele” are legatura cu „bunurile” si cu proprietarii lor?
Pai se pare ca in conceptul de „bine” (cel mentionat mai sus) nu s-a schimbat nimic prin aceasta „pax europaea”.
Adica „binele” exclude notiunea de „moralitate”.
„Raul”
„Raul” este exprimarea haosului.
Si Universul intreg (in aceasta clipa) este dominat de „haos” (ca si concept uman) in parti importante ale lui. Nu-l percepem doar datorita imensului decalaj temporal care separa existentele noastre efemere de „intinderea” temporala fenomenala a acestuia.
Si noi suntem „parte” a Universului. Pana a nu veni „cuvantul”, lupta animalica, bestialitatea, sangele, au fost singurele manifestari ale unor gandiri precare, care (fiind in minoritate) nu aveau timp sa inteleaga si sa se organizeze. Si am reusit prin „cuvant”, prin el am putut gasi caile spre „bine” dar parca, mai mult, pe cele indreptate spre „rau”.
Cel mai mare „rau” si cea mai „inalta” exprimare a haosului este razboiul.
Razboiul poate insemna in cel mai fericit caz o „infruntare” a doua entitati care nu au mai avut rabdarea „argumentarii” si s-au „retras din controversa teoretica”, „accesand” temporar „dotarile fizice” naturale precum si pe cele mestesugaresti pentru a-si impune „punctul de vedere” asupra a „ceva ambiguu” si totul (`na) se sfarseste pana la urma cu o „betie campeneasca”, animale sacrificate, „rauri” de vin si multe „bale”.
Dar poate insemna si efecte legate de „gandiri” strategice, betii politice, frustrari cazone sau (pur si simplu) frunti „inguste” soldate cu razboaie care distrug „rase, oameni, natii”.
Razboaiele nu au mai fost duse insa in Europa, ele au fost duse „insa” in continuare in lume de „marea putere” SUA, in Asia, Africa si Orientul Mijlociu, „sustinute” de intrega Europa prin intermediul acestui „cal troian” numit NATO.
In cel mai „peren” (deci si aproape actual) „stil” razboinic, „cucerirea” a devenit precum un „obiect de marketing”, este anuntat de initiator, este justificat printr-o „teza scrisa” (mai mult sau mai putin „justificata”) si este „argumentat” in „aula mare”.
Paradoxul consta in faptul (consemnat de „faptele” istorice) ca in acest „caz” chiar si razboiul de cucerire este „motivat” prin prisma unui „bine” national iar aici (prin „rau”) intelegem „valentele” interpretarii „binelui”.
S-au tot introdus „termeni” precum „siguranta nationala”, „agresiune ideologica”, „cobeligeranta”, „National missile defense” si tot felul de „razboaie”: informational, economic, mediatic, psihologic, etc. si s-au tot „creat dosare” continand „planuri” si „tactici”.
Ce-i drept nu au mai fost razboaie care sa afecteze (pana asatzi) acea „pax europaea” si poate marele „castig” consta in „birocratizarea” razboiului si transformarea lui (in absenta unui „inamic”) intr-o organizatie „umanitara” (sa speram ca nu aceste „entitati” pacifiste ne vor apara in cazul unui conflict real).
Ca o concluzie asupra „raului” cred ca acesta a fost diminuat prin amanarea (iata, aproape sapte decenii) unui razboi european iar diminuarea lui a creat „efectul de bine” si nu „binele”.
„Realitatea interconfesionala”
Cele mai aprige conflicte s-au iscat (dintotdeauna) intre rude de gradul intai dar si urmatoarele (adica „neamuri”).
Religiile crestina si musulmana sunt religii semitice iar evreii sunt un popor arab.
„Binele” este „scris in Carte” iar „Cartea” de baza a fost cea „denumită adesea Vechiul Testament”, scrisa doar cu consoane, vocalele fiind adaugate de „cititor”. Si mai sunt si „apocrifele”. Si era destinata credintei in Dumnezeu.
Partea a doua a fost adaugata de crestini (canonizata de ei impreuna cu Vechiul Testament intr-o lucrare unica numita Biblia) si se numeste Noul Testament (sau Scripturile grecesti). Si era destinata credintei in Dumnezeu si in fiul lui pamantean, Isus.
Partea a treia (inca necanonizata de iudei sau crestini ci doar de lumea islamica), Coranul, este acceptat de musulmani ca fiind al treilea si ultimul (pana astazi) mesaj al lui Dumnezeu (pe care ei il numesc Allah) si care s-a exprimat divin la Mecca prin profetul lui Mahomed.
Nu stiu unde se afla Dumnezeu (iudeu, crestin sau numit de musulmani, Allah), nu stiu daca El accepta „situatiile” create de oameni sau doar pune la incercare lumea, nu stiu daca este mai aproape de „unii sau altii” si nu stiu daca vreuna dintre religii poate fi opusa alteia. Avand acelasi Dumnezeu cred ca ar trebui sa fie religii „surori”. Crestinii (cel putin) considera religia islamica ca fiind aproape o „erezie” semita, inacceptabila sub nici o forma, in primul rand din punt de vedere dogmatic iar crestinii sunt cei mai multi.
Religiile de-a lungul mileniilor au fost utilizate ca arme politice. Totusi astazi „religia de stat” sau cea in care ai fost „botezat” nu mai reprezinta „impedimente” in calea afirmarii individuale, indiferent in ce tara locuiesti (sau asa se pare sau asta este „teoria”), realitatea „etalandu-se” putin altfel.
Realitatea religioasa (nu tocmai optimista) arata „diferende” confesionale, chiar „rupturi de falii” cu implicatii politice si economice care pot „remodela” in viitor „structura vie” a lumii pe care o cunoastem astazi.
Indiferent ca sunt suniti sau siiti, musulmanii nu vor putea niciodata sa uite ca credinciosii lui Dumnezeu (pe care ei, in limba lor il numesc Allah) au fost atacati de armatele iudee sau crestine, ca le-au distrus tarile, orasele, casele, le-au ucis familiile si copiii si i-au lasat muritori de foame pe „pamantul” lor national si asta fara ca ei sa „intreprinda” nimic impotriva propriului lor Dumnezeu, de la care asteptau in rugaciune, izbavirea.
Atat timp cat confesiunea era aparata si protejata de state independente, aceasta nu putea reprezenta un pericol de „coliziune”.
Astazi insa musulmanii, dupa ce noi crestinii le-am distrus „lumea” (fara nici un motiv sustenabil, doar pentru ca „puteam”), nu mai au puterea economica de a o reconstrui fizic, asa cum a fost (in echilibru politic, economic si confesional) dar pot, prin „aciuierea” migrationista in Europa sa schimbe „destinul” crestin al acesteia.
„Guerilla confesionala” incepe sa „erodeze” structurile crestine sacre.
Continui maine, am vazut articolul astazi. Multumesc.
Pana la Tertulian si „Apologeticum” nu am stiut ce inseamna „trinitatea” si a fost primul care a „introdus” „Sfantul Duh” in crestinismul apusean: Tatal (persoana intaia) era impreuna cu Fiul (persoana a doua) si Duhul Sfant (persoana a treia).
,,Ereziile din perioada creștina a primelor secole au fost inevitabile, pentru că invațatura monoteista a Mantuitorului, izvorâta din dumnezeirea Sa, contrasta cu politeismul, dualismul și panteismul lumii pagane”; altfel spus ,,creștinismul începea prin a fi el însuși o erezie”.
Sa ne aducem aminte de „fricile” de dinaintea anului 1000.
Dupa ce Isus a hotarat sa nu coboare pe pamant nici in „veac” si nici in „mileniu” crestinii s-au simtit amenintati si au edificat (nu biserici ale judecatii de apoi) biserici in care „Domnul sa se simta alaturi” de crestini dar si alaturi de credinta lor. Bisericile de dupa anul 1000 aduc cu ele arta crestina „inalta”, arhitectura, poezia si frumosul cast.
Era un „raspuns de multumire” adresat Mantuitorului.
Notre Dame, aceasta „creatie” realizata in aproape doua secole de „inspiratie” crestina, rezultat al fricii de „damnare” si iubirii pentru Dumnezeu. Ea este o „expresie” a creativitatii crestine si este un „dar” aproape suprem al credintei impartasite.
Indiferent ca a fost o „neglijenta” criminala sau o „mana” criminala reprezentata de musulmani cu cetatenie, imigranti musulmani (sanatosi la minte sau nu) ori indivizi anarhici „atasati cauzei” „vestelor galbene”, raspunderea apartine guvernului si statului francez. Iar Franta (ca spirit national liber, unic in Europa) cunoaste cel mai bine notiunile de „revolta” sau „revolutie”.
Acoperisul navei centrale sixpartite este compromis in timp ce lateralele, boltile gotice cvadripartite sunt si ele afectate.
Iar presedintele Macron afirma (vorba sa fie) ca in cinci ani va reconstrui catedrala Notre Dame.
Citesc din Vitruvius – De arhitectura, Vol.2: Materiale de construcție. Un trunchi de copac care urma sa „devina structura” (in interiorul unei „lucrari sacre” precum o catedrala) era „taiat” in cinci ani (in ultimii ani ancorat „in picioare”) in asa fel incat vasele lemnoase sa-si inceteze treptat ciclul de viata in conditiile in care vasele liberiene „pompau seva vietii” pana in momentul in care trunchiul era doborat dar structura lui era si ramanea pentru secole atat una rigida cat si una elastica. Apoi mai urmau inca sapte ani in care trunchiul se usca „invaluit” in diferite „medii”, inclusiv in balega de vaca.
Cu ce materiale va fi „terminata” catedrala Notre Dame in cinci ani: cu aluminiu, sticla, beton si vitralii din autocolant?
Dar simbolul crestin nu este legat neaparat de structura acestei catedrale unice ci de „expresiile” ei „vorbitoare”, sculptura, pictura, detaliile arhitecturale, obiectele. Toate aceste elemente de „comunicare” au fost create de indivizi talentati (or fi si astazi) in care talentul si-a gasit o forma de „expresie” in acea „lume” si numai in „aceea”.
Oamenii care vorbesc „cel mai repede” si sunt „siguri pe ei” sunt de fapt oamenii care nu prea stiu multe (sau stiu cat le „trebuie”), de obicei din „sfera” (as numi forme geometrice care sa includa „colturile”) politicului, de obicei tineri si de obicei ca niste „gazele” plasate in „campuri tactice” prestabilite.
„Comparatia cu turnurile gemene”.
Daca eliminam din evaluare simbolistica culturala si incercam sa ne coboram la nivelul „simbolurilor” actuale din presa „maselor”, am putea ajunge chiar „membri” ai acestor „congregatii” ale „falsului si delatiunii”.
Si da, la acest nivel (nespecific, nedocumentat, neargumentat, incult si imoral) catedrala Notre Dame poate fi comparata cu turnurile gemene.
Numai ca acest simbol al Frantei a fost edificat in cea mai veche monarhie din Europa, care la data „punerii in functiune” a simbolului (1345) avea aproape noua secole de existenta (447 – Dinastia Merovingiana – Clovis I).
Cum ar putea vreo minte intreaga sa compare vreun simbol al unui stat intemeiat acum un mileniu si jumatate cu simbolurile „altui” stat intemeiat acum ceva mai mult de doua secole (si nu-i comentez „valorile si simbolurile”).
„Franta”
In toata perioada „afirmarii” principatelor romane (aici impreuna cu Rusia) dar si a unificarii si crearii Statului National Roman, Franta a fost pentru tara noastra un sprijin de adevarata „nadejde”.
Romania a avut „probleme” dintotdeauna.
Astazi vedem ca si cea mai veche entitate statala europeana are si ea „probleme”. Ca si le-a facut singura (partial sau total) nici nu mai conteaza.
Ce conteaza (pentru toata „gama”) cred ca este solidaritatea in acest „moment” dificil. Dar solidaritatea nu trebuie sa se manifeste (cel putin imi doresc pentru Romania) ubicuu (asa cum am fost ca natie de la „geneza”).
Adica, daca suntem cu Franta, sa fim doar cu ea (macar in acest moment).