Europa Unită nu e deloc în cel mai bun moment al ei. Și tocmai în 2019, când trebuie să-și înnoiască și Parlamentul, și Executivul (Comisia Europeană). Dacă alegerile europarlamentare din mai sunt vedeta primăverii politice europene (în sensul propriu, nu arab, al sintagmei), schimbarea “guvernului” UE, la 31octombrie, va fi și el un fapt cu extensii. Fie și pentru că, vorba înțeleptului Murphy, “Dacă ceva poate merge prost, administrația o va face întreit”. Luând parcă în serios această “lege murphyana”, publicația belgiană “Express” prezintă un bilanț de-a dreptul dezastruos al prestației Comisiei Europene încă în exercițiu, sub titlul “Cei cinci ani pierduți ai Comisiei Juncker”.
Principala realizare a acestei echipe – recunoaște publicația belgiană, ca de altfel și alte prime bilanțuri ale unor instituții și mass media europene – sunt noile acorduri comerciale ale UE cu parteneri importanți ca Japonia și Canada și chiar derularea de până acum a partidei delicate (încă în desfășurare) cu America președintelui Trump. Dar eșecul capital al Comisiei Juncker este Brexitul. Pentru mulți comentatori, decizia Marii Britanii de a ieși din UE se datorează în principal extinderii prerogativelor comunitare și concentrării lor în “Europa birourilor” de la Bruxelles, operațiune în care echipa Juncker a fost surprinzător de eficientă, în ciuda cererilor tot mai explicite ale Londrei și ale altor capitale de a reformare a UE pe un model mai apropiat de unul confederal. Actualei Comisii Europene i se reproșează de altfel și ignorarea valului populist, suveranist, antisistem, eurosceptic etc. care a sporit vertiginos în ultimii ani. Ba, mai mult, netulburată de mutațiile politice continentale, Comisia a continuat să pună în mișcare felurite inițiative de îngrădire a dreptului de veto și a principiului unanimității în domenii sensibile cum ar fi politica externă și fiscalitatea.
Păguboasă este calificată și prestația Comisiei în ce privește inițiativele sale legislative, mult mai puține decât în legislaturile precedente și lansate fără o analiză aprofundată a impactului lor. La acest capitol, analiștii vesteuropeni îl nominalizează explicit pe foarte vocalul și vizibilul comisar european (olandez) Frans Timmermans, mult mai activ ca tribun înflăcărat în marile incintele europene decât ca legiuitor al integrării în grupuri de lucru restrânse și eficiente.
Iar șirul eșecurilor Comisiei Juncker continuă cu gestionarea defectuoasă a crizei euro, a crizei migrației, a reglementărilor privind concurență – toate acestea concurând la accentuarea clivajelor din interiorul Uniunii și, în mod deosebit, la creșterea euroscepticismului în Europa Centrală și Răsăriteană. “UE a risipit credite inutile pentru a critica reforme judiciare discutabile în Ungaria și Polonia” – apreciază expertul Pieter Cleppe de la think tank-ul Open Europe din Bruxelles, care sintetizează și un verdict final: “Concluzia? Comisia Juncker obține un scor bun în domeniul liberului schimb la nivel internațional. În rest, din nefericire, ea capitalizează cinci ani pierduți. Punctul cel mai defavorabil este pierderea Marii Britanii ca membru al UE”.
Privind și el în retrovizorul UE, comisarul european (francez) Pierre Moscovici mărturisea, cu gândul la apropiatele europarlamentare: “Pentru prima oară în viață mea de european, mi-e frică”. Dar sondajele institutului Euler Hermes suntceva mai încurajatoare pentru integrationistii duri și puri: ele estimează că “doar” 38 la sută din viitorii membri ai Parlamentului European vor fi eurosceptici.
Un răspuns
Explicatiile ar trebuie cautate, nu mai departe de Barroso, „Tratatul de la Lisabona” (bun, rau), si tot in acele „timpuri” ar trebuie cautate si si cauzele care genereaza astazi (sau de ceva vreme) „necazurile” lui Juncker:
0. „Primavara araba”. A fost si inca este un „fenomen” de o gravitate aproape „biblica”, extins in Africa si in Orientul Mijlociu (Tunisia, Egipt, Siria, Yemen, Bahrain, Algeria, Iordania, Mauritania, Sudan, Arabia Saudita, Kuweit, Maroc si Sahara de Vest) care a expansionat „Fratia Musulmana”, „Hezbollah” si au „iritat” macar „Liga Araba” si „Uniunea Africana”.
1. Rezolutiile ONU 1970 si 1973 care autorizau „utilizarea oricaror mijloace” pentru protejarea „poporului libian”. Franta, Anglia (sprijinite de SUA) dar si NATO au devenit „varfuri de lance” ale acestei operatiuni „Unified Protector”. Am putea considera „evolutiv – fireasca” schimbarea de regim (chiar daca exista si aici unele aspecte inacceptabile) dar ramane intrebarea: ce a castigat poporul (cu un PIB contractat in 2011 cu 60%) din acest faliment al statului si imposibilitatea exercitarii autoritatii ? Impozitarea (aproape 70%) nu a scazut dupa „debarcarea” lui Gaddafi, educatia sau sanatatea nu a mai putut fi finantate la fel ca inainte. Cu un invatamant unic in lumea araba (obligatoriu atat pentru baieti cat si pentru fete) Libia a eradicat (cu ceva timp inaintea asasinarii liderului Gaddafi) analfabetismul (ceea ce nu putem afirma despre tarile membre ale UE). Statul Libian se afla si astazi in criza profunda, neexistand din partea „marilor” state democrate (care au declansat si sustinut operatiunile militare) nici un fel de programe de asistenta pentru reconstructie si tranzitie a tarii de la o economie etatista la una de piata (si nu pentru Gaddafi ci pentru poporul libian).
2. „Statul Islamic”. Qatar a „dorit” (la solicitarea „licuriciului” si cu sustinere Saudita) sa devina „mare exportator” de gaze in Europa pentru a submina exporturile Rusiei si diminuarea acestei „arme” rusesti pe timp de pace. Iranul (care se afla sub embargou) „a prins de veste” (via Moscova) de plan si a creat si el unul „paralel”: livrarea de gaze catre Siria iar Siria, la randul ei sa devina exportator catre Europa in nume propriu (Siria neavand sanctiuni europene). Zis si facut. Numai ca exact pe traseul sirian unde trebuia amplasata conducta irano – siriana a aparut iata, SIIL (statul islamic din Irack si Levant), cam prin 2010, adica cam odata cu „primavara araba”, sub „bagheta” lui Al-Bagdadi, fuzionata in 2013 cu „Frontul Al-Nusra devenind SIIS (statul islamic din Irack si Siria). Daca ne luam dupa senatorul republican Rand Paul, ofiterul CIA Graham Fuller, redactorul Michael Weiss sau presedintele in functie Donald Trump, „statul islamic” este o creatie a SUA (avand-o ca si cofondatoare pe Hillary Clinton). Continuand, interventia rusa in Siria si eradicarea „statului islamic” este sau ramane cel mai clar raspuns militar pentru protejarea intereselor economice. Marea problema lasata „in urma” de „statul islamic” este „convoiul de migranti” care nu mai au casa, masa, apa, haine si care (cu riscul vietii copiilor) se avanta in actiuni irationale care au ca scop scaparea din acel „iad”.
3. Stoparea migratiei ilegale. Libia a fost mereu principala ţară de tranzit pentru zecile de mii de africani care visează sa intre in Europa. Pentru a pune capăt acestui fenomen, asimilat unei invazii de către aliaţii săi în Liga Nordului, Silvio Berlusconi a stabilit cu Muammar Gaddafi un tratat de prietenie cu un punct care stipula contenirea fluxului migaţiei. Ajutat de prevederile Conventiei de la Geneva (refugiatii nu puteau fi respinsi daca viata le era pusa in pericol) Gaddafi a cerut Europei 5 miliarde de euro pe an pentru stoparea fenomenului. Europa nu a aceptat si l-a eliminat pe Gaddafi. Coplesita insa de valul de migranti dinspre Grecia, via Turcia, Europa a inteles ca dupa disparitia lui Gaddafi este vulnerabila (si s-au inmultit „traseele”) si a dat curs unui acord cu Turcia (nu pe 5 miliarde dar cam mult oricum) iar rezultatele sunt timide tinand cont de sensibilitatile turcilor legate de neprimirea in UE si pastrarea regimului de vize. Pana in final (aflata in criza a migratiei) UE a cam ridicat mainile „sus” si a impus in modul cel mai „liber si democratic” „ratiile” de imigranti pentru fiecare tara din „bloc”.
4. Brexit. Brexit este o consecinta a politicii (deficitare) in domeniul migratiei a UE, neacceptata insa la nivelul votantului european. Cum putea un cetatean englez, care cunostea foarte bine ce nivel de sustinere bugetara acorda tara lui domeniului social, sa accepte „parazitarea” intregului sistem prin „intruziuni” impuse de la „centru”. Macar daca erau crestini si aveau un minim cult al muncii si respectului fata de semeni. Dar de asemenea, privind din alt unghi si parafrazandul pe Pastorel, cred ca Brexitul „este un sentiment pentru care n-ai de ce”. Situatia este una imposibila iar daca May a mai incercat ceva in „gradina ei rascolita” de „murmure” antieuropene, de partea cealalta, Europa, aceasta metresa deja ofilita, ridica vocea cand trebuie sa fie intelegatoare, critica atunci cand subiectul criticii are legatura cu propriile-i decizii sau zambeste fals si triumfalist atunci cand stie bine ca are de rezolvat „un Brexit”.
☻
Sa revenim la „cautarea timpului pierdut” si la Juncker. Acest individ poate fi abordat ca om sau ca functie. Ca om am mai vorbit despre el (imi e simpatic) dar ca functie are o problema (si el si Timmermans) in primul rand pentru ca sunt persoane numite.
Si in conducerea PCUS (din URSS) exista „o larga participare” a maselor la actul de conducere dar nu exista competitie pentru ca „pe liste sau propus in plen” era un singur candidat. Exista astazi chiar unele puncte de vedere in care URSS – ul era superior acestei constructii europene (daca este nevoie le putem dezbate altadata).
Indivizii „numiti” sunt numiti de „cineva” si respecta in principal „directiile” stabilite de acel „cineva”. Sunt „captivi” in „universul gandirii” celui ce i-a numit. Iar exprimarile lor publice sunt exprimarile „acestuia”. La fel ca si „primavara araba”, „rezolutiile 1970 – 1973”, „statul islamic” sau „migratia ilegala”. Toate sunt exprimari ale unor decizii „luate de stapani”, in cel mai „pur” dispret fata de majoritatea creatoare de plusvaloare si chiar votanta.
Dar ma intreb si eu retoric (ca un „incurcat” in sensuri), ce treaba poate avea Juncker cu cresterea imigratiei in UE in conditiile in care cresterea imigratiei in UE a fost „gandita” prin „Primavara araba”? Si ce treaba au astazi statele europene sa suporte acest „tratament” precum Ungaria, Polonia, Cehia, Italia, care se opun acestuia ? Si asta in conditiile in care SUA nu mai accepta nici macar imigratia „traditionala” (adica pe cea din Mexic) si face un nou „zid al Berlinului sau al Ierusalimului” (chiar a cui a fost ideea „zidului” din Berlin, a URSS sau a SUA?).
Brexit este intr-adevar altceva. El este exprimarea suverana a vointei unui popor (poate prea demn) corect cu aspiratiile si pozitia pe care se bazeaza in lume. Europa „birourilor” (as adauga si „toaletelor”) si-a aratat (in cazul generarii votului Brexit) masura propriei gandiri, experiente dar si a inflexibilitatii democratice.
Cantonata in promovarea unor filozofii interesate (de grup restrans), de ani buni (inca din vremea lui Barroso) UE nu mai poate „articula” o politica comuna pentru „toti”.
Statele puternice vor alt tratament (e „OK”) dar „tema” este una falsa si lansata (in principal) de politicieni „corecti” si „iluzionisti” din media. Economii „mari” au ajuns doar prin extindere, prin impunere, prin rapt, prin „neglijarea” oricaror norme comportamentale, prin acuzatii permanente si chiar dispret.
Si celelalte state „cotropite la propriu”, care nu mai au nimic „national” si care sunt astazi doar „extensii” ale intereselor acestui „mare grup”, ele ce ar trebui sa faca? Sa renunte si la identitatile nationale (ca doar asta le-a mai ramas „doar partial alterat”)?
Sau sa facem ce au facut altii „mai Romani” inaintea noastra ?