Șocantă, drama din 15 aprilie de la Catedrala Notre Dame, dar consternantă și ideea oficialităților de la Paris de a face un concurs internațional pentru reconstrucția “noii săgeți” a edificiului emblematic al națiunii franceze. De ce “nouă” și de ce “concurs internațional”? Opiniile de bun simț și logica elementară, majoritar exprimate în aceste zile, sunt pentru refacerea săgeții așa cum a fost până în clipă producerii sinistrului.
Săgeata mistuită de flăcări a simbolicei catedrale trimite la expresii canonice. “Trecutul arde”, spunea poetul. “Parisul arde”, titrau istoricii. “Istoria recentă e fierbinte”, avertizează comentatorii politici. Dar acum se pare că nu numai trecutul recent, ci Istoria însăși tinde să redevină altceva decât a fost până acum. Conform unei alte formule devenită loc comun: “Nici trecutul nu mai e ce a fost odată”. Prin rememorări omagiale, dar parcă tot mai des prin revizuiri dezinvolte dar parsive, istoria redevine actualitate și e pusă să “lucreze” nefast. Doamna Maryvonne de Saint-Pulgent, fostă directoare a Patrimoniului în Ministerul francez al Culturii observă cu amărăciune că “în lumea noastră modernă, patrimoniul este dificil de apărat, căci el este perceput ca fiind contrar progresului și modernității. Stânjenește”. Așa cum ii stânjenește pe unii fotografia-portret a părinților din ziua nunții lor.
Dezbaterea pe tema săgeții catedralei e tot mai încinsă în Franța, mai ales după ce președintele Macron a sugerat că refacerea trebuie făcută poate într-o nouă cheie arhitecturală, una modernă. Modernă, la o catedrală care a dăinuit neclintită și neschimbată sute și sute de secole?
Dar dacă săgeata și grinzile multiseculare de stejar ale catedralei au pierit, căci tot ce e material e pieritor, istoria reală dar imaterială – și nu numai a Franței – își are și ea inamicii săi, fie ei demolatori, falsificatori sau doar ponegritori. Da, “francezii au gustul istoriei” – scria istoricul Pierre Rioux într-un raport în care pleda pentru un Muzeu al Istoriei Franței (căci, incredibil, o asemenea instituție nu există!). “Da, accentua el, francezii iubesc Istoria dar cum le place să se ciondaneasca pe orice, le place să se și sfâșie pe trecut”. Și nu țin seama de o faimoasă spunere a lui Bonaparte: “Eu asum totul, de la Clovis la Comitetul Salvării Publice”, adică întreaga istorie a Franței. Numai că nici măcar oficialitățile nu prea mai pun preț pe solemnul angajament napoleonian. Clipe istorice memorabile sunt ignorate căci n-ar fi “politic corectă” reamintirea lor. Așa cum sunt rolul Bisericii în dezvoltarea națiunii, raporturile Islam-Occident, relațiile franco-germane și alte teme istorice, care devin tot mai sensibile și pe cât posibil de ocolit. Din manualele școlare, remarcă istoricul Dimitri Casali, dispar treptat mari figure istorice: Saint Louis, Ludovic al XIV-lea, Napoleon…
Campania împotriva propriei istorii naționale devine tot mai mult subiect de dezbatere publică. “Istoria e plină de minciuni” – decretează Patrick Pesnot, moderatorul unei emisiuni tv la France Inter în cartea sa “O adevărată redescoperire a Istoriei”. „Redescoperirea lui” ar fi că Istoria e un șir nesfârșit de minciuni, prima dintre ele find calul troian, apoi o suită neîntreruptă până în vremurile noastre, cu pretextele mincinoase pentru războaiele din Vietnam și Irak. Dar Istoria, ca suită de minciuni, are în viziunea teleastului istoriograf și alte păcate. Jeanne d’Arc și Roland, spune el, probabil că nici nu au existat. Alți doi autori, ziaristul Marcel Gay și fostul agent secret Roger Senzig dezvoltă pe larg subiectul într-o carte despre “Afacerea Jeanne d’Arc”, care ar fi fost de fapt o operațiune a serviciilor secrete franceze ale epocii. Eroina din cărțile de istorie n-ar fi fost nici păstoriță, nici analfabetă, nici nu o chema așa și nu ea a fost arsă pe rug. Era de fapt o prințesă, se numea Jeanne d’Orleans, era căsătorită cu un cavaler, dar oricum i se atribuie măcar parțial faptele eroinei sanctificate.
De ce toată această ravasire a trecutului istoric, care nu înseamnă mai multă informație, cunoaștere, interpretare etc.? “Instrumentalizarea istoriei permite reinventarea ei în funcție de nevoile politice ale momentului” – explică istoricul Denis Collin. Iar renumitul istoric Jean Sevilla, a cărui bibliografie s-a îmbogățit de curând cu o carte intitulată “Historiquement incorrect” explică astfel, cât se poate de succinct, asaltul conjugat asupra istoriei: “Națiunea franceză este o construcție a Statului. Or, Statul a fost deposedat – democratic, e adevărat – de atributele puterii sale. În profitul cui, de către cine? Nu se știe prea bine: de Bruxelles, de Frankfurt? Criza națiunii este evident legată de criza statului”. Ce va fi în continuare? Jean Sevilla: “Nu-mi cereți să prezic viitorul, avem destul de furcă cu trecutul!”
3 răspunsuri
„Cine nu-si cunoaste trecutul, nu se cunoaste pe sine”.
Si incep cu „versurile – manifest” ale marelui istoric Dinu C, Giurescu: „In zilele noastre a-ti iubi tara este aproape un delict. Dar cu cat uiti mai repede si ireversibil trecutul care-ti apartine, cu atat mai usor iti pierzi identitatea.” Si continua, retoric: „Cine vrea sa devenim ca popor o masa uniforma, cenusie, fara trecut, deci fara viitor?” Smerit, cu capul in pamant (sau undeva in gol) nu-si permite „partizanatul” unui raspuns dar „trage”, cu tot „oful” din sufletul unui om a carui familie a „trudit” de trei generatii pentru cunoasterea, intelegerea si „scrierea” istoriei romanesti, o concluzie cat cinci milenii de istorie: „Stupida trufie de a sterge din memoria oamenilor trecutul, va duce mai devreme sau mai tarziu la disparitia noastra, ca neam.”
Istoria inseamna cultura iar, cum spunea Mircea Eliade: „Cultura este singurul mod de afirmare, si in fata omenirii de astazi, si in fata istoriei de maine.”
Cultura este raspunsul „pur uman” raportat la „creatia” cunoasterii iar cunoasterea este un „act” specific, deliberat, el apartine umanitatii, exprima umanitatea iar umanitatea ar trebui sa exprime in fiecare dintre noi (cel putin) „emergenta” ei culturala. Aceasta „minune” inseamna educare a „spiritului”, exprimare a comorilor ascunse in „spatele” ideilor, logica gandirii, etica comportamentului, neechivocul interpretarii, adevarul (macar ca „visare”), „gasirea de sine” si in clipa ultima, „gratie”.
„Dati-mi un punct de sprijin si voi urni Pamantul din loc” spunea Arhimede. Dar ce inseamna acest „punct de sprijin” si care poate fi semnificatia lui pentru un popor? Un punct de sprijin pentru un popor poate fi un „argument prim” existential, poate fi o „teza” filozofica, poate fi o „exprimare artistica” poate fi un „moment” unic si irepetabil si pot fi oameni care si-au „jertfit” viata si interesele umane marunte pentru a deveni „punct de sprijin” pentru ”ceva”, care prin „putin” ca recunoastere imediata dar „mult” la scara temporala au reusit sa plamadeasca acei „stalpi” si acele „cupole” care au zamislit „palatul” sau „catedrala” care poarta „in sangele lor” esenta si spiritualitatea „specifica” fiecarei natii. „Si pentru ca trebuia sa poarte un nume” ea s-a numit „cultura nationala sau a poporului”.
Aceste „puncte de sprijin” au creat individualitatile nationale, facand vesnic „apel” la aceasta „cenusareasa” (condamnata fara proces, astazi) care este „istoria”.
Care ar putea fi „semnificatia nationala” a distrugerii acestor „puncte de sprijin”?
Inteleg ca Ioana d`Arc nu a existat dar nici Isus, ca pamantean, nu a fost „reperat” istoric. Asta nu inseamna ca simbolul curajului si sacrificiului suprem francez (ca pilda) poate fi pus sub semnul intrebarii sau sacrificiul suprem al Mantuitorului nostru este pus in paranteze impreuna cu toata lucrarea Dumnezeiasca doar pentru ca noi, „bieti epigoni”, nu am avut puterea de a recunoaste ca nu avem „cum” sa privim „dincolo” de ceea ce ne-a fost „dat” sa intelegem din aceste simboluri.
Putem sa-i aruncam in „lada de gunoi” a istoriei pe Ludovic al XIV – lea, pe Decartes, pe Voltaire, pe Napoleon, pe Hugo, pe Camus dar cu cine-i inlocuim, cu Brigitte Bardot, Sarkozy sau Zinedine Zidane?
Am „auzit” urletele de fiara, pocniturile de os frant si regurgitatiile „frisonului” demagogic al celor care „numarau” banii colectati pentru „refacerea” catedralei Notre Dame.
Banii, da. Doar ei reprezinta astazi „motivatie, sens si justificare” pentru aceasta lume care a pierdut busola si nu mai stie unde se afla. Iar „valorile” noastre nationale nu mai sunt impartasite de fiii nostri si nu mai sunt pazite de nimeni.
Nu vreau sa-l citez aici pe Noam Chomsky dar lumea asta intreaga nu a stiut in ultimii 70 de ani sa-si apere valorile nationale iar acest fapt este cel putin vizibil de la distanta, pentru Europa. Acest conglomerat geografic a ajuns captiv sub „bagheta” transatlantica iar astazi se uita in propria-i „ograda” si-si vede „casele” in neoranduire, bisericile vandalizate iar fiii lipsiti de cultura, credinta si speranta.
Iar vina apartine (in continuare) slabiciunilor omenesti, inlocuirii treptate a valorilor nationale (culturale) cu „valori” importate (etatiste), pierderii credintei in Dumnezeu (ni s-a oferit chiar si un „multiculturalism general valabil” mai hidos decat Sodoma si Gomora la un loc), restalmacirii sensurilor si „inspirarii” „adaugirilor” neautorizate si (nu in final) acceptarii unei „paci” care a distrus si inrobit popoarele mai mult decat prin „cucerire”.
Tot acest plan in care astazi Europa este victima, a fost realizat treptat (dupa stiinte) si a fost implementat avand „alaturi” institutii de razboi precum ONU sau NATO prin aliante, sistem politic impus, economie si sistem bancar cvasi – inchis, la fel (fireste) si militar.
Astazi ne aflam aproape in preziua intrarii lui Isus in „templul” care este Europa. Ce va gasi acolo? Pe cine va pedepsi? Caror zarafi le va arunca si le va amesteca „standurile de prezentare”? Iar sinedryon-ul „efeminat”, cum va reactiona la „toiagul” milenar care va „izbi” in tot ce este mincinos, efemer si murdar pe aceasta „corabie a desfranarii” care a ajuns astazi „vechiul continent”? Ar trebui sa ne „pregatim” cu totii, inainte?
Multumesc, voi continua maine.
As dori sa aduc in discutie cateva „probleme”, nu neaparat in sens „problematic” ci doar ca justificari ale unor concluzii viitoare:
Prima problema este ca pe „timp de pace” nu se „nasc eroi”. Eroii, de obicei, sunt „contra a ceva” (negativ), „auspiciile augurilor” le sunt nefavorabile dar chiar si asa, prin actiuni individuale dublate de curaj si eroism ajung sa anihileze acel „ceva”, fapt care le ofera faima si-i aseaza in „panteonul” ce le este dedicat. In ultima „pace” pe care o traieste astazi Europa „pare” ca nu se mai prefigureaza nimic eroic. Intunericul si dezolarea de dinaintea ei au fost inlocuite treptat cu un „plictis ecuatorial” in care „eroii” s-au „convertit” si au devenit functionari, traiesc, muncesc si mor dupa proceduri, procese tehnologice si reguli de piata (scuze, viata).
O alta problema este legata de avansul tehnologic de neimaginat acum 100 de ani, care astazi „preseaza” in primul rand pe tanara generatie si care trebuie (tot astazi) „sa-i faca fata”. Chiar si acesti tineri (care s-au nascut si s-au format in cel mai alert ritm tehnologic) se simt depasiti uneori de rapiditatea cu care evolueaza „paradigma” acestor „masini virtuale” care-au ajuns sa le inrobeasca timpul, mintea si existenta. Iar din punct de vedere formal invatamintele, „faptele” si „miracolele” prezentate in scrierile sfinte nu mai au nicicum darul de a le oferi „trairi” astazi, intr-o lume in care ei, cu o singura „glisare” pot reincepe (in mod virtual) noi si noi „geneze” ale lumii. Si asta intr-o lume hi-tech, robotizata, in care fenomenele naturii nu mai depind de „grija divina”, ele au fost intelese, explicate, prognozate si stocate in aceasta mica „biblie” care este telefonul mobil. Si nu numai. Adica traim intr-o lume atat de complexa si controlabila (chiar la nivelul individului tanar) incat invataturile divine au devenit „stricto sensu” (dar cate sensuri credem noi ca au avut timp sa inteleaga tinerii), perimate.
O alta problema (impusa de avansul tehnologic) este reprezentata de noile discipline de studiu, reclamate de multitudinea de tehnologii si domenii de activitate create in ultimele decenii, „zona umanista” fiind aprope „spulberata” de interesul pentru „stiintele reale” care ofera oricarui tanar un suport „amplu” pe care-si poate „cladi” viitorul personal.
O alta problema (care se intrepatrunde oarecum cu avansul tehnologic) este reprezentata de o noua abordare asupra omului, ca personaj central al lumii si „creator” perpetuu. Omul are drepturi si obligatii legale si constitutionale, se naste, traieste si moare sub incidenta lor. De asemenea sunt create o sumedenie de institutii, guvernamentale sau neguvernamentale, care au ca „obiect de activitate” protejarea individului (indiferent de rasa, sex sau confesiune). „Status quo” societatii de piata ofera cetatenilor posibilitati infinite de a-si „crea” singuri „universul” economic si social in care doresc sa traiasca (bineinteles, stratificat). Raportata la alte „epoci” (oricare ar fi ele, din antichitate si pana in anii `70) prosperitatea actuala a Europei, drepturile cetatenesti, grija fata de om si viata in general si toate celelalte, poate fi interpretata ca perioada cea mai fasta creata vreodata de om (si numai de el) in propriul lui interes.
O alta problema este acel „conflict intre generatii”. Fiecare noua generatie este o „necunoscuta” pentru generatia anterioara, atat ca valori cat si comportamental. Evolutia societatii si progresul aduc „cu sine” elemente noi, preluate cu usurinta de tineri dar cu dificultate de parintii lor. Aceasta „tara” a firii omenesti a fost exacerbata poate in ultimele decenii, deoarece aceasta ultima „pace” a adus cu ea necesitatea ferma a angajarii intr-o activitate retribuita a ambilor parinti, avand ca „poveste” necesitatea „reabilitarii” feminitatii si a „importantei” acestei laturi duale a umanitatii. Un copil (indiferent de sex) va avea „natia”, obiceiurile si credinta mamei lui, pentru ca ea se ocupa de educatia lui primara. Dar daca nu se ocupa, pentru ca nu poate? Aceste valori vor fi lasate „la mana” ingrijitoarelor de cresa, a educatoarelor de gradinita sau a bonelor? Chiar daca este cumva programat genetic, „conflictul intre generatii” este „sprijinit” de „marile doctrine” care conduc lumea.
O alta problema tine de „revendicarea” tematicilor din invatamantul obligatoriu. Aceasta este deja o tema politica si nu este prea greu s-o intelegi. „Alternanta” aduce cu ea „nevoia” fortata de schimbare, cu orice pret (nu radeti). Exemplu: indiferent ce „mana” a esichierului politic romanesc ajunge la guvernare: Pe cine au trecut „astia” in manualul de istorie? Pai au trecut Basarabii, Musatinii… Scoateti, mai bine devenim „fictiune etnica”. E cam greu de crezut si e doar o gluma dar daca urmarim manualele de istorie din ultimul deceniu si jumatate putem crea chiar scenarii mai jenante pentru aceasta „natie europeana”.
O alta problema tine de religie si de religiozitate. Ea religia exista, crestina, majoritar catolica dar si ortodoxa in „planul doi”. Valorile primare sunt aceleasi. Diferentele sunt „infime”. Este vorba insa de „patrimoniul cultural”, adica de „avere” iar averea nu se imparte decat cu semeni de aceeasi religie. Dar cand au fost primite in UE (ca in Europa existau) aceste tari ortodoxe, s-a gandit cineva cum se vor „impaca” aceste entitati religioase dupa „acea” schisma, se gandeau poate ca ortodocsii eludau „cauzele materiale”, adica competitia pentru influenta si treceau direct la cele dogmatice – adica diferentele de ritual precum Crezul, azima si celibatul si „dezescaladau” conflictul printr-o decizie a „Parlamentului european”? Daca catolicii au cel mai mare numar de prozeliti botezati si cea mai mare „avere”, religiozitatea „reala” inclina spre ortodocsi, chiar daca sunt mai putini (astazi). Saracii sunt mai nesiguri pe viata lor si au mai multa nevoie de „asistenta” divina.
O alta problema este legata de „amestecarea lumilor”. Dupa cosmopolitismul ei si multitudinea limbilor vorbite, Europa este astazi un veritabil Turn Babel dar „varful” sau nu ajunge „la cer”. Sincer mi-as dori ca Dumnezeu sa le „incurce limbile” si sa-i imprastie pe toata „fata pamantului” pe acei indivizi care nu „simt” si nu „gandesc” asemeni statelor europene. Trebuie doar (inainte de a fi „imprastiati”) sa le dam „ceva bani” macar cat distrugerile pe care le-am creat (ca prosti) in tarile lor de bastina.
Multumesc. Mai dati-mi o zi pentru concluziii.
Referitor la „noua mare” problema a Frantei care este catedrala…
Ministerul francez al Culturii (ca ordonator de credite) era „responsabil” de actiunile „consortiului” care a impanzit catedrala cu schele. Dar una este sa „zugravesti” un bloc „gri” din Rahova (fara a subaprecia sau a „intina” „casa” nimanui) si cu totul alta ar fi reabilitarea Ateneului Roman si „mai” cu totul alta a fost „tentativa” de reabilitare a catedralei Notre Dame. Pentru francezi si pentru intreaga lume catolica, catedrala era un simbol universal si orice „abordare”, apropiata sau legata de acesta, necesita o „atentie” care sa iasa din limitele „birocraticului” si sa intre in acea „zona” militarizata care este „siguranta nationala”. De ce „simbolul” unei unitati militare, drapelul de lupta, este aparat (ca misiune de lupta pe timp de pace) cu „glonte pe teava” iar „simbolul” traditiei lumii crestine catolice si a istoriei milenare a acestui popor sa fie „retrogradata” pana la nivelul „unei cladiri” aflata in „grija” municipalitatii?. Indiferent de „planuri” sau fondurile alocate, neglijenta (aproape criminala) au „creat” conditiile nefaste si inacceptabile ale acestei distrugeri ce nu va mai putea fi vreodata „recreata”. Germania e „ragusita”.
Banii „internationali” au adus „cu sine” „solutia internationala”. Este o noua „ingerinta”, acceptata (iata). Este o noua umilinta (dupa „vestele galbene”), acceptata si ea (iata). Cat pierzi din „erori”, cat „castigi” din „greseli”?
Este sigur ca acest „edificiu” va avea (in „orizontul” de timp programat) o cu totul alta „fata”, un cu totul alt „simbol” si o cu totul alta „atractie” crestina si umana. „Noua” catedrala va fi „privita” ca cea mai „evoluata” exprimare a „formei si a spiritului crestin modern” cu arhitectura ei „eclectica”, imbinarea fericita dintre vechi si nou, „spre gloria si slava Domnului”.
Amin. Timpul e inainte iar sperantele mele sunt palide.
Culturi si imperii au mai fost. Si toate au fost distruse (sau autodistruse) de „indestulare”. In absenta „nevoii” dispare „dorinta”, in absenta „dorintei” se furiseaza „indoiala”, in prezenta „indoielii” apare „frustrarea” iar aceasta, in opacitatea si lipsa ei de inteles, a creat toti „monstrii” istorici sau asemeni celor cu care „ne luptam” astazi.
Raul este in noi, are „chipul si asemanarea noastra”. De ce sa cumperi o moneda de doi sekeli, cu trei, doar pentru ca nu ai alternativa? Cum sa recladesti cand este mai usor sa arzi? Cum sa „crezi” cand aste atat de usor sa „traiesti”? Cum sa privesti in sufletul tau „cernit” cand doar „ziua” iti poate oferi „ramasitele ei”?
Referitor la „stanjenire”…
Chiar nu „pot” vorbi despre despre „ce spun” acesti oameni, ei se afla undeva (nebotezati, in anticamera Infernului) in Limb si traiesc in castelul lor cu sapte porti, purtand in suflete cele sapte virtuti, precum Aristotel, sau Socrate. Inutil. Credinta nu inseamna sfintenie. Dar…
„Așa cum ii stânjenește pe unii fotografia-portret a părinților din ziua nunții lor.”
E multa vreme de cand nu am mai citit o propozitie atat de umana si atat de profunda in sensurile „caste” ale acestei comparatii care incepe ca un „val” aruncat asupra „perspectivei”. Multumesc pentru comparatie, nu o s-o uit niciodata.
Referitor la trecutul istoric…
Trecutul istoric al lumii a fost dintotdeauna unul razboinic. „Primenirea” lumii s-a realizat dintotdeauna (in mentalul colectiv) doar prin razboi si distrugere. Ca un „incendiu de vegetatie”, ca un „plug” care rastoarna „brazdele”, ca o seceta care usuca „viata”, ca un „diluviu” care ineaca „maruntele” orgolii si lacrimile sau ca un „tremur” care ingroapa sub „glie” „frumosul si sufletul” aflat trecator doar sub „pleoapa lui”.
Astazi este „pace”, sunt lovit de „schije”, un val de pamant rascolit ma acopera si incerc sa disting, ca si „creator”, culoarea „cerului” meu.
Multumesc.