Prin europarlamentarele din mai, care păreau să repete eternul scenariu plictisitor și rutinier al absenteismului masiv și indiferenței generale, Europa Unită produce o revelație salutară: este parcă tentată să se angajeze în experimentul temerar al unei înnoiri comparabile (atât cât poate rezista o comparație) cu demersurile similare ale lui Gorbaciov (dezastruos) și Deng Xiaoping (câștigător). Căci, așa cum am mai remarcat-o chiar și în această rubrica, imperiile au nevoie din când în când să deschidă larg ușile și ferestrele, să șteargă praful și să primenească aerul. Și nu doar imperiile. Europa Unită pare să fi intrat și ea, într-un târziu, în siajul marilor răsturnări geopolitice începute cu prăbușirea regimurilor comuniste europene și a URSS și ajunse, pentru moment(?), la etapa Brexit și fenomenul Trump. Este de înțeles că de la un construct birocratic uriaș cum este cel al Uniunii Europene, cu toate extensiile ei, e greu să te aștepți la schimbări spectaculoase de la o zi la alta, dar semne că începe să se miște ceva se pot constata.

Alegerile europarlamentare din mai 2019 vor intra în istoria Europei Unite ca un edificator moment al adevărului, unul absolut necesar de altfel, ba chiar obligatoriu, în actuala criză existențială, fără precedent ca gravitate, prin care trece acum Uniunea Europeană. Rezultatele votului nu sunt, în sine, senzaționale, cele mai exaltate previziuni catastrofiste enunțate în ultimele săptămâni și luni nu s-au împlinit, fioroșii populiști – fie ei de dreapta sau de stânga – n-au reușit să obtina majoritatea în forumul european pentru a-l acapara sau lichidă, dar semne ale unor noi abordări, care ar putea să ducă la un Risorgimento soft al constructului european, se acumulează și ar putea atinge într-un răstimp nu prea îndepărtat un punct critic (în sensul bun al cuvântului), care ar marca trecerea de la “Europa birourilor” de azi la o Europa într-adevăr unită și funcțională.

Extra muros, adică pe eșichierul continental, enzima electorală europeana lucrează în continuare foarte activ – cad și se recompun guverne, se fac și se desfac alianțe și echilibre politice, dispar lideri politici ce păreau de neclintit și apar vedete noi, iar torentul comentariilor și supozițiilor (dar și al intoxicarilor ) curge la fel de tumultuos. Dacă la nivel european tonusul se menține în continuare la fel de ridicat că în toiul alegerilor, și intra muros, în incintele europene de la Bruxelles și Strasbourg , votul a declanșat un adevărat tsunami, care abia de acum încolo își va arată efectele. Primele se și știu. Majoritatea europarlamentară deținută de populari (PPE) și social-democrați dispare, după două decenii de domnie absolută și s-ar putea menține în această poziție privilegiată doar dacă ar coopta în combinație și alte formațiuni parlamentare. Și conservatorii, și social-democrații sunt în pierdere de viteză în mai toate statele membre (desigur, și cu excepții), deși rămân, în Parlamentul European pe primele două locuri, urmați de marii performanți ai acestor alegeri: liberalii din ALDE și Verzii. Euroscepticii și suveranistii au progresat și ei, dar mult mai puțin decât sperau unii și se speriau alții: dețin (doar) aproximativ un sfert din totalul mandatelor europarlamentare.

Noul Parlament European va fi unul mai liberal și mai ecologist – titrează un cotidian din vestul continentului. Dar și mai important este că oponenții sau scepticii față de Europa Unită nu au câștigat teren. O redistribuire substanțială a mandatelor parlamentare se va face, dar în interiorul adepților constructului european. Nu se va înstrăina nimic din zestrea europeană, dar ea va fi altfel aranjată.

În mod paradoxal, noul Parlament European va fi în același timp mai fragmentat, dar și mai polarizat. Fragmentat, pentru că marile partide tradiționale de centru dreapta și centru stânga au pierdut locuri în profitul unor partide mai mici (Verzii, grupări populiste etc.). Polarizat, pentru că populiștii și euroscepticii își sporesc ponderea , față de precedenta legislatura, de la 20 la 25 procente.

Surpriza cea mai plăcută a fost însă, cu siguranță, participarea record la vot (peste 51 la sută), cel mai mare număr de votanți din istoria alegerilor europene și cel mai mare număr de voturi favorabile ideii europene.

Marele câștigător al alegerilor este însăși UE, scrie săptămânalul francez “Le Point” și explică: “Dușmanii ei de moarte au predat armele. Ani de zile, din nordul în sudul continentului, populiștii de dreapta nu încetau să amenințe că țările lor vor ieși cât mai repede din UE. Acum, cu excepția britanicilor, ei cer, dimpotrivă, să rămână în UE”.

Oricum, calendarul european nu s-a oprit odată cu închiderea urnelor. Urmează o perioada nu mai puțin pasionantă: alegerea noilor structuri de conducere și a noilor lideri europeni.

6 COMENTARII

  1. Concluzia articolului (aflata chiar in titlul acestuia) este una corecta si o respect.
    Toate fortele politice angrenate in aceasta „batalie” au castigat „ceva”, unele voturi „in plus” (meritate sau nu), altele voturi „in minus” (intelese sau nu). Dar „per total”, UE ramane viabila, intrata insa intr-o „si mai noua etapa” a existentei ei tinere.
    UE, ca structura economico – politica unica in lume este de dorit sa ramana in forma actuala (ca un SOS) pentru ca, in mod implicit si imediat, noi „statele” ce compun aceasta entitate sa ne putem pastra viata si modul nostru de „a fi”.
    Probleme au fost si apar permanent „altele” in oricare organizare statala. Le cunoastem pe cele vechi si incercam sa facem fata celor „aparute” firesc sau „create”. Pe de o parte sunt „conditionarile nationale”, specifice fiecarui stat liber, dorintele si aspiratiile lui intrinsece, valorile lui unice exprimate prin cultura si credinta si pe de alta parte nevoia comuna, umana, existentiala, pentru libertate si bunastare, toate „prinse” in acest „creuzet” si „matca” nationala.
    „Interesul national” reprezinta „baza” „afirmarii” politice, a „existentei” economice si a „comunicarii” diplomatice a fiecaruia dintre state. Fiecare „apropiere” sau „indepartare” bilatera porneste de la „existenta” (ca „dat”), „puterea” (ca si „conducere”) si „acceptarea” (ca si „vasalitate”). Deasupra acestor „relatii” (nenuantat) este doar Dumnezeu si Dracu`.
    Problemele UE nu sunt specifice unei organizari statale ci a uneia suprastatale, a unei uniuni de state.
    Si aici exista „momente” si „parteneri” ai acestei „constructii” care au ca punct de pornire impartirea „lumii” in „zone de influenta” ale celor doua „mari puteri”, pentru Europa de vest a fost SUA (ca exprimare a vointei imperialiste „perene”) iar pentru Europa de est a fost URSS (ca exprimare cinica si ca „plata” la „ruleta istoriei” a sacrificiului „rus”, coroborat cu intentii imperialiste „curente”). Si nu putem „gandi” Europa de vest fara SUA si Europa de est fara URSS. Acesti „poli ai raului” au ajutat la inceput doar la reconstructie si dezvoltare, in paralel si ulterior (bineinteles) cu inarmarea „sfanta”, pentru apararea „blocului” de „alesi”, creand organisme si institutii paralele care sa le serveasca interesele. Si toate celelalte.
    Chiar daca „momentul” 1988 – 1989 a fost „creat” tot de cele doua „mari puteri”, el a reprezentat mai degraba o „criza a neputintei”, care a avut la baza o „plafonare” extrema a vestului si o „lipsa de oxigen” extrema a estului. Pentru vest, „extinderea pietelor” era telul. Pentru est „reasezarea sistemului si a tehnologiilor curente” era telul. Parea ca nimeni nu are de pierdut dar au pierdut amandoi, fiecare in felul lui: SUA a pierdut Europa de vest iar urmasa URSS – Rusia a pierdut Europa de est.
    Fara a detalia, graba cu care de la CE si pana la UE (si mai ales in UE) s-au urgentat legile, institutiile si procedurile de lucru, au creat pe aceasta „mare” o adevarata „furtuna” de gradul 9 (pe scara Beaufort), „vasele” s-au „ciocnit”, „inimile” s-au „frant” iar „interesele” au avut de „suferit”. Uitandu-ne astazi la „presupusa” configuratie a „interiorului” statelor membre, vedem ca „suferinta” nu este nici ea exclusa si e loc de „mai bine”.
    In fine, Europa de dinainte de 26 mai 2019 „a murit”, traiasca „aceasta Europa”.
    Referitor la Romania, alternative la UE nu exista. Romania ar putea insa sa iasa din „faza de experiment al UE” macar clarificandu-si niste notiuni legale in raport cu aceasta, care iata, astazi o tin „prizoniera UE” in propria-i tara.
    Si pentru ca nu s-au afisat inca rezultatele finale la europarlamentare, as dori ca maine sa vorbesc despre votul la europarlamentare si despre aceasta „creatie”, supranumita „diaspora”.
    Va multumesc, v-am simtit lipsa.

  2. Dupa caderea regatului Israel sub ocupatia persana apare “diaspora”, adica acea notiune care exprima intr-o limba culta “risipirea” si “contopirea” israelitilor „in” celelalte popoare, prin sclavia impusa acestora dupa cucerirea Ierusalimului.
    “Și iată, o mare frică întunecată a căzut peste el”.
    Conceptul, notiunea, grecescului “diaspora” (“…,cuvant fără o noțiune corespunzătoare și noțiune fără un cuvant care s-o numească nu există,…” – Iorgu Iordan) a fost inlocuita inca din perioada elenistica de evreiescul “galut” care exprima o trecere (fara prea mari “semnificatii”) de la “sclavie” la “exil”.
    Grupurile nationale, aflate “in sclavie” sau “in exil” puteau fi “rezindente” in tara “lor” ocupata de forte straine sau puteau fi rezidente in afara tarii lor, intr-un “exil” care se “ocupa” zilnic cu stergerea din intelectul acestor “rataciti” (cu sau fara voie) notiunile care-i diferentiau ca nationalitate sau etnie de “lumile” triste in care supravietuiau.
    Conceptul „etnic” desemnează o comunitate umană ce precede naţiunea modernă, ai cărei membri asumă o origine comună, folosesc aceeaşi limbă, locuiesc pe un teritoriu relativ compact, împărtăşesc o spiritualitate comună, au aceleaşi interese şi aspiraţii şi dovedesc o „conştiinţă etnică” cu “solidaritati” care-i uneşte si care pot crea destul de “repede” o identitate nationala.
    Despre „identitatea nationala”, fiind “produsa” in permanenta doar prin interactiunea sociala, ea se poate exprima (doar) prin diferentierea “culturala” care este (in sine) “colectiva” dar si (etern) “manipulabila”.
    Ceva “observatii” si intrebari retorice:
    Natia inseamna “nastere” dar si plurivalenta a conceptelor: limba si cultura versus civismul si politica. Este ea un proces obiectiv, este ea o evolutie fireasca si naturala a societatii umane sau este doar o “creatie” culturala, insufletita de “scopuri” politice?
    Dar “nationalismul? Este o “ideologie care edifica ideea de naţiune”? Reprezinta nationalismul legătura dintre stat şi o cultură definită „în mod naţional”?
    Din cat am observat si am citit, “naţionalismul a oferit o viziune a statului ca unitate politică aparţinând unui grup etno-cultural, scopul său fiind protejarea şi menţinerea tradiţiilor, a limbii si a moştenirii istorice”.
    Exista nationalism “bun” (nascut in Occident) si nationalism “rau” (creat in Rasarit)? Adica exista o “identitate nationala” “benefică, legitimă, având ca scop păstrarea specificului naţional” şi una antidemocratica caracterizata prin etnocentrism, xenofobie şi tendinţa spre etnocraţie?
    Exista un naţionalism „vestic”, politic şi civic, şi un naţionalismul „estic”, etno-lingvistic şi organic?
    Exista „naţionalismul clasic al epocii moderne”, născut în Occident şi caracteristic acestui spaţiu, si „naţionalismul răsăritean, care pierde tot mai mult contactul cu o perspectivă universală, afundându-se în provincialismul aproape fatal al zonei”, foarte activ în zilele noastre?
    Sunt mai multe intrebari si mult mai multe raspunsuri.
    Daca (mental), ca mai noi toti, te “afli” a priori in sclavie, sa fii “luat” sclav sau sa fii trimis in acea sclavie “soft” numita “exil”, e chiar “true brothers”.
    Sclavia. Ce “exprima” sclavia?
    Sclavia inseamna si “exprima” cedarea colectiva si implicit individuala, in “fata” unei entitati, atat individuale cat si colective, care prin “expresii sau constructii specifice” reuseste sa anihileze orice capacitate de raspuns firesc si care elimina orice valoare umana acceptata: adevarul, dragostea, dreptatea, empatia, dreptul si relatiile sociale, pentru „acel” sclav.
    “Hai, scumpe surioare, uitîndu-ne sclavia
    Să ne oglindim în apa fîntînii Blanduzia.”
    Ce exprima “starea” de sclavie?
    “Starea” sclavului modern are radacini in religiile semitice care si ele, la randu`le au legaturi sau “se oglindesc” in “starile” sclavagiste mesopotamiene, egiptene sau in antichitatea greco – romana. Dumnezeu ne vrea “sclavi” pe vecie. Aducerea bisericii alaturi de conducerea laica a putut “concepe” si “crea” acel “cocktail” al sclaviei “sufletului”, alaturi de cel al “carnii”. Suntem cu totii damnati, unii individual iar altii (cei mai multi) si individual dar si colectiv, ca entitati.
    Ne autoflagelam?
    Astazi mai putin fizic (cu mici exceptii) dar mai mult cultural si mental. “Vinovatia” ca forma “canonica” de exprimare a banalei “autocritici” marxiste se vrea “cauza” a “progresului” catorva “mici si distructive idei”, cu caracter vadit ludic dar care se doresc a fi “esente” ale “raspunsului”.
    Sclavia este „o” forma de “reprimare” a “spiritului uman”?
    Nu numai. „Oamenii trebuie sa reactioneze împotriva oricarei forme de îngradire a libertatii si mai ales a libertatii spiritului. Dincolo de libertate, omul nu va mai fi acelasi, nu va fi decât un prizonier neîmplinit si nefericit. Ar fi o mare lovitura data umanitatii în ansamblul ei daca i se va impune un fel unic de a gândi si de a se exprima, daca se vor pune piedici libertatii spiritului uman, daca acesta va fi asezat în tipare constrângatoare. Nu poate fi acceptata impunerea unui singur fel de a simti si a gândi. Ar fi nu numai un grav atentat la identitatea noastra, ci si o actiune potrivnica unor evolutii naturale, firesti, ale personalitatii umane, o limitare a dezvoltarii spiritului uman.” – Dan Berindei.
    Care este „universul nostru”?
    Universul „nostru, material si vizibil’ reprezinta doar cateva procente din masa „marelui univers”, invizibil si imperceptibil „noua”, ca forme temporale ultime de exprimare a materiei si a energiei „vizibile, cognoscibile si inteligibile” care ne guverneaza, ne „ofera intelesuri” si pe baza carora noi „cream” zilnic acest „vis” care este „existenta noastra”.
    Ce am putea intelege din „arhetipuri”?
    „Un soi de inpenetrare fluida apartine naturii intime a tuturor. Ele pot fi maxim circumcise, cu aproximatie. Sensul lor viu vine mai mult din prezentarea lor ca intreg decat din vreo formulare singulara. Orice incercare de a focaliza mai limpede este imediat pedepsita prin pierderea luminozitatii nucleului intangibil de semnificatie. Nici un arhetip nu poate fi redus la o simpla formula. Fiecare reprezinta un vas pe care nu-l putem goli, nici umple, niciodata. Arhetipul are numai existenta potentiala, iar cand imbraca o forma in material el nu mai este ce a fost. El dainuie de-a lungul veacurilor si necesita de fiecare data o interpretare noua. Arhetipurile sunt elemente imperisabile ale inconstientului, insa de asa natura incat isi schiba continuu forma.” – C.G.Jung.
    Sclavia “moderna” poate fi un”model”?
    „Adevărat îți spun că dintre toate lucrurile, libertatea este cea mai de preț. Nicicând să nu te resemnezi, fiule, viața a ți-o irosi în sclavie” – William Wallace
    Iar ea, “sclavia postmoderna” poate fi o “optiune”?
    Prima: „Ideologia indatorarii”. Este ea una viabila? Nicicum. Banii incorporeaza „metamorfoza datoriei” iar „datoria” este expresia neputintei, „sclavie abstracta”, mai crancena decat sclavia („crizele” sunt cel mai bun exemplu). „Viata omului nu poate fi „produsa”, dar stilul de viata care poate fi si este realmente produs, a devenit una dintre „marfurile” cele mai subtile si mai complexe, de care depinde dinamica pietelor mai mult decat de bani” – Ilie_Ciprian Badescu.
    A doua: „Geopolitica spaimelor”. „Fragilizarea sincronizata” (Philip Kotler) a lumii este „trasatura polimorfica a conversiunii sistemice in ciclul postmodern al sistemului mondial. Conversiunea globalista face lumea unica dar si mai fragila. Nu mai avem o pluralitate de lumi separate ci o pluralitate de lumi intr-una singura”, exprimata astazi cu bani multi prin „globalizarea saraciei si a subdezvoltarii”.
    A treia: „Elitele si conducatorii”. „Putem spune ca elitele demagogice (care afisaza iubirea de tara, dar sunt cu totul frigide fata de popoarele pe fruntea carora se afiseaza rusinos) sunt cauza nenorocita a „declinului popoarelor”, factori ai desocializarii colective la praguri de alarma. Conducatorii disonanti modifica configuratia sufleteasca a unei societati si reduc puterea spirituala a membrilor ei. Profilul spiritual al unui popor si puterea lui (suma capacitatilor) …depind in chip radical de modul in care acel popor isi petrece sarbatorile, isi practica credinta, se raporteaza la eroii proprii, la sfintii sai, dupa intensitatea iubirii de Dumnezeu si de semeni, a iubirii de neam, a iubirii de dreptate si de adevar, dupa respectul familiei, al valorilor, etc. Acestea sunt puteri depozitare in popoare sub forma unor stocuri latente ori manifeste si ele sunt tinta agresiunii. Poporul este garantul si pastratorul lor. Elitele se pot nutri din aceste stocuri ori le pot periclita dispretuind popoarele peste care superfeteaza, instrainandu-se de valorile acestora, de traditiile lor, ignorandu-le sfintii si eroii, ori chiar dispretuindu-le cultul” – Ilie_Ciprian Badescu.
    Acceptarea sclaviei ca „viata”.
    Daca te-ai nascut iliber ca individ, familie, obiceiuri si credinta, a-ti accepta „viata” este doar un „mod de a supravietui”, nu neaparat o „existenta”. Nu poti „vorbi” precum N.Iorga despre „o viata de om, asa cum a fost”, si nu-ti cere nimeni.
    „Deductia problematica” si „interferentele inductive”.
    Deductia se bazeaza pe reguli care, avand premise adevarate (legi), conduc la concluzii adevarate (explicarea reusitei schemelor logice, certitudine), inde¬pendent de experienta.
    Inductia conduce la concluzii (particulare) pornind de la premise care se sprijina pe experienta iar ea se materializeaza prin intrebari asupra reusitei sau daca „premisele particulare” pot exprima notiunea de certitudine.
    Cum mai este cu putinţă ceva nou? Evident printr-un demers critic asupra a ceea ce este „prim in sine” si ceea ce este „prim pentru noi”.
    „Problematica umanului”
    „A spune că suntem fiinţe problematice nu este, evident, o soluţie, cu atât mai puţin soluţia la problema privind ceea ce suntem pentru noi înşine. Acesta nu este decât un răspuns, ceea ce permite a afirma că omul este problema pentru care nici un răspuns nu este soluţia.” – Michel Meyer. Din punctul lui de vedere, componentele acestei „problematici” sunt: istoricitatea (identitatea, intrebarea asupra sinelui), alteritatea (contradictia, intrebarea asupra altuia) si afectivitatea (ratiunea, intrebarea asupra lucrurilor).
    #
    Mai sunt nulte intrebari si mult mai multe raspunsuri dar sa revin la „subiectul” de la care am pornit, adica „ceea” ce astazi este supranumit „diaspora”.
    Sa pornim de la cine suntem „noi” (care intrebam), „aicisea”.

    „Abordarea poetica”, e prima, fiindca ea exprima sufletul, curatenia si „valorile” individuale, creatia..
    Stihurile cantate ale bardului si rapsodului de la Podari exprima cel mai bine, intr-una din creatiile lui unice „esenta poetic-plansa a situatiei”, „fuga”, ca manifestare a derutei umane in fata „ocupatiei”, pierderea valorilor create de stramosii nostri in zeci de generatii de truda si moarte a sentimentelor parintesti, fratesti dar si revolta dumnezeiasca si condamnarea „usuratatii” individuale si „fragilitatii” mentale a „fratilor si surorilor” noastre care „au ales” calea „bejeniei carnii” si „altele”, impotriva nasterii lor, a credintei, a valorilor unice care-i reprezinta ca „oameni intregi”, cu „statura” si „fruntile” lor, cu puterea lor… care au fost:
    „Spune-mi pentru cine vrei, parinte,
    Sa taiem vitelul cel mai gras?
    Dintre fii tai, cel mai cuminte,
    N-a fugit „in lume”, a ramas?
    Sa-ti pazeasca turmele pe dealuri,
    Poamele sa-ti stranga din livezi,
    Viile sa-ti apere de grauri
    Si n-ai ochi iubirea sa i-o vezi.
    Langa tine-am stat, in saracie,
    Te-a „cantat” tristetea suspinand
    Si-a tacut un sfert de „vesnicie”
    Ca sa strige „lacrima” din gand.
    Si acum cand pare ca rasare,
    „Soare bland pe-nghetul” tau tacut,
    Stai cu ochii pironiti in zare,
    Asteptand sa vina din trecut:
    „Risipitii” fii in „lumea mare”,
    Ce te-au parasit cand ti-a fost greu,
    De-ar veni cu inima sa „stearga”
    Urmele pe care Dumnezeu,
    Ni le-a scrijelit in toata „fiinta”,
    Tu n-ar trebui sa-i omenesti,
    C-au tradat cu „fuga” lor credinta,
    Lacrimile tale parintesti.

    Au „fugit” ca le-a fost greu, parinte,
    Iarta-ma ca esti „judet”,
    Am ramas noi aici si iarba pe morminte,
    Sa taiem vitelul cel mai gras.”

    Abordarea „nationala” este a doua si nu ultima, precum tara aceasta care (totusi) nu poate „exista” in absenta „poeziei sufletului romanesc”.
    „Radacina” ei nu poate fi „atinsa” in vreun fel de vreun „morb” al acestei lumi decadente. „Noli me tangere”, cum bine a spus Isus catre Maria Magdalena in Duminica Pastelui.
    Tara aceasta nu mai poate fi impartita de „domni straini”, „adunati din drum”. Provinciile romanesti ce au zamislit aceasta natie stiu „bine” ce inseamna „talpa grea” asezata pe grumaz (memoria) si stiu sa-si „boceasca” mortii dar stiu sa si cante „barbateste” atunci cand merg „la moarte”.
    Orbi precum Homer am lasat „veneticii” sa ne intre in casa, sa ne amageasca fiii, sa ne prosteasca fiicele, sa ne injoseasca mamele, sa ne imprastie familiile si neamul.
    „Patriotismul” – „cine”, mai bine decat acest „nuntius” al sufletului si trairii romanesti, care spunea: „Patriotismul nu-i bratara sau…papion, sau palarie, sa-l porti sau nu, sa ti se para ca-ti vine sau nu-ti vine, tie. Te nasti cu el. Tie-n datul sortii. N-ai cum sa-l lepezi dupa tine. Il porti ca pe o camasa a mortii, nu-l cumperi de la „porti straine”…Ca de vandut n-ai cum sa-l vinzi! E-un fel de suferinta crestata dureros, pe „grinzi” de suflet vechi si „recladit”, aud si vad, citesc si „tac”, cuprins de-o „sila ancestrala”. Plang de rusine ca am fost „Dac” si c-am ajuns acum „zabala” in „gura” stirba-a „nustiucui”, care-mi „molfaie” mandria si-mi „bate lacrimile-n cui” si-mi „rastigneste” „poezia”.

    Abordarea „frateasca”.
    Cand eu cantam la fluier si m-am „ostenit” iar „atipeala” zilei ma „indemna” spre „zona calda” a „turmei”, am auzit „falfaind” aripi „fratesti” de elicopter si m-am trezit „impresurat”. Ca o „dedicatie muzicala” pentru numele meu se auzeau „trilurile fratilor” care, secvential, „ma uimeau” si ma lasau „fara voce”, precum „lumina ochilor” intr-o „aula” a „expunerii nude” si a „disecarii”.
    „Iubirea voastră frăţească (philadelphía) trebuie să continue.” – Evrei 13:1.
    Mai intai era patul meu cald, apoi „jiltul” de interogatoriu, apoi „scoala” dupa „dictare”, apoi „extemporalul”. N-am luat o nota „buna” si de atunci, pe coji de nuca, genunchii mei „curg sange” mai mult decat a curs pentru „intregire”.
    Astazi nu mai cant, nu mai invat, nu ma mai spal.
    Traiesc intr-o „piata” „comuna”, cu „dusuri” si „toalete” asemeni, cu „invataturi” care-mi jignesc „intelepciunea” de copil si „cantari” ce nu pot fi decriptate si reproduse in intelectul meu „timid”.
    Ma trezesc in mirosuri si zgomote straine si „stau” ca o vita, rumegand, uneori (dupa muls) ma „ia valul” si „tremur” de dorinta de a „mugi”, in felul meu „unic”, nestantat inca in coduri de bare.
    Si mai „mereu” vad si aud cuvinte, „soapte”, pe care le percep ca fiind reale, cu tot zgomotul de „balci” matinal:
    „Caini urdurosi se plimba prin piata mirosind a portocale, tarani tacuti si vagabonzi soiosi si kiwi si banane si curmale, deodorante, lapte praf, sapunuri, toate puse pe-o taraba. Alaturi, pestii tari, bibani si crapi, inghesuiala, lume multa, graba, miros de branza si de mititei, de varza acra si de „zoaie-amare”, funii de ceapa, siruri de ardei, pungi de faina, de malai, de sare, frunze de dafin, boabe de piper, legume de sezon, chite si fire si maini batrane-ntinse care cer, sacoselor „flamande” „miluire”. Si preturile care cresc mereu. Si banii care nu mai vor s-ajunga. Sa vina-n piata asta Dumnezeu, sa cumpere… de are bani in punga.” – Tudor Gheorghe.
    Va multumesc, voi continua maine din Hermannstadt.

  3. Look at an amazing present for victory. magnanews.ro
    Daca cineva doreste sa comunice cu mine, nu o poate face decat in limba romana. Nu este singura „limba” pe care o cunosc dar este singura pe care o inteleg. Va multumesc.

  4. Abordarea “personala”.
    Ratiune sau credinta?
    „Rațiunea este cel mai mare dușman pe care-l are credința: ea nu vine niciodată în ajutorul lucrurilor spirituale, ci, cel mai adesea, luptă împotriva Cuvântului divin, tratând cu dispreț tot ce provine de la Dumnezeu.” – Martin Luther – Cuvantarile lui Luther la masa
    “Mi-am spus: daca Dumnezeu nu exista, atunci totul e sfarsit, totul e absurd!…” – Mircea Eliade.
    „Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit: nu e nici o rușine, pentru că e rușinos.
    Iar Fiul lui Dumnezeu a murit: e de crezut întru totul, pentru că e absurd.
    Și, îngropat, a înviat: e cert, pentru că e imposibil”.
    Tertulian – “De carne Christi”
    Irational, absurd, rusinos, imposibil.
    Logica disputei filozofice, dialectica, eliberata de rutina, prejudecati, abstract si obscurantism religios, a creat astazi ceva mai mult decat “gatejele” aruncate-n “foc” de ganditorii de mai sus.
    “Ratiunea `e televiziunea” si “credinta `e banutu`”, inchei citatul.
    Iara eu, “simtire rece, harfa zdrobita” cum ma mai pot incadra in vreun “peisaj” al acestei lumi “prea sigure”, biet “pierdut”, lipsit de idei dar cu atat de multe ganduri “intoarse” spre trecut?
    Ma uit ca Niculaie la Bisisica incercand un “adagio aristotelic” la problematica “ontologica” a “filozofiei prime”, a “existentei ca existenta”, metafizic si metateoretic.
    Este lumea “mea” creata de materialitatea ei sau de constiinta, spiritul ei? Sau toate sunt pana la urma “elemente speculative” care ma obliga, atat materialist cat si idealist, sa ma raportez strict la “cunoasterea stiintifica”? Adica “existenta” mea teoretica inseamna ca “sunt”, fara insusiri, fara sensuri ale “fiintarii”, fara manifestari, fara o ordine, fara o disociere “a mea” in raport cu “mediul” in care “exist”? Parca nu mai inteleg raporturile mele cu natura, materia a fi de tip “esenta – fenomen”, percepand o abordare inversa, ca “a fi” efect – cauza.
    Privind “peste umar”, “societatea mea” poarta in ea “masura omenescului” meu si este, ea “conditionata” de el? As “indrazni-o”, timid si in soapta, ca pe-o “zicala desueta” a existentei mele “obiective”. In rest, sub “pojghita” mea “cenusie” exista cu adevarat doar dorinta disputei cvasi – filozofice, rare, “datorie” care de cele mai multe ori se exprima prin tacere.
    Temele lumii europene in care ma “invart” de la mare distanta, la fel de “util” ca un “dervis rotitor” la Bruxelles sau ca o viteza a saptea intr-un oras aglomerat, sunt intradevar “teme”: migratia, atacurile teroriste, schimbarile climatice, somajul, transferurile fiscale nord-sud, impotenta UE in atragerea capitalului “strain”, rezolvarea “problemelor” populiste, UE cu mai “multe viteze” si (intradevar), cum “face” UE sa ramana “in UE”.
    Am si eu o tema “sinucigasa” dar care cred ca ar trebui sa se apropie, incet – incet de necesitatea discutarii ei intr-un cadru comun, european. Ma refer la ceea ce este supranumit “diaspora romaneasca”.
    Scuze, am ajuns la performanta unor sedinte de “progres” de 12 ore.

  5. „Refugiatii zilei”
    Migratia exercitata de globalizare, implicatiile ei „transnationale”, manifestarile ei „cosmopolite” par a exprima faptul ca aceasta supanumita „diaspora” de astazi nu se mai refera la „refugiatii”: antici, precum evreii sau armenii, aflati in relatie cu sclavia clasica, feudala, individuala si bazata pe „relatiile de productie”, refugiatii politici moderni din „blocul rasaritean” sau alte state „comuniste” si nici la refugiatii „de razboi” actuali din Africa sau Orientul Mijlociu. Si pare a nu se mai referi la „exilul involuntar”. Sa fie oare asa?
    Pare ca globalizarea a creat un nou tip de „refugiat”, acesta fiind intr-o „acceptiune mai larga”, un „castigator” la nivel individual (economic, poate si profesional) dar si o victima a „mobilitatii” comunicarii (telefonie, Internet, viteza de deplasare fizica), membru al unei „comunitati transnationale” care (din surse de analiza media) „integrează în viaţa lor cotidiană informaţii, practici şi imaginaruri provenite atât din spaţiul de provenienţă, cât şi din ţara în care au ales să muncească”, un fel de „voluntari al exilului”.
    A fost decizia lor, a cetatenilor din statele „ultimului val” de aderare la UE sau au fost create „conditiile necesare” indeplinirii acestui „exod”?
    Incep prin a „spicui” dintr-un Raport Stiintific, inteleg eu bine documentat, realizat de SNSPA – Romania 100:
    „După 1997, pe fondul restructurării masive a economiei, a avut loc un fenomen de emigrare neregulată, cu o trăsătură circulară….In 2000 topul țărilor de destinație include „țări în care proporția diasporei românești a crescut considerabil datorită așa-zișilor căpșunari (Italia, Spania)”…După 2002, ca urmare a ridicării restricțiilor de călătorie pentru români în țările membre ale UE, România s-a confruntat cu un nou val de emigrări…După 2007, odată cu aderarea României la UE, migrația internațională se amplifică și generează multiple consecințe…Declanșarea crizei financiare, în 2008, și-a pus amprenta inclusiv asupra fenomenului migraționist. Declinul țărilor de destinație predilecte pentru emigranții muncitori români (Italia, Spania) i-a determinat pe aceștia să se reorienteze către alternative precum Germania, Marea Britanie, țările scandinave…Potrivit datelor publicate în anul 2015 de către Curtea de Conturi a României, un număr de aproximativ 480.000 de persoane cu studii superioare au părăsit România în intervalul 1997 – 2013. In consecință, România a pierdut o parte semnificativă a forței de muncă specializate, iar acest proces este departe de a se fi încheiat. România continuă să fie o ţară de emigrare. Migrația persoanelor cu studii superioare generează deja deficit pe piața muncii în anumite domenii. În intervalul 2015 – 2016, numărul de salariați cu studii superioare (nivel de instruire 4) a scăzut cu aproximativ 11,5%, la 950.000 de salariați”….Din cauza unor inconveniente în ceea ce privește nivelul de trai, tot mai mulți indivizi au ales să plece peste hotare lăsându-și în urmă familia și copiii. Anumiți factori au determinat „împingerea” cetățenilor către alte societăți, care i-au atras prin punerea la dispoziția lor a unor facilități, din cauza deficitului de forță de muncă. Atunci când individul face alegerea de a pleca, ia în calcul atât plusurile, cât și minusurile și anume: un loc de muncă și un salariu ridicat, în detrimentul familiei și a relațiilor de afectivitate ce se stabilesc între membrii ei…Relația afectivă ce se stabilește între copil și părinți încă de la cele mai fragede vârste și până în perioada adolescenței târzii determină viitoarele atitudini, comportamente ale copiilor, iar acestea pot influența toate sferele vieții sociale”.
    Noi, cele 28 de state de astazi, suntem „membrele” acestei „constructii aproape finale”, ale acestui „corp viu” care este UE; realist, poate si firesc, se pare ca fiecare stat este dominat, apartine „perioadei” in care s-a nascut, „varsta” oferindu-i un „loc pe trupul lui Budha” si o „pozitie” in „poza de grup”, specifica „castei” pe care o reprezinta.
    Am inteles din documentul la care faceam referire mai sus ca „din cauza deficitului de forta de munca”…
    Ce putea genera acest deficit?
    Cumva necesitatea cresterii capacitatilor de productie si a exporturilor in tarile dezvoltate, pentru a compensa „colapsul” economiilor din „tarile aspirante” din centrul si sud-estul Europei si „cererea” lor?
    Economia Romaniei se contracta – Scaderea productiei industriale, inflatia, somajul, devalorizarea monedei nationale, deficitul balantei de plati erau leit-motivele fiecarei zile cu care eram „bombardati”. Privatizarea parea un proces aproape iluzoriu datorita blocajului financiar, lipsei de capital autohton, deficitului bugetar care nu avea cu ce sa sprijine privatizarile, evolutia cursului de schimb al leului, interesul scazut al investitorilor straini, proprietatea asupra terenurilor (care este o problema si astazi). Au existat atunci planuri viabile destinate restructurarii, retehnologizarii si eficientizarii economiei romanesti? Privind retrospectiv atat la numarul entitatilor economice romanesti ramase (nu ma mai refer la capital) cat si la structura de ansamblu a economiei romanesti, inclin sa cred ca, dimpotriva.
    Concurential vorbind, putem acuza vestul Europei? Ar trebui sa ardem toate manualele de economie si sa stergem din „mintea” companiilor vestice toate experientele empirice acumulate in ani de evolutie. Nu, concurenta, indiferent ca e „stat” sau „companie”, nu poate fi judecata (in sistemul actual) decat prin prisma interesului de stat sau prin cel al actionarilor.
    „Anumiți factori au determinat „împingerea” cetățenilor către alte societăți care i-au atras prin punerea la dispoziția lor a unor facilități”
    „Eliberarea” centrului si sud-estului european precum si teritorii intinse si state din sud-vestul Rusiei de astazi, nu apartine Europei ci dezechilibrului economic si pericolului strategic acumulat intre cele doua mari puteri militare ale lumii. Europa a fost beneficiar, dar cu adevarat sau in principal (in termeni structurali, politici, economici) doar statele Europei de Vest.
    Economiile centralizate de dinainte de 1989 nu aveau cum sa „tina pasul” cu cele cu economii performante si piete demult existente. „Parcursul” statelor ex – centralizate din Europa precum si cel al statelor ex – sovietice, fusese analizat „ex – ante”, si inteles, chiar planificat. Previziunile socio – economice au oferit necesitatea pe baza careia s-a creat justificarea acelor „planuri” prin care:
    • se asigura o forta de munca calificata pentru dezvoltarea economiilor si a productiei de bunuri si cresterea exporturilor in zona statelor dezvoltate din Europa, avand ca debuseu si statele din Europa Centrala si de Rasarit (si chiar mai departe);
    • se asigura o supapa de „suprapresiune” , la indemana statelor mai putin dezvoltate, oferind cetatenilor acestora o sursa indirect – nationala de venit, nepurtatoare de taxe care sa alimenteze bugetele de stat dar purtatoare de TVA prin intrarea partiala a unor sume de bani in „consumul” national; mai departe, diminuand sursele de nemultumire sociala generate de somaj si lipsuri materiale care se puteau exprima prin miscari de strada, revolta, anarhie sociala.
    Este un „cerc vicios”. Situatia „rezolva” problemele doar la nivel „imediat”.
    • Sumele de bani „repatriate” si „aruncate in consum” pot aduce o „consolare” si pot justifica si „raporta” „cresteri economice” dar doar unele „nesanatoase”. „Investitiile” din tara a acelor romani care lucreaza in strainatate se refera in principal la locuinte personale, cele mai multe neutilizate cea mai mare parte din an (si care, ca taxe, nu au decat un impact minor la nivelul bugetelor locale). Sunt rare cazurile in care se fac investitii cu impact la nivelul bugetului de stat. Imposibilitatea exercitarii unui control al statului asupra sumelor „repatriate”, creaza pentru acesta o „vulnerabilitate” iar procesul este „in expansiune”.
    Cei care doresc sa plece si sa lucreze in statele dezvoltate din Europa (unii chiar de pe bancile facultatilor) se vor confrunta in viitor cu cel putin doua probleme:
    • Una este legata de „inmultirea ofertei” si, foarte periculos, faptul ca „palmaresul” lor de „optiuni”, le reduce din start pe cele nationale, aici fiind de notorietate „cultura” vehiculata si „directionata” in mediile on`line, de cele mai multe ori injurioasa la adresa statului roman, care induce trairi anacronice, lipsa de respect fata de valorile consacrate ale acestui popor, frizand „nesupunerea civila” si necunoscand sau uitand voit ca puterea si valoarea unui stat sta in cetatenii ei si nu doar in „politicieni corupti”;
    • A doua se refera la scaderea „cererii” (astazi graduala), a implicarii si participarii „elementului uman” in procesele de productie. Evolutia tehnologica „alarmanta”, suprastandardizarea productiei si robotizarea ei va conduce intr-un univers de timp „inacceptabil de scurt” la o progresie geometrica a nevoii de renuntare la abilitatile si deprinderile umane (scumpe) in detrimentul „masinilor infernale”.
    „Atunci când individul face alegerea de a pleca, ia în calcul atât plusurile, cât și minusurile și anume: un loc de muncă și un salariu ridicat, în detrimentul familiei și a relațiilor de afectivitate ce se stabilesc între membrii ei”.
    Ce este familia? Teoretic este o suma de „parti vii”, care functioneaza dupa princpii de tip „arbore” si care relationeaza in interiorul „sistemului”, care intercomunica, care au nevoie sa iubeasca dar si sa primeasca afectiune, toate avand ca scop pastrarea acelui „echilibrul” specific familiei. Cele mai importante functii ale familiei sunt: functia economica (care asigura resursele materiale necesare existentei familiei) si functia de solidaritate (care asigura unitatea si stabilitatea familiei).
    Au plecat cu familia, impreuna sau pe rand, sau doar „parintii”. Nu judec. Vreau doar sa inteleg „plusurile” dar si „minusurile”.
    Daca au plecat cu familia (parinti, copii), in mod clar parintii si-au asumat atat functia economica („veniturile” sa ajunga sau specificul locurilor de munca sa nu fie unul nou sau „serviciul” sa fie aproape de locuinta, mai multe) cat si pe cea de solidaritate (pe copii sa-i ajute in scoala o limba cat de cat cunoscuta sau una complementara latinitatii iar veniturile sa insemne „mai mult decat necesarul”, pentru a putea „trimite” si „acasa”, mai multe). Este intr-adevar o situatie „fericita”.
    In orice alta forma in afara de familia directa completa – sot, sotie, copil, copii – s-a produs „emigrarea”, consider ca (in mod constient), cel putin una dintre functiile enuntate mai sus a fost „afectata” iar explicatiile pe care mi le pot eu „permite” sunt ceva mai „nuantate”. Indiferent cat de „mare a fost nevoia”, cat de „puternica” a fost „motivatia” sau cat de „inalta si trainica” s-a dorit a fi „constructia”, sa-ti lasi sotul, sotia, copilul sau copii lipsiti (si numai partial) de functia de solidaritate a familiei, care dupa infinitele „situatii” ale vietii pot conduce la divort si destramarea familiei sau pe copii, in functie de varsta, ii poate conduce inspre „trairi” precum „abandonul” subconstient, izolarea, sau „prada” anxietatii, delicventei juvenile si abandonului scolar teribilismului extrem si altele, nu mai putin negative, imi ridica cel putin semne de intrebare.
    „Relația afectivă ce se stabilește între copil și părinți încă de la cele mai fragede vârste și până în perioada adolescenței târzii determină viitoarele atitudini, comportamente ale copiilor, iar acestea pot influența toate sferele vieții sociale”.
    Pana „unde” poate fi „extinsa” familia?
    Si blocul in care locuim sau strada, si scoala, sau locul de munca este o „familie” si toate locurile cunoscute, satul sau orasul, biserica in care am fost botezati, in care ne-am „cununat” si in cimitirul careia ne vom „odihni”.
    Si tara este o familie.

    Maine (sau cand s-o putea) mi-as dori sa vorbesc despre dezradacinare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

6 + 9 =