Nu am aroganța, nici măcar intenția de a intra în mintea Papei Francisc. Incursiunea aceasta a făcut-o deja Massimo Borghesi în excelenta sa carte ”Călătoria Intelectuală a lui Jorje Mario Bergoglio (numele cu care s-a născut Suveranul Pontif).

Înainte a de a-l descrie pe Francisc din perspectiva lui Borghesi, lecția de modestie și spiritualitate pe care ne-a dat-o în cele trei zile de pelerinaj în România, ne-a prins bine tuturor. Într-o țară a minciunii, a lipsei de toleranță și cuvânt, unde discriminarea și prejudecățile fac parte din arsenalul cotidian, a prins bine imaginea unei personalități impresionante în spațiul nostru mioritic.

Pentru mine, momentul intens al acestor zile, fără îndoială istorice, a fost beatificarea celor șapte episcopi greco-catolici, simbol al rezistenței anti-comuniste din România. Sfântul Scaun a luat-o înaintea statului român care și-a condamnat la uitare eroii, Biserica oferind, astfel, forma supremă de recunoaștere.

Revenim la incursiunea în universul subtil al celui mai progresist papă din istoria Vaticanului, care afirmă că ”realitățile sunt mai importante decât ideile”.

După Borgesi, cinci decenii de lectură au modelat viziunea Papei, un gânditor foarte inteligent și flexibil, dar care, în locul tezelor apostolice, preferă arta convingerii, retorica. Se bazează pe știința dovezilor concludente.

Borghesi înțelege viața și lucrarea Papei Francisc ca o negociere continuă a diferitelor polarități aflate în biserică și societate, polarități care au fost reprimate pe parcursul vieții sale de adult.

Scriitorul dă ca exemplu Argentina anilor 70, când Francisc era plasat între ”mesianismul revoluționar”, care include teologia eliberării și ”cruciada anti-comunistă a oamenilor în uniformă” (dictatura militară a războiului murdar din Argentina).

În aceeași perioadă, printre iezuiți a existat un alt soi de polaritate reflectată prin valorile tradiționale ale vieții religioase argentiniene și noua viziune impusă la cea de-a 32-a Congregație Generală a Ordinului, axată pe apărarea populației sărace și promovarea justiției.

Avem deja două direcții care conturează de atunci structura actualului Pontif: mila și adevărul.

De fapt, cam așa vede Massimo Borghesi modul în care Papa Francisc abordează conflictele: orice soluție la care se poate ajunge, întotdeauna prin dialog și discernământ, stă sub semnul provizoratului. Lucrurile se pot renegocia permanent, se stimulează dezbaterea pe măsură ce lucrurile se schimbă.

Însăși Biserica reprezintă pentru Francisc o amplă simfonie a diferențelor, o realitate copleșitoare care lasă în urmă doctrina și ideile.

Călătoria “în mintea lui Francisc” începe, cum am spus, sub influența studiilor. Tânărul Bergoglio a manifestat un interes deosebit pentru cultivarea spiritualității Ignațiene.

Francisc mărturisește că a fost marcat de un iezuit francez, Michel de Certeau, care accentuează caracterul mistic al carismei Ignatiene, în loc să descrie spiritualitatea iezuită ca pe un regim strict de formare, cu reguli inflexibile pentru soldații lui Hristos.

Borghesi citează multe nume care contribuit la desăvârșirea intelectuală a Papei, sugerând modul în care acestea au contribuit la înțelegerea fundamentală a lumii și a bisericii.

Spre diferență de predecesorii săi, Papa Francisc a excelat prin practica de a căuta rezolvarea conflictelor din Biserica Catolică prin ascultare atentă și o putere de reflecție aproape genială.

Cred că așa l-au văzut și românii în aceste zile, fără să știe neapărat că formația sa iezuită este definitorie în ”stilul” de acțiune original: un Papă care știe mai bine decât alții să împacheteze conservatorismul catolic cu sensibilitățile lumii contemporane.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

4 + 1 =