Discursul Papei Francisc i-a cucerit pe cei 150.000 de pelerini, veniți să-l vadă la Iași, în fața Palatului Culturii. Ploaia s-a oprit când Suveranul Pontif a ajuns la Iași.

Papa Francisc a fost întâmpinat la Palatul Culturii din Iaşi de patru copii orfani.

Papa Francisc a salutat mulţimea în limba română, la Iaşi, de pe scena din faţa Palatului Culturii, unde a recitat şi versuri scrise de poetul Mihai Eminescu.

„Tinerii înfloresc când se simt iubiţi. Toţi înflorim când ne simţim iubiţi pentru că iubirea prinde rădăcini şi ne cheamă să ne înfigem aceste rădăcini în viaţa celorlalţi. Aşa cum ne spun acele frumoase cuvinte ale poetului vostru naţional care dorea dulcii sale Românii <fii săi trăiască numai în frăţie, ca a nopţii stele>”.

Suveranul Pontif a vorbit despre Iaşi şi misiunea tinerilor de aici: “Un oraș care, din punct de vedere istoric, știe să se deschidă și să înceapă noi procese; un oraș care știe să găzduiască tineri proveniți din diferite părți ale lumii, așa cum este acum. Două caracteristici care ne amintesc de potențialul pe care îl aveți și de marea misiune pe care o puteți desfășura: să deschideți drumuri pentru a merge împreună și pentru a duce mai departe acel vis care este profeția: fără iubire și fără Dumnezeu nici un om nu poate trăi pe pământ. De aici, astăzi, pot să mai pornească alte noi drumuri de viitor spre Europa și spre multe alte locuri din lume. Pelerini ai secolului XXI, capabili de o nouă imaginație a legăturilor care ne unesc”.

Papa Franisc, în fața Palatului Culturii din Iași
Sursa foto: ziaruldeiasi.ro

Astăzi, pe aceste meleaguri, este ziua copiilor, să îi salutăm cu aplauze puternice. Aș vrea că primul lucru pe care îl facem, să fie acela de a ne rugă pentru el. Iisus i-a pus în mijlocul apostolilor săi, noi vrem să facem același lucru. Mă bucur să știu că în această piață se află chipul familiei lui Dumnezeu care îi îmbrățișează pe copii, pe bătrânii români din diferitele regiuni și părți, precum și pe cei veniți din Moldova și dincolo de Prut. Fiecare cu limba sa și propria tradiție, dar fericiți, cu aceeași bucurie pe care o împărtășeau Elibeta și Ioan cu cei 11 fii ai lor, diferiți, sosiți din locuri diferite„, a mai spus Suveranul Pontif.

Sursa foto: Ziaruldeiasi.ro

Sunt multe provocări care ne pot descuraja și ne pot face să ne închidem în noi înșine. Nu putem nega și nu ne putem preface că nu s-a întâmplat nimic. Credința ne pune în față celei mai mari provocări. Departe de a te închide, credința face să crească tot ce e mai bun în fiecare. Domnul ne dăruiește tuturor o vocație care este o provocare pentru a ne face să descoperim talentele cu care suntem înzestrați. Ne cere să ne folosim de libertatea noastră, ca de o libertate de alegere de a spune DA. Această este o libertate mult mai mare decât aceea de a putea cumpără lucruri. Din această capitală istorică și culturală istorică a Roamniei, se plecăm împreună în Evul Mediu, ca pelerinii tarnsilvani spre Roma„, .

Sursa foto: Ziaruldeiasi.ro

Papa Francisc, la Iasi: „Fericirea noastră se realizează făcându-i fericiţi pe ceilalţi. Toate celelalte sunt poveşti”.

Papa Francisc, la Catedrala Sfanta Maria Regina din Iasi
Foto: vaticannews.va

Discursul Sfântului Părinte a pornit de la aceste mărturii, creând un dialog cu tinerii şi familiile prezente în Piaţa Palatului Culturii, în cadrul întâlnirii mariane cu tinerii şi familiile, din 1 iunie 2019, potrivit Vatican News:  

Dragi frați și surori, bună seara!

         Aici, împreună cu voi, se simte căldura de a fi în familie, înconjurați de cei mici și de cei mari. Este ușor, văzându-vă și auzindu-vă, să te simți acasă. Papa se simte acasă între voi. Vă mulțumesc pentru călduroasa voastră primire și pentru mărturiile pe care mi le-ați dăruit. Mons. Petru, ca un bun și mândru tată de familie, prezentându-vă, v-a îmbrățișat pe toți cu cuvintele sale, și ai confirmat-o tu, Eduard, când ne spuneai că această întâlnire nu vrea să fie doar pentru tineri, sau doar pentru adulți, sau pentru alții, dar ați dorit ca „în această seară să fie împreună cu noi părinții noștri și bunicii noștri”.

Astăzi, pe aceste meleaguri, este ziua copilului. Să-i aplaudăm pe copii! Aș vrea ca primul lucru pe care-l facem să fie acela de a ne ruga pentru ei: să-i cerem Preacuratei să-i protejeze cu mantia sa. Isus i-a pus în mijlocul apostolilor săi; și noi vrem să-i punem în mijloc și să reafirmăm angajarea noastră de a-i iubi cu aceeași iubire cu care i-a iubit Domnul, angajându-ne să le dăruim dreptul la viitor. Reprezintă o frumoasă moştenire faptul de a le da copiilor noştri dreptul la viitor.

Mă bucur să știu că în această piață se află chipul familiei lui Dumnezeu care-i îmbrățișează pe copii, pe tineri, pe soți, pe persoanele consacrate, pe bătrânii români din diferite regiuni și de diferite tradiții, precum și pe cei din Moldova, cei veniți de dincolo de Prut, pe credincioșii ceangăi și cei de limbă poloneză și rusă. Duhul Sfânt ne convoacă pe toți și ne ajută să descoperim frumusețea de a sta împreună, de a ne putea întâlni pentru a merge împreună. Fiecare cu limba sa și cu tradiția proprie, dar toți fericiți de a ne întâlni ca frații. Cu acea bucurie pe care o împărtășeau Elisabeta și Ioan – de calitate aceşti soţi! – cu cei unsprezece fii ai lor, toți diferiți, sosiți din locuri diferite, dar care „astăzi s-au reunit toți, așa cum odată, în fiecare duminică dimineața, luau toți drumul spre biserică”. Fericirea părinților de a-i vedea pe toți fiii reuniți. Cu siguranță, astăzi în cer se face sărbătoare, văzând atâția fii care au decis să stea împreună.

Are loc aici experiența unor noi Rusalii, așa cum am ascultat în lectura proclamată. Unde Duhul Sfânt îmbrățișează diferențele dintre noi și ne dăruiește puterea de a deschide drumuri de speranță dând ce-i mai bun din noi; este același drum pe care l-au început Apostolii acum două mii de ani, fiind astăzi rândul nostru să dăm mărturie și să ne decidem să semănăm. Nu putem aștepta s-o facă alții; este rândul nostru. Noi suntem responsabili. Acum este rândul nostru.

Este dificil să mergem împreună, nu-i așa? Este dificil să mergem împreună. Este un dar pe care trebuie să-l cerem, o lucrare artizanală pe care suntem chemați să o săvârșim și un dar frumos, totodată, pe care trebuie să-l transmitem. Dar de unde să începem pentru a merge împreună?

Aș vrea să fur di nou cuvintele acestor bunici: Elisabeta și Ioan. Este frumos să se vadă cum iubirea prinde rădăcini cu devotament și angajare, muncă și rugăciune. Iubirea a prins rădăcini în voi și a dat roade. Așa cum spune profetul Ioel, când tinerii și bătrânii se întâlnesc, bunicilor nu le mai este teamă să viseze (cf. Il 3,1). Iar visul vostru a fost acesta: „Visăm ca ei să-și poată construi un viitor fără să-şi uite rădăcinile. Visăm ca întreg poporul nostru să nu uite de rădăcinile sale”. Voi priviți la viitor și deschideți ziua de mâine pentru fiii voștri, pentru nepoții voștri, pentru poporul vostru, oferind ce-i mai bun din ceea ce ați învățat pe drumul vieții voastre: ca ei să nu uite de unde au plecat. Oriunde vor merge, orice vor face, să nu-și uite rădăcinile. Este același vis, aceeași recomandare pe care Sfântul Paul o face lui Timotei: să mențină vie credința primită de la mama sa și de la bunica sa (cf. 2 Tim 10,5-7). Pe măsură ce crești  – în toate privințele: că devii puternic, mare, că îți faci chiar un nume – să nu uiți lucrurile frumoase și prețioase pe care le-ai învățat în familie. Aceasta este înțelepciunea pe care o dobândești cu trecerea anilor: odată ce crești, să nu uiți de mama ta și de bunica ta și de acea credință simplă și robustă care le caracteriza și le dădea putere și perseverență pentru a merge mai departe, fără a se descuraja. Suntem invitați acum să mulțumim și să reaprindem generozitatea, curajul și credința autentică, fără interese, „făcută în casă”, care trece neobservată, dar puțin câte puțin înfăptuiește Împărăția lui Dumnezeu.

Cu siguranță, credința „nu este cotată la bursă”, nu se vinde și, cum ne amintea Eduard, poate părea că „nu folosește la nimic”. Însă credința este un dar care menține vie o certitudine profundă și frumoasă: apartenența noastră în calitate de fii, și de fii iubiți de Dumnezeu. Dumnezeu ne iubește cu iubire de Tată. Fiecare viață, fiecare dintre noi îi aparține. Este o apartenență ca fii, dar și ca nepoți, ca soți, ca bunici, ca prieteni, ca vecini; o apartenență în calitate de frați între noi. Cel rău divizează, dispersează, separă și creează discordie, seamănă neîncredere. Vrea să trăim „distanți” de ceilalți și de noi înșine. Duhul Sfânt, dimpotrivă, ne amintește că nu suntem ființe anonime, că nu suntem fiinţe abstracte, ființe fără chip, fără istorie, fără identitate. Nu suntem ființe goale și nici superficiale. Există o rețea spirituală foarte puternică care ne unește, ne „conectează”, ne susține și care este mai puternică decât orice alt tip de conexiune. Şi această reţea constituie rădăcinile noastre: conștiința că aparținem unii altora, că viața fiecăruia este ancorată în viața celorlalți. „Tinerii înfloresc când se simt iubiți”, spunea Eduard. Toți înflorim când ne simțim iubiți. Pentru că iubirea prinde rădăcini și ne cheamă să ne înfigem aceste rădăcini în viața celorlalți. Așa cum ne spun acele frumoase cuvinte ale poetului vostru național, care îi dorea dulcii sale Românii: „fiii tăi trăiască numai în frăție ca a nopții stele” (M. EMINESCU, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”). Eminescu era unul mare; unul care a crescut. Se simţea matur, şi nu numai. Se simţea fratern şi de aceea a dorit ca România, ca toţi românii să fie fraţi precum stelele nopţii. Noi aparținem unii altora, iar fericirea noastră personală se realizează făcându-i fericiți pe ceilalți. Toate celelalte sunt povești.

Pentru a merge împreună acolo unde ești, să nu uiți de ceea ce ai învățat în familie. Nu-ţi uita rădăcinile.

Acest lucru mi-a amintit de profeția unui sfânt eremit al acestor ținuturi. Într-o zi călugărul Galaction Ilie de la Mânăstirea Sihăstria, mergând cu oile la munte, s-a întâlnit cu un pustnic, un eremit sfânt pe care-l cunoștea și îl întrebă: „Spune-mi, părinte, când va fi sfârșitul lumii?”. Și venerabilul eremit, suspinând din inima sa, spuse: „Părinte Galaction, știi când va fi sfârșitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin! Adică, atunci când nu va mai fi dragoste și înțelegere creștinească între frați, între rude, între creștini și între popoare! Atunci când nu se vor mai iubi oamenii deloc, cu adevărat, va fi sfârșitul lumii. Căci fără iubire și fără Dumnezeu nu pot să mai trăiască oamenii pe pământ!”

Viața începe să se stingă și să putrezească, inima noastră încetează să mai bată și se usucă, bătrânii nu vor mai visa și tinerii nu vor mai profetiza când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin … căci fără iubire și fără Dumnezeu omul nu mai poate trăi pe pământ.

Eduard ne spunea că el, ca și mulți alții din Țara sa, încearcă să-și trăiască credința în mijlocul multor provocări. Într-adevăr sunt multe provocări care ne pot descuraja și ne pot face să ne închidem în noi înșine. Nu o putem nega, nu putem să acționăm ca și cum n-ar fi nimic. Dificultățile există și sunt evidente. Dar aceasta nu poate să ne facă să pierdem din vedere că credința ne dăruiește cea mai mare dintre provocări: aceea că, departe de a te închide sau de a te izola, credința face să germineze ce-i mai bun din fiecare. Domnul e primul care ne lansează provocarea și care ne spune că ce-i mai rău vine atunci când „nu mai este cărare de la vecin la vecin”, când vedem mai multe tranșee decât drumuri. Domnul ne dăruiește un cântec mai puternic decât toate sirenele care vor să paralizeze drumul nostru. Și o face în același fel: intonează un cântec mai frumos și mai atrăgător.

Domnul ne dăruiește tuturor o vocație care este o provocare, pentru a ne face să descoperim talanții și capacitățile cu care suntem înzestrați și pe care să le punem în slujba celorlalți. Ne cere să ne folosim de libertatea noastră ca o libertate de alegere, să spunem „da” unui plan de iubire, unui chip, unei priviri. Aceasta este o libertate mult mai mare decât aceea de a putea să consumăm și să cumpărăm lucruri. O vocație care ne pune în mișcare, ne face să distrugem tranșeele și să deschidem drumuri care ne amintesc de acea apartenență în calitate de fii și de frați.

Din această capitală istorică și culturală a Țării se pleca împreună – în Evul Mediu – ca pelerini, pe Calea Transilvaniei, spre Santiago de Compostela. Astăzi aici trăiesc mulți studenți din diferite părți ale lumii. Îmi amintesc de o întâlnire virtuală, pe care am avut-o în martie, cu Scholas Occurentes, în care îmi spuneau că acest oraș, anul acesta, este capitala națională a tineretului. Este adevărat? Este adevărat că acest oraş, pe parcursul acestui an, este capitala naţională a tineretului? [Tinerii răspund] „Da!” Trăiască tinerii! Două elemente foarte bune: un oraș – fiţi atenţi –  care, din punct de vedere istoric, știe să se deschidă și să înceapă noi procese; adică drumul spre Santiago; un oraș care știe să găzduiască tineri proveniți din diferite părți ale lumii, așa cum este acum. Două caracteristici care ne amintesc de potențialul pe care îl aveți și de marea misiune pe care o puteți desfășura: să deschideți drumuri pentru a merge împreună și pentru a duce mai departe acel vis care este profeția: fără iubire și fără Dumnezeu nici un om nu poate trăi pe pământ. De aici, astăzi, pot să mai pornească alte noi drumuri de viitor spre Europa și spre multe alte locuri din lume. Pelerini ai secolului XXI, capabili de o nouă imaginație a legăturilor care ne unesc.

Însă nu este vorba de a crea mari programe și proiecte, dar de a lăsa să crească credința, de a lăsa ca rădăcinile să ne aducă seva. Așa cum vă spuneam la început: credința nu se transmite doar prin cuvinte, dar și cu gesturi, priviri, mângâieri ca acelea ale mamelor noastre, ale bunicilor noastre; cu gustul lucrurilor pe care le-am învățat acasă, într-un mod simplu și genuin. Acolo unde este mult zgomot, să știm să ascultăm; unde este confuzie, să știm să inspirăm armonie; unde totul se îmbracă în ambiguitate, să putem aduce claritate; unde este excluziune, să aducem împărtășire; în mijlocul senzaționalismului, în mijlocul mesajelor și veștilor rapide, să avem grijă de integritatea celorlalți; în mijlocul agresivității, să dăm precedență păcii; în mijlocul falsității, să aducem adevărul; în toate, în toate să privilegiem deschiderea drumurilor ce ne fac să simțim apartenența noastră ca fii și ca frați (cf. Mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale 2018). Acest ultim aspect are muzicalitatea lui Francisc de Assisi. Ştiţi ce-i sfătuia sfântul Francisc de Assisi pe fraţi în privinţa transmiterii credinţei? Spunea astfel: „Mergeţi, predicaţi Evanghelia şi, dacă este necesar, [predicaţi] şi prin cuvinte. [Tinerii aplaudă]. Aceste aplauze sunt pentru sfântul Francisc din Assisi. Termin – mai am un paragraf – însă vreau să vă rămână spus [nu să vă povestesc] o experienţă pe care am trăit-o în timp ce intram în Piaţă. Era o femeie înaintată în vârstă, destul de vârstnică, bunică. Avea în braţe un nepoţel de două luni mai mult sau mai puţin, n-avea mai mult. Când am trecut, mi l-a arătat. Surâdea. Şi surâdea cu un surâs de complicitate, ca şi cum mi-ar fi spus „Priviţi, acum pot visa!” M-am emoţionat pe moment şi n-am avut curajul să merg şi s-o aduc aici, în faţă. De aceea vă relatez. Bunicii visează când bunicii merg înainte şi nepoţii au curaj când i-au rădăcini de la bunici.   

România este „grădina Maicii Domnului”, și în această întâlnire am putut să-mi dau seama de aceasta, pentru că ea este o Mamă care cultivă visurile fiilor, care le păzește speranțele, care aduce bucuria în casă. Este o Mamă duioasă și concretă, care are grijă de noi. Voi sunteți comunitatea vie și înfloritoare, plină de speranță, pe care o putem oferi Mamei. Ei, Maicii Domnului, să-i consacrăm viitorul tinerilor, viitorul familiilor și al Bisericii. Mulțumesc!

La finalul întâlnirii Sfântului Părinte cu tinerii şi familiile, din cea de-a doua zi a călătoriei apostolice în România, a fost rostită rugăciunea de consacrare a tinerilor şi familiilor la Maica Domnului compusă special de papa Francisc pentru evenimentul de la Iaşi.

Mărturiile care au fost făcute în faţa papei Francisc, la Iaşi:

Mai întâi, mărturia unei familii dintr-un mic sat din judeţul Iaşi:

Sfinte Părinte, Noi, Elisabeta și soțul meu Ioan, am venit la această întâlnire dintr-un sătuc de la periferia județului Iași, unde mica noastră comunitatea catolică trăiește în armonie și respect cu membrii comunității ortodoxe. Nu am venit singuri, ci împreună cu toți cei 11 copii ai noștri: 7 dintre ei au ales să își întemeieze și ei familii, iar 4 au ales calea consacrării în slujba Domnului: doi preoți și două surori. Unii dintre ei au venit de peste hotare pentru a fi aici: din Belgia, din Italia, și, de peste Prut, din Republica Moldova. Și azi ne-am adunat cu toții, precum odinioară când în fiecare duminică dimineață luam drumul spre biserica noastră dedicată sfântului care ne-a ocrotit mereu, Sf. Anton de Padova. Îi mulțumim astăzi lui Dumnezeu pentru darul credinței pe care l-am primit și noi de la părinții și bunicii noștri. Credința a fost cea care ne-a ajutat ca familie tânără să depășim multele probleme ale vieții. Când trăiam perioade mai grele ne spuneam asemenea sfântului Petru: „Doamne la cine să mergem? Doar tu ai cuvintele vieții veșnice… Doar la tine găsim puterea de a merge mai departe”. În Domnul ne-am găsit puterea atunci când nu am ținut seamă de părerea autorităților comuniste că aveam prea mulți copii și cu ajutorul Lui am dorit să respectăm jurămintele de la cununie. Așa cum Isus nu s-a descurajat pe calea crucii, nici noi nu am abandonat drumul nostru. Munca și rugăciunea împreună ne-au ajutat să dăm mai departe copiilor noștri ceea ce am primit. Astăzi ne rugăm pentru copiii și nepoții noștri ca și ei să poată rămâne aproape de Dumnezeu. Visăm ca ei să își construiască viața fără să uite de unde au plecat. Visăm ca tot poporul nostru să nu uite de rădăcinile sale și ne rugăm să trăiască în pace și cu încredere în sine și în Dumnezeu. Dar ne rugăm și pentru Biserică, pentru preoți, persoanele consacrate ca să aibă curaj să îl vestească pe Domnul. Și ne rugăm și pentru Sanctitatea Voastră, Sfinte Părinte, ca Maica Domnului să vă ocrotească mereu! Vă mulțumim, Sfinte Părinte!

În final, mărturia tânărului pe nume Eduard

Dragă Papa Francisc, Numele meu este Eduard, sunt student la informatică, lucrez în același domeniu și sunt din Iași. Sunt un tânăr ca mulți alții din țara noastră care încearcă să își trăiască credința în mijlocul numeroaselor provocări. Orice tânăr caută siguranță, caută sprijin. De multe ori ne-ați cerut să nu ezităm să îi întâlnim pe cei mai în vârstă și să învățăm de la ei. De aceea, în seara aceasta am dorit să fim împreună cu părinții și bunicii noștri. Suntem convinși că, așa cum spune profetul Ioel, „bătrânii vor avea vise și tinerii vor avea viziuni”. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru darul părinților și al bunicilor noștri, care ne-au transmis credința și dragostea de viață! Îmi doresc să mă pot realiza în țara mea fără să îmi caut împlinirea în alte colțuri ale lumii. Ați dorit un Sinod al tinerilor pentru a arăta încrederea Bisericii în noi. Ne-ați spus la Ziua Mondială a Tineretului din Panama că suntem acel „acum” al lui Dumnezeu, că suntem prezentul. Însă, nu întâlnim mereu aceeași atitudine. În multe contexte suntem dați la o parte. Acest lucru ne descurajează și nu rareori ne face să ne închidem în noi înșine, deși ne cereți să nu privim viața de la balcon și să nu considerăm fericirea ca pe o canapea. Copilăria mea a fost marcată de apartenența la o asociație bisericească. Acest lucru m-a făcut să cresc enorm! Ca tânăr încerc să mă implic mai mult. Tinerii înfloresc atunci când sunt iubiți cu adevărat! În mediul universitar și la locul de muncă fac efortul să nu îmi fie rușine și nici teamă să îmi mărturisesc credința. Totuși, noi, tinerii, uneori ne lăsăm amăgiți de alte voci. Ni se spune despre credință că nu ajută la nimic, că nu merită să te dăruiești altora. Alte voci spun că te poți realiza doar gândindu-te numai la tine. Știm că Isus Cristos răspunde celor mai profunde aspirații ale noastre și vrem să ne trăim viața în prietenie cu El! Vrem să spunem tuturor că este bine să îl urmăm, este bine să fim mesagerii săi, este bine să ne căutăm fericirea în El! Sfinte Părinte, vă mulțumim că ne reamintiți mereu să îl punem pe Isus Cristos în centrul vieții noastre și să nu temem să îi slujim pe frații noștri! Vă mulțumesc din inimă!

94 Vizualizări

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

6 + 4 =