Radu Gheorghe, muzician, actor, regizor și pictor amator este, indiscutabil ”one man show”. S-a născut la Tulcea, în zodia capricornului, copil unic al unei familii care l-a încurajat să profeseze ca muzician instrumentist dar destinul ( în care a crezut și crede cu tărie) a hotărât ca el să fie actor, să-şi folosească toate cunoștințele dobândite în liceu şi în studenţie în slujba Zeiţei Thalia. Are o personalitate puternică, e dăruit de natură cu forţă şi răbdare. Dar, mai presus de toate, are talent şi umor pe ambele le „împrăştie” cu neostoită generozitate. A pornit pe drumul vieţii în tovărăşia talentului iar ursitoarele i-au hărăzit să aibă parte de celebritate pentru că are harul rar de a aduce zâmbetul pe faţa oamenilor. L-au bătut mereu „vânturile, valurile” vieţii dar nu şi-a pierdut, în periplul lui de-a lungul Planetei, nici norocul, nici idealurile. E un mim extraordinar, un artist sensibil, un bărbat deosebit. Din studenţie s-a remarcat prin modul inedit prin care dădea viaţă şi căldură personajelor interpretate. A trăit în ritmul muzicii şi, deşi nu recunoaşte, a fost şi a rămas un nostalgic al concertelor (tip „Ucenicul vrăjitor”) cu orchestre mari în care el, aşezat în faţa pupitrului, să cânte partitura la vioară, flaut, pian… sau să dirijeze!

E prima zi de vară fierbinte şi stăm la taifas la o terasă umbrită generos de peretele de sticlă al unei bănci. Îl ascult fascinată cum evocă Bucureştiul anilor ’70 şi anii petrecuţi la Facutatea de Teatru de la „I.A.T.C I.L.Caragiale”absolvită la clasa regizoarei Sanda Manu, povesteşte cu patos, îşi aminteşte şi despre actorul Octavian Cotescu, profesor la rândul lui, coordonator al unei clase de actorie, cu care a colaborat permanent.Profesor şi student se înţelegeau şi comunicau aproape „doar din priviri”. Ne-a fost drag amândurora, Maestrul Cotescu, am fost colegi şi de generaţie şi de promoţie, 1975 scrie pe diplomele noastre de absolvire. Avem şi puncte de reper comune, fapt care îmi sporeşte curiozitatea să aflu cum a cucerit lumea colegul nostru care îşi dorea, cu ardoare, să devină un „actor universal”. La rândul lui, mă chestionează, din vreme în vreme, punându-mi întrebarea-cheie : „Ileana, mai ţii minte?”. Mai ţin minte deşi lista e lungă, bogată. Generaţia noastră a jucat atât de mult în cele patru decenii de la absolvire încât nu e suficient un interviu, oricât de amplu am putea scrie o carte despre roluri, spectacole, montări, experienţe! Lumea e o scenă… Revin şi scriu despre debutul lui la Teatrul Naţional din Bucureşti cu un rol micuţ în „Fata din Andros” în regia lui Grigore Gonţa. Prima piesă montată cu intenţia declarată de a oferi tinerei generaţii de actori, Mihai Mălaimare, Gheorghe Visu, Tamara Crețulescu, Olga Delia Mateescu, ş.a. posibilitatea să spună şi replici, să nu mai fie distribuiţi doar, ca, „soldatul nr. 5” , „halebardier însoţitor” „subretă”. Sosise momentul ca tinerii actori de teatru (ai generației anilor ’70) să depăşească faza : „figuraţia, exerciţiu de voinţă obligatoriu, „la pachet”cu anii debutului”. Radu Gheorghe nu a evitat niciodată rolurile mici, le-a completat cu fantezie, inspiraţie, muzică şi pantomimă. Îmi povesteşte cu o voce stăpânită, aparent fără accente emoţionale, despre succesele lui răsunătoare care au păstrat un ecou prin timp. Îmi vorbeşte despre rolul din piesa „Ucenicul vrăjitor” deţinătoarea unui record cu cele peste 200 de reprezentaţii înainte de „momentul” 1989. În spectacolul care se derula cu sprijinul orchestrei filarmonice din Ploieşti, el dirija „ pe bune” instrumentiştii. Ştiu că a lucrat cu ardoare proiecte independente  îmi mărturiseşte zâmbind că nu a refuzat nici când a fost „distribuit” ca titular de rol, nu a ales nici când i s-apropus să fie dublură. Un exemplu ar fi, prezenţa lui în piesa „ Profesiunea Doamnei Waren”. El, ca artist este un adevărat „izvor” de idei. La Teatrul Foarte Mic „Interpretul” piesa scurtă a lui Tristan Bernard „s-a lungit” pentru că Radu Gheorghe, Gelu cum îl alintam noi, a „completat-o” cu momente muzicale, cu dans, cu pantomimă. Și a adăugat ca un bonus special pentru spectatori gagurile care sunt pasiunea lui. Săli arhipline, un succes absolut! Radu Gheorghe e un mare actor comentau spectatorii la finalul serii. Și pe bună dreptate!

După 1990 (precizarea e importantă pentru că, nu a fugit, nu a stat în lagăre de tranziție, nu a trecut Dunărea înot, la sârbi) a plecat în America împreună cu alţi colegi actori şi câţiva cântăreţi, la invitaţia diasporei, într-un turneu de trei săptămâni… şi a rămas şase ani! Nu se gândise niciodată să plece definitiv din ţară. Dar… never say never sau pe, româneşte grăind, niciodată să nu spui niciodată ! Aşa că, a decis să vadă „ pe viu” cum e capitalismul adevărat la el acasă, peste Ocean. A avut şi prieteni care l-au sprijinit până când a obţinunt viza Green Card. A muncit mult şi cu pasiune. Şi-a cîştigat pâinea ca învăţător la o şcoală din Chicago, i-a placut în State, are o mulţime de amintiri şi apreciază felul cetăţenilor americani de a se implica în integrarea nou veniţilor. La Chicago nu şi-a dezvăluit niciodată colegilor adevărata profesie deşi monta cu şcolarii de vârstă mică momente de teatru adevărat, era autor total, scenografia, decorurile, nu mai vorbim de mişcare scenică se făceau sub coordonarea lui. A construit chiar un submarin, butaforie, fireşte (ca decor funcțional la melodia Yellow Submarine a Beatles-ilor, pe care o cânta trupa de elevi pregătită de el) şi şi-a atras invidia şi respingerea vădită a corpului profesoral. Şi în America sunt oameni geloşi … A revenit în Europa şi în România ca să facă teatru, dar şi ca să fie aproape de familie, e tată şi bunic. Mama fiicei lui este regizoarea Doina Maximilian, fiica adoptivă a Stelei Popescu. I-am propus să scrie un monolog pe care să-l prezinte la lumina zilei. Fără decor şi acompaniament muzical. Sub razele soarelui de vară, printre betoanele oraşului tentacular sau sub o umbrelă, să apară el, actorul Radu Gheorghe, o siluetă asemănătoare lui Charlot, doar sunt colegi în arta pantomimei. Zâmbeşte şi descopăr, brusc, cât de rar zâmbesc fără grimă actorii de comedie…Ii face evidentă plăcere să repete povaţa primită în tinereţe: în viaţă trebuie să ştii măsura exactă, să nu depăşeşti limitele. Are o energie extraordinară, o energie latentă căreia, îmi doresc, să-i identific resortul declanşator. Îi dau cuvântul, amintindu-mi skeciul lui de pe Podul Westmister din Londra când, cu aerul cel mai firesc din lume, îi chestiona pe localnici:

  • Do you Speak English ?

Îi mai propun să inserăm în text, cuvintele rostite de el  „Norocul e că am multe date care mă apropie de caracterul artistic al lui Woody Allen”. Şi e de acord că, putem glosa, măcar puţin, apropo de umorul tipic american din Stand up comedy!

Îl rog să nu uite să povestească  „avatarul” naşterii spectacolului  Dona Juana (Foto)!

Aș începe povestea mea cu mulțumirile și recunoștința pe care le port tuturor actorilor de comedie care m-au inspirat, m-au educat și mi-au făcut copilăria fericită ! De la Chaplin, la Woody Allen, de la Pierre Etaix, la Seinfeld, adică de la comedia non-verbală, la cea excesiv de verbală, toți, au făcut din mine un mare consumator de gaguri și, pe cale de consecință, un inventator neobosit de situații comice. Am devenit, așa cum mă caracteriza Florian Pittiș, o bombă cu efect întârziat, gata în orice moment să explodeze și să lanseze în eter, pentru oricine e dispus să mă privească, acea energie, acel suflu comic, de care dacă ești atins, nu mai ai nici o scăpare ! Vei începe să râzi ! Întâlnirea mea cu arta spectacolului a fost precoce. La 2 ani, am scăpat din strânsoarea mâinii mamei mele și am ajuns în mijlocul manejului, la circ, unde am înșfăcat un abajour, mi l-am pus pe cap și în aplauzele publicului, am început să alerg prin arenă. După ce mi-am terminat ciclul de alergări, prezentatorul show-ului, m-a folosit ca să extrag niște numere pentru tombolă.

Din poveștile părinților mei și din propriile mele amintiri, pot spune că în copilărie, nu ratam nici o ocazie pentru a surprinde publicul spectator, venit să vadă cu totul altceva decât un puști care intervine și, practic întrerupe, sau în cel mai fericit caz încurcă buna desfășurare a reprezentației. Dar, vorba lui Shakespeare, totul e bine, când se sfârșește cu bine ! Spectatorii surprinși de inedita apariție, râdeau, aplaudau și astfel ameliorau supărarea organizatorilor, care până la urmă considerau apariția mea intempestivă, ca pe un moment de divertisment bine venit în desfășurarea, uneori prea serioasă a spectacolului. Dacă știi să râzi, știi să trăiești ! Iar eu, am trăit la maximum viața de spectator ! Am fost cel care dădea startul la râs, la toate filmele mute. Și credeți-mă că nu ratam nici un gag ! Ba nu ! Mint ! Este un gag al cărui final, nu l-am aflat decât după mai mulți ani și mai multe vizionări, pentru că, imediat ce începea numărul, eu intram literalmente sub bancă de atâta râs și mă ridicam când, deja numărul se sfârșise. E vorba de scena de box a lui Chaplin, din filmul”  Luminile orașului”.Cariera mea de show man, a mers în paralel și în bună înțelegere cu studiul viorii, ca elev la şcoala de muzică și mai târziu ca student la I.A.T.C. „ I.L.Caragiale”. Am fost un artist amator dedicat, fără pretenții, popular și gata oricând să fac demonstrații. Pe drumul dintre casă și școala de muzică, de exemplu, exista o unitate de pompieri, a cărei santinelă, văzându-mă că trec zi de zi prin fața porții lor, m-a somat să fac demonstrația că pot cânta, deși sunt atât de mic, la instrumentul pe care-l căram cu mine. Nu am stat pe gânduri ! Am scos vioara, deși era iarnă și am interpretat scurtul meu repertoriu, melodii învățate după ureche după șlagărele vremii, Marina, Marina, Marina din muzica italiană și A-va-ra-mu, din filmul Vagabondul, cu Raj Capur. Examenul a fost trecut, așa că am avut primul aranjament de spectacole pe durata unui stagiu militar, cu unitatea de pompieri, unde prestam zilnic un mini concert la popotă, contra unui pahar cu vin fiert iarna și un sirop rece vara. Nu știu dacă părinții mei au aflat vreodată motivul pentru care nu am lipsit de la școala de muzică, la nici o oră de educație muzicală, indiferent de vreme sau anotimp. În vacanțele de vară, să nu credeți că făceam pauză ! Nu ! Îmi luam vioara la bunici, la țară și doar schimbam audiența ! Astfel, am cântat rudelor, vecinilor, și deseori țăranilor în pauzele de masă, la câmp, la grajd, sau oriunde mă aciuiam și eu, mânat de plăcerea și curiozitatea de a vedea cum și ce se întâmplă…în lume ! La liceu, am avut publicul asigurat. Proprii mei colegi. Ei nici nu bănuiau că eu, de fapt, experimentam pe ei gagurile care mai târziu, urmau să îmi fie de mare folos. După terminarea celor doisprezece ani de studiu al viorii, la sfârșitul liceului, eram pregătit să mă înscriu la examen la Conservator, dacă, între timp, nu aș fi fost inoculat cu microbul teatrului. Câteva apariții în roluri mici în trupa de teatru a liceului și mai apoi în trupa de teatru de amatori a orașului, au fost suficiente ca să mă determine să îmi încerc norocul, cu minime speranțe de reușită în opinia multora, la facultatea de teatru din București. Spre surprinderea tuturor, am reușit din prima încercare, ceea ce a influențat în mod categoric destinul meu artistic. Aici și acum, la I.A.T.C., nu numai că nu mai erau interzise gagurile, ci dimpotrivă, eram stimulați să le inventăm, să le executăm și să le analizăm la orele de actorie. Cel puțin în primul an. Vă povestesc toate acestea, pentru a mă descoperi în fața d-voastră, ca un umil slujitor al Thaliei și al publicului căruia îi dedic arta mea. La sfârșitul celor patru ani de studiu a artei teatrale, eram deja cunoscut ca un actor inovativ și special. Un actor care nu se dădea în lături de la a experimenta noi forme de expresie artistică și care grație televiziunii, începea să capete strălucirea unei stele…fără nume! Numerele mele, din emisiunile de varietăți de la TV, deși erau scurte, erau plăcute de public și lăsau amintirea apariției unei voci noi în teatru, dar numele de Radu Gheorghe nu reușea să se imprime în conștiința spectatorilor.

Asta nu m-a împiedicat să-mi continui cariera și să marchez câte un succes, ori de câte ori mi s-a oferit ocazia! Și atunci când nu mi s-a oferit,am generat-o chiar eu, prin propuneri, proiecte și spectacole de nerefuzat. Așa s-au născut : Ucenicul vrăjitor, spectacol care a ținut afișul trei stagiuni la sala mare a Teatrului Național, Omul orchestră și Ludwig, Nicolo & comp Jo, tot la Teatrul Național, Interpretul de Tristan Bernard, șapte stagiuni la Teatrul Foarte Mic, Contrabasul de Patrik Suskind, la Teatrul Excelsior și ultima producție marca Radu Gh. DONA JUANA de Anca Vizdei, la Teatrul Dramaturgilor Români, piesă a cărei a zecea reprezentație, va urma la începutul viitoarei stagiuni teatrale 2019-2020. Toate au marcat progrese însemnate în relația mea cu publicul spectator și au confirmat până acum, la maturitate, determinarea de a păstra spiritul comediei la un nivel înalt calitativ și cantitativ.Dona Juana, piesa în care apar în calitate de interpret, muzician și regizor, reprezintă pentru mine o piatră de hotar, care nu delimitează sfârșitul ci începutul unei noi perioade de creație artistică, matură, responsabilă și plină de neprevăzut ! Nu veți pierde nimic dacă îmi veți urmări cariera ! În cel mai fericit caz, veți râde ! Iar în cel mai rău caz, de asemenea veți râde…de mine !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

5 + 6 =