Top 10 criminali ai României. Poveștile înfiorătoare ale ucigașilor care i-au îngroziț pe experții criminaliști

10. Gică Cioc – Balaurul – Anul 1945. România se resimţea încă după Marele Război în care fusese implicată, iar situaţia politico-economică degenerase într-un val de infracţiuni fără egal cu precădere în cartierele bucureştene, acolo unde infractorii deja formaseră bande extrem de violente şi de bine înarmate. În vara aceluiaşi an, o serie de crime inexplicabile lovea Capitală. Peste 10 persoane fuseseră ciuruite cu gloanţe provenind din arme ruseşti. Fosarul crimelor a fost înmânat comisarului Alimanescu, probabil singurul care nu se lovea de asemenea piedici, informează site-ul Descoperă.

Cercetările acestuia au scos la lumina o informaţie interesantă. Criminalii nu erau soldaţi sovietici, ci români get-beget, iar victimele nu erau altceva decât rezultatele unui sângeros război între grupări de tip mafiot. Autorii asasinatelor? Gică Cioc, poreclit Balaurul datorită temperamentului sau violent, un cunoscut infractor din Ferentari şi rivalul acestuia, Sandu Moise, cel poreclit Hitler, după mustaţă similară cu cea a dictatorului nazist.

Era 31 decembrie 1945, atunci când comisarul Alimanescu află de la un informator că „Hitler” se găseşte într-un restaurant de pe Calea Călăraşilor, acolo unde petrecea noaptea dintre ani în compania membrilor bandei sale. Spre surprinderea acestora însă, atacul asupra infractorilor nu a mai avut loc niciodată. În aceeaşi noapte, Alimanescu ajungea în faţă unei scene groteşti. „Hitler”, împreună cu toţi acoliţii săi zăceau într-o baltă de sânge. Printre victime se aflau şi oamenii lui Gică Cioc. Motivul? „Hitler” îi „suflase” iubita aliatului sau cu luni în urmă.

9. Petre Silberschmied – Argintaru: În perioada imediat următoare celui de al Doilea Război Mondial, Argintaru era un nume de temut pentru oamenii legii. De caz nu se putea ocupa decât „spaima infractorilor” acelor vremuri, comisarul Eugen Alimanescu. Studiind tacticile criminalilor, comisarul realiza că armele folosite de aceştia sunt de provenienţă germană, absolut toţi părând a fi ţintasi extrem de buni. Alimanescu intuia atunci că ucigaşii erau dezertori din armata germană, cel mai probabil din temutul corp Dirlewanger, corp de armata creat la cererea expresă a lui Himmler din condamnaţi la moarte sau la închisoare pe viaţă. Şi nu se înşelase.

Ocazia de a anihila banda de infractori a venit la sfârşitul lunii august 1945, atunci când un gardian public anunţă prezenţa suspectă a unui camion, în miez de noapte, în apropierea magazinului „Sora”. Era chiar banda lui Argintaru. Lupta care s-a deschis între oamenii legii şi infractori a durat peste o ora, soldându-se cu victime de ambele părţi. Momentul crucial a fost însă cel în care un jeep cu însemne americane şosea în trombă la locul conflictului, iar din el cobora un individ purtând uniformă de căpitan, care le cerea oamenilor legii să oprească imediat focul. Diversiunea nu a funcţionat iar căpitanul, nimeni altul decât Argintaru, a fost arestat. Era singurul supravieţuitor al bandei sale. În timpul unei tentative de evadare era împuşcat mortal de agenţii comisarului Alimanescu.

8. Grigore Uruc – Asasinul de Anul Nou – Un caz deosebit este şi cel al ţăranului analfabet, Grigore Uruc, şi al dosarului „Cerasela”, numele primei sale victime. Nu puţini au fost cei care, la sfârşitul anilor ’80 vorbeau de apariţia unui nou Ion Ramaru, iar neputinţa autorităţilor îl determina chiar pe Nicolae Ceauşescu să ia o poziţie tranşantă vizavi de acţiunile îndreptate împotriva criminalului care acţiona în oraşul Buzău.

Prima victima, Cerasela Diminet, un copil al străzii de numai 14 ani, fusese descoperită în interiorul unei centrale termice, la 2 ianuarie 1985. Cadavrul micuţei fusese străpuns de numeroase lovituri de cuţit deşi moartea, aşa cum au concluzionat medicii legişti, survenise chiar de la prima lovitură. Aceiaşi medici afirmau că omorul avusese loc chiar în noaptea de Anul Nou. Criminalul părea însă de negăsit, autorităţile vremii clasând dorsarul A.N. (autor necunoscut), şi asta în ciuda unui efort intens depus de oamenii legii. Un an mai târziu, tot în noaptea de Anul Nou, un al copil al străzii, un băieţel în vârstă de 13 ani, a fost descoperit în apropierea Şcolii Generale nr. 4. Chiar dacă trupul acestuia fusese ulterior sfâşiat de câinii vagabonzi, medicii au putut identifica urmele lăsate de armă crimei. Era vorba de acelaşi autor. În Buzău umblă în libertatea un criminal care ucidea doar din plăcere.

Era anul 1987, atunci când ceea ce oamenii legii aşteptau cu groază s-a întâmplat. O a treia victima, Cosmin Gruiu, un copil fără adăpost în vârstă de 14 ani, fusese străpuns de nu mai puţin de 24 de ori cu un cuţit. Şi totuşi, criminalul părea să fi intrat în pământ. Era momentul în care oamenii legii îşi dădeau seama că ucigaşul venea în Buzău doar pentru a ucide şi asta se întâmplă doar o dată pe an. Anul nou 1988 a însemnat însă sfârşitul terorii. Având sub observaţie toate locaţiile prin care criminalul ar fi putut pătrunde în oraş, autorităţile îl identificau pe autorul abominabilelor crime. Era Grigore Uruc, un ţăran analfabet din comună Tintasi de Buzău. Din păcate, în momentul arestării, ucigaşul apucase să ia viaţa celei de a patra victime, o fetiţă în vârstă de 13 ani. Judecat rapid, acesta era condamnat la moarte şi executat la 11 iunie 1988. Era penultima condamnare la moarte din timpul regimului comunist.

7. Eugen Grigore – Amarul gust al răzbunării – Cazul sau a fost muşamalizat de autorităţile comuniste, tocmai pentru a nu se afla că România anilor ’70 se află în pragul unui conflict interetnic de proporţii. „La export”, toate informaţiile din ţară trebuiau să arate bine. Cutremuratoarea poveste a ieşit la lumina cu mult mai târziu, mai precis în anul 2002, atunci când o razie a poliţiei ieşene îl scotea la lumina din canalele aflate în apropierea campusului studenţesc al Institutului Agronomic pe cel considerat mai mult o legendă urbană.

Totul începea la începutul anilor ’70, atunci când Eugen Grigore, un simplu şofer la o autobază din apropierea Iaşilor, îşi găsea familia măcelărită şi casă incendiată. Soţia şi cei trei copii fuseseră ucişi cu bestialitate, iar autorii oribilelor crime dăduseră foc casei în speranţa că urmele vor fi şterse.

Eugen Grigore a pornit o anchetă pe cont propriu, iar cei care ştiau câte ceva i-au indicat pe vinovati-membrii unei şatre ţigăneşti din apropierea satului în care locuia. Cu mintea răvăşită de pierderea celor dragi, Grigore se suia pentru ultima dată la volanul unui camion. Cu pedala acceleraţiei apăsată la maximum, acesta a intrat în plin în corturile şi căruţele tiganilor fară să ţină cont de cine se află în ele. În acea zi au murit 24 de persoane, printre victime numărându-se mai multe femei şi copii. Cazul a fost repede muşamalizat de autorităţi. Eugen Grigore a primit pedeapsa cu închisoare pe viaţă.

6. Nicolae Purecica – Ferentariul de acum 60 de ani – Bucureştiul anilor de după ultimul mare război cunoştea deja faima ucigaşilor ascunşi în casele Ferentariului. Poate cel mai cunoscut criminal care a acţionat în această zona a fost Nicolae Purerica, poreclit Nae Chioru. Era anul 1947, acelaşi an în care teroarea, de această dată la adresa infractorilor, instituită de Eugen Alimanescu îşi punea puternic amprenta asupra răufăcătorilor bucureşteni. Mulţi dintre ei alegeau să părăsească oraşul, iar printre cei care aleseseră calea fugii se numără şi Nicolae Purecica, un individ deja dat în urmărire generală în toată ţara pentru mai multe crime, jafuri şi tâlhării, majoritatea petrecute în Ferentari. De această dată, criminalul alesese Oradea ca viitoare ţintă. Criminalii nu se mulţumeau doar cu talhărirea nevinovaţilor ci, pentru a-i reduce la tăcere, îi tranşau asemenea vitelor de la abator. Autorităţile orădene s-au văzut nevoite să apeleze la singurul om care putea să pună stavilă ororilor, comisarul Eugen Alimanescu.

La scurt timp, două bande bucureştene, deplasate clandestin la Oradea, erau anihilate. Dar crimele continuau.Căutările au scos la iveala un „fir” de la care oamenii legii puteau incepe ancheta. Cele mai multe victime erau bărbaţi care călătorisera cu trenul şi care sosisera la Oradea în scop de afaceri. Urmand traseul ultimilor oameni ucisi, Alimanescu il descoperea intr-un tren chiar pe Nicolae Purecica. Comisarul il urmareste impreuna cu oamenii sai pana la Oradea. Ucigasul deja isi alesese urmatoarea victima, iar în momentul in care se pregatea sa atace, criminalul era doborat de o rafală de gloanţe.

5. Iancu Berilă – Ucigaşul brutarilor – Criminalul acţionase în timpul celui de al Doilea Război Mondial, timp suficient pentru că lumea să dea uitare odioaselor sale fapte. A rămas în schimb zicala peiorativă „ca Berila”, desemnând acel individ care încearcă să îngrozească sau să braveze cu fapte demne de dispreţ. Arhivele vremii îl menţionează că pe unul dintre cei mai sângeroşi asasini din istoria recentă a României. Un individ cu un fizic impozant, cu o expresie fioroasă a fetei, care a reuşit să terorizeze o ţară întreagă în numai câţiva ani. Victimele sale erau, în marea lor majoritate, brutari. Nu se ştie încă de ce aceştia deveniseră ţintele lui favorite, cert este că pe seama lui Iancu Berila sunt puse cel puţin 20 de crime, iar modul de operare era de fiecare dată acelaşi. Criminalul îşi studia potenţialele victime, află unde acestea îşi ţin banii şi ataca noaptea, departe de ochii lumii.

Deşi a fost prins şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, Berila reuşeşte să evadeze. La scurt timp după începerea anchetei, Alimanescu dă de urma criminalului. Acesta se angajase că ucenic la un brutar din apropierea Slatinei. Ajutat de încă doi agenţi, comisarul îl imobiliza atunci pe uriaşul Berila in timp ce dormea. Era anul 1947. Asupra sa a fost descoperit şi cuţitul pregătit pentru următoare să victima, chiar cel care îl angajase. Trimis din nou la ocna, Iancu Berila nu mai avea a două şansă de scăpare şi se stingea din viaţă in urmă muncii extreme la care a fost supus.

4. Ion Rîmaru – Teroarea anilor ‘70 – Trei omoruri deosebit de grave, un omor calificat, şase tentative de omor, cinci violuri, o tentativă de viol şi mai multe furturi şi tâlhării – toate sunt faptele unui singur om: Ion Rîmaru. Trista reconstituire a faptelor celebrului criminal începe cu dată de 5 martie 1971, dată la care era descoperit trupul neînsufleţit al unei tinere femei. Cercetările au dovedit atunci că victima fusese ucisă într-un mod sadic şi apoi violată, această purtând pe corp numeroase urme de muşcături. O luna mai târziu, o crima identica a fost semnalată în sectorul 4 al Bucureştiului, iar Miliţia Capitalei adaugă acestor fapte alte două omoruri similare care avuseseră loc în anul 1970 şi al căror autor nu fusese identificat. Era deja evident că autorităţile se confruntau cu un criminal în serie.

Sute de persoane au fost interogate şi ţinute sub observaţie, iar specialiştii Institutului de Medicină Legală reuşeau în premieră mondială să reconstituie portretul robot al criminalului numai după amprentele dentare. Şi totuşi, autorul odioaselor crime continuă să acţioneze nestingherit. A fost poate mâna hazardului cea care a ajutat la prinderea lui Ion Rîmaru. Lângă corpul ultimei victime, criminalul scăpase o adeverinţă medicală. Din acest moment, capturarea să nu mai reprezenta decât o problemă de timp.

Arestat în căminul studenţesc al Facultăţîi de Medicină Veterinară, acolo unde era student în anul 3, Ramaru îşi recunoaştea faptele după mai multe ore de interogatorii. Procesul care a urmat a fost unul rapid, iar ucigaşul primea pedeapsa maximă: moartea. În acelaşi an, 1971, la 23 septembrie, în curtea penitenciarului de la Jilava, Ion Rîmaru era executat prin împuşcare. Ultimele sale cuvinte aveau însă să rămână întipărite în mintea celor prezenţi şi se vor dovedi ulterior extrem de adevărate: „Chemaţi-l pe tata. El este de vină.”

3. Florea Rîmaru – Ereditatea crimei – Era anul 1944, atunci când o serie de crime zguduia Bucureştiul. Într-un singur an, cinci femei fuseseră ucise cu bestialitate, iar amprentele recoltate de autorităţile vremii nu se potriveau cu cele ale infractorilor din baza de date. Era vorba, aşadar, de un individ fără antecedente penale. Cu toate acestea, timpul a trecut, iar criminalul nu a fost niciodată identificat. Misterul ieşea din nou la iveală în anii ’70, atunci când seria de crime a lui Ion Rîmaru îngrozea întreagă Capitală. Spre surprinderea criminalistilor, amprentele celui care ucidea erau identice cu cele ale criminalului din 1944. Cum ar fi fost însă posibil aşa ceva? În fond, trecuseră peste 25 de ani, iar infractorul ar fi trebuit să aibă o vârstă înaintată, posibilitate exclusă din start de autorităţi. Şi totuşi, modul de operare şi de înfăptuire a crimelor erau aproape identice.

O stranie coincidenţă răspundea totuşi întrebărilor care existau de atâţia ani. La exact un an de la execuţia lui Ion Rîmaru, la 23 septembrie 1972, la Institutul de Medicină Legală era adus cadavrul unui bărbat care aparent căzuse din tren. Examinarea acestuia aducea un rezultat şocant. Amprentele celui care murise în bizarul accident erau cele ale ucigaşului din 1944. Era nimeni altul decât Florea Rîmaru, tatăl celui mai cunoscut asasin din istoria Bucureştilor.

2. Vasile Tcaciuc – Măcelarul din Iaşi – Totul a început în 1935, an în care noul proprietar al unui imobil ieşean, a fost alertat de câinele unui musafir, câine care dăduse semne de agitaţie şi care zgâria insistent podeaua casei. Curios, acesta sapă în locul indicat de animal şi, spre oroarea sa, descoperea şase cadavre îngropate la mică adâncime. Toate prezentau urme de lovituri cu un corp contondent, cel mai probabil un topor, iar starea în care se aflau acestea trăda un sadism atroce. Prinderea ucigaşului nu a fost atât de dificilă pe cât s-ar crede.

Fostul proprietar al imobilului, basarabeanul Vasile Tcaciuc, se afla deja în arestul poliţiei ieşene pentru mai multe jafuri şi tâlhării. Deşi, iniţial, acesta nu a recunoscut faptele, confruntat cu două dintre concubinele sale, el renunta la masca nevinovăţiei şi mărturisea autorităţilor crudul adevăr. Tcaciuc recunoştea atunci uciderea şi ciopârţirea celor şase victime pe care le îngropase chiar sub podeaua casei în care locuia, dar acesta nu era decât începutul unui şir îngrozitor de crime. În cinci ani, basarabeanul ucisese nu mai puţin de 26 de persoane, printre care şi un copil, unicul scop al acestor odioase fapte fiind jaful. După cum el însuşi mărturisea, ucigaşul îşi comandase chiar şi un topor special, realizat astfel încât să nu alunece din mâna, iar eficienţa loviturilor să fie maximă. În timpul reconstituirii uneia dintre crime, Vasile Tcaciuc încerca să scape prin fugă, profitând de lipsa de atenţie a celor care îl însoţeau. A fost ucis pe loc de mai multe focuri de revolver.

1. Vera Renczi – Văduva Neagră – Prima parte a vieţii celei care ocupă primul loc în topul celor mai mari criminali români reprezintă şi azi un mister pentru criminalişti. În fond, nici măcar numele adevărat nu îi este cunoscut, atâta vreme cât în analele criminologiei ea a rămas cunoscută că Vera Renczi, numele de familie aparţînând celui de-al doilea sau soţ. Unele surse îi indică drept an al naşterii anul 1903 dar, cel mai probabil, Vera s-a născut la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Bucureşti, în urma legăturii dintre un om de afaceri ungur şi o tânără din România. Copilăria şi-o petrece la Bucureşti, acolo unde rămâne până la vârstă de 13 ani.

Odată cu pierderea mamei, Vera este mutată de tatăl sau la Berkerekul, oraş din fosta Iugoslavie, unde acesta deţinea o mică moşie. Adolescenţa Verei este marcată de numeroase aventuri amoroase, ea ajungând nu o dată, pe prima pagină a ziarelor locale din cauza scandalurilor care implică de la elevi de liceu până la bancheri şi oameni de afaceri. Ulterior, Vera îl cunoaşte pe Karl Schick, un influent bancher austriac, cu care se va şi căsători. În ciuda previziunilor, tânăra nu îşi continuă escapadele, ci devine o soţie atentă şi plăcută, mai ales după naşterea fiului lor, Lorenzo. La mai puţin de un an, Karl dispare misterios pentru a nu mai reveni niciodată.

Vera explică apropiaţilor că soţul sau a părăsit-o şi că a decedat ulterior într-un accident de maşină în România. Urmează cea de a două căsătorie, cea cu Joseph Renczi, un important om de afaceri sârb. La scurt timp însă, acesta avea să dispară ca şi primul soţ. Pentru Vera Renczi începea o nouă perioada în care escapadele amoroase aveau loc cu regularitate.

Veşnic îmbrăcată în negru, frumoasă castelană atrăgea pe domeniul de la Berkerekul numeroşi amanţi, niciunul dintre aceştia nemaintorcându-se vreodată. La insistenţele soţiei unuia dintre ei, autorităţile locale descind la reşedinţa Verei Renczi. Nu mică le-a fost mirarea oamenilor legii atunci când descopereau în subsolul conacului 35 de sicrie de zinc. În ele se aflau absolut toţi cei care trecuseră prin patul Verei.

Mai mult, într-unul dintre sicrie se găsea chiar Lorenzo, fiul în vârstă de numai zece ani pe care această fusese nevoită să îl ucidă pentru că îi aflase teribilul secret. Toate victimele fuseseră otrăvite cu arsenic. Condamnată iniţial la moarte, Vera a beneficiat atunci de clemenţă legii care nu permitea execuţia femeilor şi a fost transferată pe viaţă într-o închisoare de maximă securitate. La scurt timp, criminală în serie se stingea în urma unei hemoragii cerebrale.