Înainte era mai bine?

5 răspunsuri

1. Tot ceea ce este înnodat în lumea fizică îşi află continuarea în lumea spirituală (Rudolf Steiner).
   Odata „aparut”, omul porneste singur spre cunoastere, creandu-si propria „lume distincta”, exprimata ca „imagine” si ca viziune in memoria propriei lui fiinte, ca existenta si realitate, ca „iesire din sine”, indreptata catre lumea „lui”. La origine, soarta lui ca si a altor organisme, va fi determinata de insusirile biologice innascute, peste care se vor „aseza” cele dobandite prin adaptarea la mediul natural, impreuna acestea desemnand „individul” si identitatea lui indivizibila, ca entitate vie. Pe parcursul existentei, „indivizii”, trecand prin procesele de adaptare la mediul „lor”, isi diversifica, isi diferentiaza si isi specializeaza insusirile primare, creandu-si propria „individualitate”, cu organizarea ei „specifica, diferentiata si irepetabila”.
   Insusirile psihice care-i permit adaptarea la mediul si „momentul” social – istoric in care traieste, pot face din individ o „persoana”, cu o existenta psihica superioara si constienta, integrata in relatiile sociale si ale societatii (normalitatea dezvoltarii psihice sanatoase fiind insa o conditie). Fiecare persoana normala poate, pe parcursul vietii, sa-si creeze o organizare personala unica, superioara, prin adaugarea de valoare, exprimata prin moralitate, cunostinte, intelegere, rationamente, toate beneficiind de o inalta apreciere sociala, culturala, specifica perioadei istorice prin care trece si care aduce acea persoana la stadiul superior de „personalitate”, ca stadiu superior de organizare a persoanei.
   Ajunsa in stadiul de personalitate, persoana are la indemana si-si poate manifesta liber intrega diversitate specifica a „fatetelor” personalitatii sale, interpretand diferite „roluri” in societate si putandu-se impune ca si „personaj”, cu aprobarea sau oprobriul pe care stie sa si-l atraga in societate.
   Ce a pregatit societatea pentru „el” si ce „traseu” va avea omul in aceasta lume, care astazi este bolnava, profund dezechilibrata, sfasiata si incapabila sa-si regaseasca „sinele”?
   Se mai poate dezvolta astazi omul altfel decat ca si un individ necunoscut, ignorant, suspect, dispretuit si denigrat de societate sau se poate dezvolta si ca o persoana recunoscuta, care apeleaza la ratiune, detine capacitati intelectuale, inglobeaza virtuti (cauta binele si adevarul), iubeste si are spirit de sacrificiu?
   Ce se va intampla cu cei ramasi in stadiul de indivizi sau ce se va intampla cu indivizii deveniti „personaje” sau „personalitati” in „lumea” lor?
   Ce se intampla cu persoanele pe care „intamplarea interesata” sau afinitatea sprirituala simplist evaluata au fost atrase spre personalitati inclinate spre negativism, reductionism, cinism?
   Mai sunt „personalitatile” de astazi modele intru devenirea persoanelor sau acestea, de la „inaltimea amvonului personal” au optat si au devenit doar „personaje”, care „joaca” mai multe roluri, functie de interesele lor sau ale „mentorilor”?
   „Utopia” lui Thomas Morus
   Lucrarea numita „De Optima Republicae Statu deque Nova Insula Utopia”, scrisa in latina, a fost compusa din doua carti, prima care reprezinta viata reala in care traia si a doua, cea imaginata in care si-ar fi dorit sa traiasca, ca doua ipostaze contradictorii ale existentei sale.
   Munca impusa „de la Dumnezeu” (conform teoriilor scolastice ale vremii) era una nobila dar care implica doua forme de exprimare a acestei „nobleti”: una „posesiva”, care includea muncile agricole, industriale si administrative, care producea bogatie pentru oameni si una „pecuniara” care ingloba comertul, schimbul si creditul, acestea din urma fiind considerate speculative.
   In realitate, economia feudala era o „economie de subzistenta” pentru marea majoritate. Abuzul era regula. Regele si nobilimea traiau intr-o lume aparte, ei dispunand de toata proprietatea asupra pamanturilor. Nu incurajau agricultura practicata de serbi sau iobagi, avand propriile lor interese legate de terenurile de pasunat, acestea fiind cauze prime pentru cresterea infractionalitatii si implicit a haosului existential.
   In opinia lui Thomas Morus, saracia si infractionalitatea nu se rezolva printr-o justitie mai aspra, ci mai ales prin combaterea acestor fenomene pornind de la cauze si nu de la efecte. Reformarea invatamantului, invatarea de meserii, crearea de locuri de munca remunerate, desfiintarea armatelor de mercenari, care in timp de pace (nestiind nici o alta meserie in afara razboiului) vor deveni hoti, talhari si criminali.
   In Utopia lui Morus, partea a doua a lucrarii nu poate fi scoasa din contextul creat de prima parte a acesteia, asa cum nu-i poate fi contestat caracterul strict crestin.
   Pe de o parte, societatea descrisă de Morus se aproprie de modelul societăţii comuniste imaginate de Karl Marx mai târziu. Astfel, societatea garantează cetăţenilor insulei fericire, egalitate şi dreptate absolută. Comunitatea se bazează pe abolirea proprietăţii private şi instaurarea proprietăţii comune, munca este obligatorie pentru toţi locuitorii, iar statul este cel care reglementează producţia şi consumul. Aşadar, se poate justifica, cel puţin parţial, de ce Thomas Morus este considerat un precursor al comunismului. Utopia lui Morus instituie o nouă direcţie în gândirea social-politică − socialismul utopic − reprezentând în acelaşi timp „un element nou în istoria reflecţiei sociologice”[2]. Ideea fundamentală, cu adevărat revoluţionară, exprimată poate cel mai clar din toată literatura socialismului utopic, este importanţa faptului că statul trebuie să devină un „stat al obştii”, iar acest lucru nu va putea fi posibil atât timp cât domneşte inegalitatea socială. Pornind de la această premisă şi întemeiată pe acest principiu, viziunea lui Morus asupra societăţii utopienilor va întemeia o direcţie edificatoare în dezvoltarea socialismului utopic; acesta rezervă statului un rol cu totul deosebit în reglarea conştientă a vieţii cetăţenilor, rol ce decurge din faptul că întreaga societate este concepută ca o unitate economică. – Raluca Dinu – Utopia – intre socialism si comunism.
   Nu voi insista asupra destinului tragic si unic al lui Thomas Morus, voi mentiona doar ca „visul” lui a dainuit dincolo de pretentiile reformatoare ale lui Martin Luther, vanatoarea erotica dintre regele Henric al VIII-le si curtezana Anne Boleyn (a avut si ea acelasi destin) si excomunicarea acestuia de papa Clement al VII-lea.
   Salbaticia umana exprimata in dorinta de a poseda avere / putere, este radacina principala a relelor lumii. Utopienii lui Morus mancau in vase de lut dar utilizau aurul doar pentru lanturile condamnatilor sau pentru olitele de noapte. Obiectele, hainele, gesturile, gandirea, comportamentele, toate ar trebui sa fie reformate de dorinta de a elimina acest rau care coexista in fiecare om si care ar putea ajuta la o mai buna „alcatuire morala”, care ar facilita progresul individual.
   Egalitatea intre sexe, dreptul universal la educatie, asigurarea sanselor egale pentru toti copiii indiferent de mediul social din care provin, alegerea conducatorilor prin sufragiu secret, se regasesc si ele in ideile lui Morus, astazi fiind considerate drepturi ale omului.
   Egalitatea teoretica a oamenilor
   „numai prin lege devine cineva sclav sau liber, după natură, însă oamenii nu se deosebesc cu nimic”. – Aristotel – Politica. Teoria egalitatii naturale a oamenilor exprima o filozofie din care s-au nascut mai tarziu ideile legate de drepturile omului.
   Ceva mai tarziu, scoala stoica a lui Zenon, confirma prin viziunea lui Epictet, constructia filozofica a existentei umane, macar prin caracteristicile ei: eliberarea de pasiuni, calmul si bunatatea sufleteasca, intru atingerea fericirii, intr-o viata aflata in acord cu natura:
   • oamenii au parte de ceea ce merită, referitor la caracterul lor, iar acesta este un aspect de care nimeni nu trebuie să se plângă;
   • omul trebuie să fie pregătit și să anticipeze ceea ce i se poate întâmpla, pentru ca atunci când soarta se va dovedi a fi potrivnică, omul să nu fie surprins sau mânios.
   Intelepciunea si virtutea sunt expresii ale unui drept natural şi universal, legea umană neavând valoare decât în situaţia în care corespunde legii universale.
   Mai tarziu, crestinismul a propovaduit spiritul egalitarist al oamenilor in fata lui Dumnezeu, afimatia avand insa un caracter abstract, acest spirit neregasindu-se in vreo „aplicatie” de ordin social, economic, politic sau cultural, el neimpunand propriile conceptii asupra drepturilor omului.
   Filozofii s-au intrecut in a-si etala principiile morale inalte, precum Platon, raportarea naturii la individul uman („ca masura a tuturor lucrurilor”), precum Protagoras sau „devoalarea” principiilor inalte ale dreptului individual (viata onesta, intelegere cu semenii si respect fata de oameni si sine), precum Ulpian.
   Suntem oare astazi, deasupra teoriilor, capabili sa promovam egalitatea dintre oameni, stiind ca oamenii nu sunt egali ca persoane, ci doar ca indivizi?
   „John Rawls avea o definiție a unei societăți drepte. Zicea că o societate dreaptă e aceea în care, dacă ai ști totul despre ea, ai fi dispus să intrii în ea într-un loc oarecare. E o definiție frumoasă, deoarece dacă ești înstărit, ai vrea ca bogații să dețină mai mult, iar săracii mai puțin. Dacă ești sărac, ai vrea egalitate. Dar ce înseamnă asta? Înseamnă că avem un decalaj de cunoaștere între ce avem și ce credem că avem, dar avem un decalaj cel puțin la fel de adânc între ce considerăm corect și ce credem că avem în realitate.” Dan Ariely – Chiar vrem egalitate in lume?
   „Idealul de egalitate s-a născut ca o cerinţă a dreptului natural. S-a căutat justificarea acestui ideal cu argumente religioase, psihologice şi filosofice, dar toate s-au dovedit de nesusţinut. Este o realitate faptul că oamenii sunt înzestraţi deosebit de la natură; astfel, cerinţa ca toţi oamenii să fie trataţi egal nu se poate baza pe vreo teorie că toţi ar fi la fel. Insuficienţa argumentului dreptului natural iese la iveală cu maximum de claritate atunci când se ocupă de principiul egalităţii.” – Asist. univ. drd. Claudia Andriţoi – Egalitatea – un concept contestat
   Voi continua maine.

2. „Demnitatea umana”
   Termenul latin „dignitas” (asa cum a aparut el in traditia occidentala), se refera la „valoarea personala” a individului, dar nu orice valoare ci cea asociata ocuparii unor inalte functii publice (de demnitate) sau sinonima cu atingerea „excelentei” in anumite domenii, precum marii ganditori sau savanti care au schimbat destinul acestei lumi. Tocmai de aceea Legea de abolire a Sclaviei din Regatul Unit, Declaratia Fundamentala a Drepturilor Omului din Franta sau cele 10 amendamente la constitutia Statelor Unite, niciuna nu cuprinde nici o referire care sa faca vreo legatura intre noul concept „drepturile fundamentale ale omului” (care pornesc de la „dreptul natural” si „libertatea si egalitatea individului in fata legii”) si antica notiune de „demnitate”. Demnitatea era departe de „universul ideal al drepturilor fundamentale”, era distincta, isi nega originile in cadrul „maselor” (cu mici exceptii), evolua si se afirma intr-un cadru „elitist”, fara a accepta din partea celorlalti decat respectul.
   Declaratia Universala a Depturilor Omului de dupa cel de-al doilea razboi, de la ONU, aduce „demnitatea” ca valoare fundamentala a acestora si ca „drept natural”, care ulterior este inlocuita de sintagma „drept fundamental”, care implica „demnitate si valoare”, ca atribute ale fiintei umane.
   „Respectul constituie, aşadar, temeiul drepturilor fundamentale iar acestea sunt, la rândul lor, instrumentul prin care respectul este practicat şi realizat. Cu alte cuvinte, demnitatea întemeiată pe respect reprezintă, deopotrivă – spre deosebire de dreptul natural – temei, dar şi scop pentru drepturile fundamentale. Demnitatea devine astfel, alături de libertate, cel de-a doilea obiectiv al drepturilor – cele două noţiuni fiind cele care trasează, în final, scopul economic şi social pentru care drepturile fundamentale ale omului au fost instituite…. Scopul economic şi social pentru care un drept a fost instituit nu este o simplă retorică a legii, ci unul din principalele instrumente de apreciere a legitimei exercitări a dreptului, întrucât el stabileşte, alături de buna-credinţă, limitele interne ale respectivului drept. Ori, exercitarea oricărui drept subiectiv în interiorul limitelor externe, dar cu depăşirea celor interne reprezintă abuz de drept şi este interzisă şi sancţionată de lege! Prin urmare, întâlnirea dintre demnitate şi drept (lege) – mai exact, menţionarea, pentru prima dată în istorie, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, a demnităţii alături de libertate, ca valoare-fundament pentru aceste drepturi – este mult mai bogată în consecinţe decât am putea crede! Şi aceasta pentru că suplimentarea listei valorilor definitorii pentru scopul drepturilor semnifică interpretarea într-o cheie mai restrictivă a acestui scop şi, deci, comprimarea limitelor interne. Or, restrângerea sferei limitelor interne determină automat extinderea zonei intermediare – cea alocată abuzului de drept. Cu alte cuvinte, odată cu inserarea demnităţii în normă, riscul de a comite abuz de drept în exerciţiul drepturilor fundamentale a crescut! Pentru că, de acum, exerciţiul drepturilor trebuie să se realizeze ţinând cont şi de respectul pe care ni-l datorăm unii altora, nu doar de necesitatea de a ne manifesta neîngrădiţi…..Rămâne acum de cuantificat cu cât? Răspunsul este: depinde de modalitatea în care este definită noţiunea de demnitate. Dar şi de modalităţile de interpretare a acestei definiţii! Pentru că ne aflăm în prezenţa unui termen suficient de precis pentru a se preta la o definiţie cu urmări practice, dar, deopotrivă, suficient de imprecis – mai exact spus, de subiectiv – pentru a nu se putea bucura de o definiţie univocă, nesusceptibilă de interpretări. Şi pentru că, pur şi simplu, o definiţie legală lipseşte. – Cristina Samboan – UAB
   „Oamenii sunt supusi in primul rand pasiunilor si nu ratiunii” (Spinoza)
   „Libertatea umana”
   Care este diferenta dintre libertate si sclavie in epoca moderna? Ne-am „contaminat” profund, considerand ca sclavii moderni trebuie sa fie „de culoare” (usor de recunoscut) iar noi, prin „culoarea pielii noastre” (usor de recunoscut), nu putem fi decat „proprietari”?
   Cat de „fortata” este munca noastra „cea de toate zilele” si cat este ea legata de notiunea de „constrangere”?
   Ne numim oameni doar pentru ca constientizam „barierele necesitatii” in spatele carora suntem tinuti prizonieri?
   In relatia noastra matura cu Dumnezeu, am putea accepta starea de „robie” sau mai bine am fi „copii”, fara responsabilitati, fara supunere neconditionata si cu libertate aproape nelimitata?
   Se spune ca omul poate fi imblanzit prin cultura, educatie si legi, tocmai pentru obtinerea adevaratei libertati.
   Petre Tutea considera ca fericirea este precum libertatea, „partea divina din el” iar libertatea, iluzorie, precum fericirea „o fictiune utila sau semanand cu franghia pe care o cobori in intuneric, acest aspect ni-l arata anarhia, tirania si viciul, avand doua radacini: omul si natura”.
   „Nu exista libertate absoluta a omului, ci libertatea inseamna putinta de a alege, de a alege intre mai multe posibilitati, adica inainte ca faptul sa se fi intamplat”, spunea Nae Ionescu.
   Sau, mai laconic, „spiritul inseamna libertate, iar libertatea inseamna victorie a spiritului”, ca idee exprimata de Nikolai Berdiaev, intru eliberarea spirituala a omului.
   Dar „legile”?
   Voi continua maine

3. „Legile corectitudinii politice”
   Corectitudinea politică este o mișcare totalitară de tip leninist, cea mai gravă amenințare pentru idealul unei societăți libere de la prăbușirea regimurilor totalitare de stânga încoace. – H.R. Patapievici – Omul recent.
   Sa aiba oare aceste „decrete” legatura cu iluminarea spirituala sau este o noua „reformulare” universalista de tip „incriminarea negarii holocaustului” si care, pana in final nu este altceva decat o noua impunere a „minoritatii” in fata „majoritatii”?
   Avand origini „post-moderniste”, „post-existentiale”, „post-morale”, „post-filozofice”, in „buna gandire si intelegere” cu umbra demonica ce acopera mintile oamenilor, „dreptatea cozii despicate” s-a facut simtita in primul rand la „vecini” si mai apoi in toata Europa.
   „Corectitudinea politică este o consecință excesivă din substanța politică a modernității și anume ca exces al „progresului în egalizarea condițiilor”. Sub pretextul legitim și incontestabil al egalității de șanse și al egalității în fața legilor, corectitudinea politică duce însă la extrem ideea de egalitate ca patologie sau maladie egalitaristă asupra tuturor aspectelor vieții sociale. Egalitatea în fața legii și egalitatea de șanse sunt pervertite și denaturate într-un egalitarism uniformizator, nivelator – nici un stăpân, nimeni mai presus, nimeni mai prejos! Nicio ofensă, nicio umilire ori batjocură, căci toate acestea presupun denunțul a ceva ca fiind josnic, fapt care contravine egalității. Când râzi de cineva sau de comportamentul lui ca fiind indezirabil social, implicit te manifești critic și îl critici ca fiind demn de a fi exclus, dar astfel îți arogi o ilegitimă poziție de superioritate (inexistentă de vreme ce orice autoritate revine exclusiv omului). Consecința nedorită la care se ajunge este aceea că se pervertește … și se atrofiază tocmai gândirea critică, de la care corectitudinea politică pretinde, totuși, că se revendică, prin instituirea de tabu-uri pentru libertatea de expresie, de conștiință și de gândire, adică tocmai aspectele care au constituit cea mai mare forță a modernității politice. Or, gândirea critică și critica liberă a aspectelor dăunătoare realității sociale sunt indispensabile ameliorării.” – Constantin Ilas
   Presa si politicul, avide de „nou” si respectiv, de „actual”, au oferit lumii cel mai „bun” „rau”, din antichitate si pana astazi (a nu se citi in mod neaparat „antichitatea biblica”, antichitatea romana, ca model „celebru” pentru „cea mai inalta democratie”, surclasand biblicele Sodoma si Gomora, mai ales la capitolul „infantil”, cu „baieteii paji” care „existau” pentru a-si oferi „serviciile” „elitei” patricienilor).
   Marea salvare a moralitatii lumii occidentale din care, iata facem „parte” astazi si noi („ortodocsi stupizi”), a fost crestinismul care, pe langa crearea institutiei casatoriei (pentru ca barbatii sa nu mai plateasca pentru sex, glumeam fara stil), a orientat credinta umana inspre moralitate (care exista ca notiune acceptata si inainte dar care, pe fondul razboaielor permanente si a degradarii umane, putea fi acceptata intr-o lume ideala dar nu mai putea fi respectata in proximitatea oribila a existentei), in sensul ei cel mai uman, creand notiunea de „inaltare prin moralitate”, prin umilinta, prin respectul aproapelui, prin propovaduirea chibzuintei, prin condamnarea oricarei alunecari spre efemer, prin respectarea legilor lumesti ca exprimare laica a inaltei invataturi crestine si a relatiei intime cu Dumnezeu.
   Treptat, in ultimul secol, biserica crestina, ea insasi condamnabila in anumite momente istorice, a fost semi – anihilata in anumite parti ale „vechii lumi” de materialismul dialectic si alte teorii marxiste care s-au suprapus, ca dogma, peste acea „simpla” datorie si implinire religioasa individuala (dogmatica si ea), „sesizabila” insa la nivelul sufletului crestin, ca fiind o ruptura „evolutiva”, o siluire „tentanta” sau ca o renuntare, „paralela” unei noi „alegeri” impuse.
   Dar nu a fost numai atat. Degenerarea spiritului intim crestin s-a manifestat cel mai pregnant in lumea catolica, parca cea mai „atinsa” de ideile marxiste, la modul „tacut”. Inaintea caderii celei mai grele „cortine”, vestul se mai putea automultumi si se mai putea autoadula, avand inca (atunci) un exemplu „viu”, in raport cu care el ar fi putut fi un contraexemplu, lucru care a devenit insa imposibil, dupa 1990. Atunci au inceput sa fie devoalate toate „scaderile”, lipsurile, erorile, interpretarile, lipsa de profunzime, lipsa de obiectivitate, „superioritatea drapata”, chiar aroganta disimulata in spatele „alurii” didactice. Intelegerea „noii realitati” de catre crestinii din rasarit nu a reprezentat o „schisma” mai mare decat cea din 1054 dar acestia au avut de infruntat mult mai multe idei negative ascunse sub „zambete” si maini „intinse” decat au avut de infruntat sub otomani.

   Astazi crestinismul este „in paranteze”. „Fortele” aduse „in lupta” pentru inlocuirea acestuia din moralul individual si colectiv, incearca sa creeze un foc de artificii care nu ne mai permite sa ne bucuram de spectacolul „cerurilor”, actiunea avand un dublu scop:
   • etatizarea valorilor intr-un conglomerat criogenic de sorginte neo-liberala, artificial, experimental, fara „plasa de siguranta”, aproape sinucigas, precum o „supa sanatoasa” in care „carnea” (omul), „cerul” (divinitatea) si „pamantul” (intunericul) sunt introduse intr-un blender;
   • aducerea „spre ascultare” a noilor „valori” laice, in care „mireanul” in intimitatea sa (om sau femeie, ca doua semisfere magnetice, din impreunarea carora se naste in fiecare fractiune de secunda un nou „univers”), este noul „Dumnezeu”.
   Se pare ca, mai nou, Dumnezeu are nevoie de Windows si de Google (sau Yandex), si de Hoolywood, si de televiziune, si de presa. Afirmatiile „vorbitorilor” nu mai trebuie „dublate” de citate din „Sfintii Parinti” sau din literatura patristica. Cultura a devenit desueta si inexpresiva. Pe cand un „triptic” cu Iisus, Andrew Beckett si Arsenie Boca, fabricat in China si livrat „block”, cu baterii pentru candela „cu laser”, garantie cinci ani?
   Pornisem de la „corectitudinea politica”. Inteleg ca nefericitul „termen” (zice Wiki) a pornit din Mica Britanie, de la un desert englezesc, „spotted dick”, in traducere „penis cu picatele” si prin decizia unui „consiliu”, substantivul comun „dick” a fost inlocuit cu substantivul propriu „Richard”, care este in engleza diminutivul acestui nume. Adica, „corectitudinea politica” a pornit de la „dick”. Nu se poate! Adica o tara „atat de” morala, sa se „impedice de-un ciot?” Aia cu „braistorming” care-i „afecteaza” pe epileptici, e deja „noaptea mintii” si o plasez in „bestiariul” lui Badita. Dar sa afirmi ca BBC a renuntat la utilizarea termenilor ‘Before Christ” si „Anno Domini”, inlocuidu-i cu „Before Common Era” si „Common Era” ca sa nu-i lezeze pe cei de alta religie, este „minciunica”. Mai repede adevarul are legatura cu plasarea gandirii „politicii corecte” in sfera marxista, a „omului nou”, care nu recunoste religia dar care accepta formal temporalul schematic al istoriei universale. La fel am invatat si eu in socialismul romanesc din anii `70.
   Pe „vremea `lu `al Batran”, homosexualii erau cunoscuti, identificati, numarati, dar nici atunci identitatea lor nu era facuta publica. Acest „anonimat” impunea ca, din cand in cand, acestia sa se casatoreasca cu o persoana de sex feminin „indicata” si sa „faca” macar un copil (am cunoscut personal doua cazuri). Asta oferea societatii romanesti o reconfirmare a „naturii ei sanatoase”, nealterate de „viciile” capitaliste iar „partidului” posibilitatea de a „gestiona” „0” homosexuali. Si asta era o „minciunica”. Dupa 1990 nu am mai auzit de homosexuali romani decat din presa sau televiziune dar se pare ca numarul lor este covarsitor de mic.
   De ce am „achiesa” atunci, prin acceptarea conditiilor si renuntarea „de buna voie” la orice cale de atac impotriva acestei intruziuni brutale in sufletul si credinta acestui neam care nu are „legaturi sau tematici orizontale” cu comunitatile LGBT care impanzesc „lumea democratica” si care, din acest „infim” punct de vedere, poate justifica teoretic (cel putin moral/rece si la modul „epopeic”) „actiuni corective” precum cele biblice.
   De ce trebuie sa ne inclinam in fata „exceptiei”? Faptul ca avem drepturi egale, nu este indeajuns? Faptul ca solidaritatea sociala permite ca din fondurile specifice (la contributia carora participa zdrobitor persoane active si nepozitionate in zona de „exceptie”) sa fie finantate integral actiunile legale menite sa ajute medical, economic si social persoanele aflate in aceasta pozitie, nu este indeajuns?
   Ma uit la bietii canadieni, ce au ajuns sa traiasca. Afirmarea sexului a ajuns sa fie legalizata ca si „discriminare”. Astia da, „oameni noi”. Cred ca nici in cotloanele cele mai abjecte ale marxismului nu s-a profilat vreodata ideea anularii radacinilor umane, raportate la natura, la lumea inconjuratoare sau la fiinta umana, creata de-a lungul evolutiei Darwiniste, in care „sexele” si-au definit un „rol” genetic in „placuta” activitate de procreere dar si un „loc”, mai putin „placut” in „diviziunea muncii”.
   Cumva, vestul cred ca va fi nevoit sa reabiliteze institutiile funeste ale URSS (GRU, NKVD, KGB), nu pentru ca perceptia asupra acestora s-ar putea imbunatati ci pentru ca perceptia generala asupra vestului si asupra „monstrilor” pe care-i „creaza” zilnic, s-ar putea inrautati pana la depasirea raului uman facut de soviete.
   „Paritatea femeie – barbat”
   Deja este un vis. Chiar daca-ti „fluturi” sexul in public, nu mai poti ” dovedi” nimic si vei supus „rigorilor discriminarii”. Putem construi la Bruxelles inca un corp de cladire, peste cel actual, in care sa amplasam in el multe toalete (inclusiv cele cu gen nedefinit), rampe pentru handicapati (cate trei la fiecare toaleta), sali de conferinta (cate una pentru fiecare toaleta) in care sa ruleze talk – show – uri inregistrate si filme inspirate din viata unui parinte – 1, „sugrumat” de tentatia de a se „descarca” in toate toaletele – 2 si triplat mental de misterul „impachetarilor cromozomiale” asexuate ale toaletelor – 3. Iti dai seama in ce lume „complexa” a toaletelor am pasit in acest inceput de mileniu III? Fiul meu nici nu stie dar fiecare dintre oameni este responsabil. Ignoranta este in sine cea mai mare vinovatie. „Faptul că eram tineri nu justifică faptul că nu am ştiut” – Sophie Scholl.
   Ma despart cu greu de „subiect”.
   „Legile migratiei” versus „legile refugiatilor”
   Nu poate fi abordat „la comun” fenomenul general al migratiei, prezent de-a lungul intregii existente a omenirii, cu cel recent al refugiatilor. Emigratia in sine, ca fenomen teoretic, istoric, social si politic nu va putea explica si nu va putea oferi solutii pentru „focarele emigrationiste” generate de razboiul din Irak sau de cel din Siria, si nu numai. Faptul ca noi cunoastem ca neamurile neolitice din bazinul Dunarii, Balcani si campiile Europei, au fost invadate de triburile indo – europene ale Epocii Bronzului, ne poate oferi vreo perspectiva asupra „abordarii” fenomenului emigrationist, generat de razboaiele actuale?
   „Teoria” actuala este lipsita de speranta. „Fenomenul” este intai scos din context si abia apoi catalogat. Refugiatii din Siria, Afganistan, Sudanul de Sud, Myanmar, Somalia, s-au suparat ei, asa deodata pe guvernele statelor lor si au decis sa se refugieze, impreuna cu familiile, vanzandu-si intreaga „avutie” pentru a plati „un loc in picioare” pe ambarcatiuni improvizate, mai nesigure decat Titanicul? De ce au ales si au platit acesti refugiati, cel mai probabil, pentru moartea lor si a copiilor lor? Cat din resursele si sperantele lor ultime va fi „o” realitate daca vor trai?
   Oamenii acestia nu mai pot trai nici macar „indecent” in tarile lor, pentru ca acestea au fost distruse. De cine? Nu mai au case, traiesc in subsoluri, nu au apa, nu au hrana (in ultima instanta ar accepta sa manance si fast-food), nu au alte mijloace de comunicare in afara urletului, spitalele gem de copii sau tineri impuscati, loviti de rachete sau schije, sunt fiinte „blocate” intr-un conflict care nu este al lor. Cand te uiti la fiul sau fiica ta, stiind ca parintii, fratii si toate celelalte rude au fost ucise, „scaparea” in orice conditii sau moartea „dar nu in iadul de aici”, poate fi o „alternativa”?
   Conform UNHCR, o persoana din 110 este stramutata la nivel mondial. Cine este de vina? Vinovatii sunt cunoscuti. Ca moravuri sunt mult mai jos decat anticele Sodoma si Gomora iar ca „eroism”, nu cred vor depasi vreodata stadiul de „Minotaur”, ascuns intr-un „labirint” lipsit de eleganta, bun simt, dragoste si respect. Mi-ajunge. Nu mai am apetenta de a scrie nici macar o idee despre aceste „gauri negre” ale existentei umane. Dar „ei” nu sunt „singuri”. Complicitatea politica, complicitate care tine de „persoana” (ca altfel nu-i pot spune) si de functia ei politica temporara, este radacina raului intregii lumi.
   Voi continua maine.

4. „Prostia vorbeste”
   Voi ridica şi eu o laudă, dar nu lui Hercule ori lui Solon, ci mie, cum ar veni Lauda Prostiei….însoţitoarele mele. Dar dacă am adus vorba despre ele, să vi le şi prezint. Aceea care se uită de sus la voi este Iubirea de sine. Aceasta, cu trăsături delicate şi ale cărei mâini sunt pururea gata să aplaude, este Linguşirea. Dincoace o vedeţi pe zeiţa Uitării care moţăie şi pare adormită. Mai încolo, Lenevia stă cu braţele încrucişate pe genunchi. Şi cea de colo, încinsă cu ghirlande, încununată cu coroniţe de trandafiri şi mirosind a parfumuri ameţitoare, cine ar putea fi decât Plăcerea? Lângă ea este Nebunia aceea care aruncă încoace şi încolo priviri tulburi. Ici, durdulie şi cu pielea lucioasă, o veţi recunoaşte pe zeiţa Poftă. Zăriţi însă şi doi zei printre atâtea zeiţe. Unul este Comus – Cheful –, iar celălalt Morfeu – Somnul. Cu ajutorul lor supun stăpânirii mele tot ce există pe lume şi prin ei poruncesc acelora care poruncesc lumii. – Erasmus – Elogiul nebuniei
   Incercand o parafraza palida la luciditatea, maiestria si umorul cu care critica moravurile si viciile societatii occidentale de acum mai bine de jumatate de mileniu si considerand ca actualitatea lui este aproape eminesciana, voi incerca si eu (bineinteles, pastrand proprtiile bunului simt in raport cu ilustrul meu „model”) sa dau glas prostiei, prin mine, in incercarea disperata de a reabilita „cat `di cat” aceasta „nemarginire a firescului omenesc”.
   Sistemul politic actual este unul foarte asemanator mie, adica prost, in primul rand pentru ca nici eu si nici el nu ne putem maturiza. La inceputul fiecarui ciclu electoral vedem „boturi” de iezi care-si fac „selfiuri” prin Casa Poporului. Intr-un an, doi, trei sau cinci, „partidul” lor intra „in conservare” si apar noi „boturi” umede, avide de a se „vedea din afara”, fiecare pe „sticla lui”. Cat de mult si de iremediabil ne asemanam.
   Se spune ca „s-a demonstrat” ca un „individ” nu poate ramane la conducerea unei entitati mai mult de 5 – 10 ani, fara a fi „incercat” de „morbul” dictatorial. Atat timp cat vorbim de „indivizi”, ajunsi in prim – planul politic prin „jocuri” ale hazardului, sunt tentat sa aprob sau sa raman intr-o expectativa „complexa” a „starii” care ma guverneaza.
   Se spune ca „s-a demonstrat” ca o „persoana” nu poate ramane la conducerea unei entitati mai mult de 5 – 10 ani, fara a incerca, functie de puterea entitatii pe care o conduce, vreo „ingerinta” care sa aiba ca scop prim, modificarea „a ceva” din organizarea unei zone sau a unei regiuni, sau revizuirea unor tratate, in folosul entitatii pe care o reprezinta. Sunt de acord. In primul rand eu, ca „simplu individ”, nu suport „persoanele” si „fitele lor docte” in lumea noastra de astazi, proasta, dar extrem de cinstita. Spre exemplu, nu vedeti cum a ajuns Germania dupa al patrulea mandat al lui Merkel sau SUA dupa primul mandat al lui Trump? Daca nu beneficiati macar de un dram din „nerozia mea rotofeie”, care este cea mai sanatoasa (sic) si daca va „tulburati sufletul cu o multime de ganduri care apasa asupra firii”, nu veti intelege niciodata politica actuala.
   „Asa. Si ce nu era bine inainte? Acceptarea ideii de risc in locul falsei „autocritici”? Raul oricum isi face loc. Este pace dar razboi oricum exista. Ce credem noi astazi ca pare a fi pace este in fapt un razboi generalizat. Iar rastelul a fost inlocuit cu o panoplie intreaga de prostii, considerate „admirabile” doar pentru ca „vin de departe”
   – spun corifeii maimutelor sapiens sapiens, cei lipsiti de fericirea simpla. Ce judecata. Adica „acasa”, vreti sa fie in continuare acel loc sinistru in care fiecare ar avea dreptul sa se organizeze si sa se autoguverneze? Si daca nu stie sa se autoguverneze? Se apuca sa invete, ca toti morocanosii si necajitii acestei lumi sau sa faca alte lucruri anevoioase, in loc sa accepte ideea inalta ca „acasa” incepe pentru fiecare dintre noi, asa cum a inceput si pentru mine, nesocotindu-mi calitatile, neaspirand la nimic si dorindu-mi doar ce-mi putea fi oferit? Este de-a dreptul rusinos pentru geneza acestui popor, prea des incercat de cultura dar prea rar sau insuficient atins de „acea saracie a duhului”, care este prostia mea, ca stare de agregare a intregului meu nativ omenesc: usuratatea morala, slugarnicie, nevoia neobosita de laude, prietenia cu cei asemeni si tradarea acestora dar doar tradarea „buna, vesela si sanatoasa”.
   Imi imaginez cu voluptate ca „petrecerile” din parlamente, guverne, presedentii ar fi triste si lipsite de farmec daca nu ar fi inveselite de prostia mea, sau macar vreun mascarici platit, care incearca sa ma imite. Vai, patimile sunt boala fara leac a acestui inceput de mileniu. Si vai, ravna de a fi altfel decat celalalt, submineaza admiratia de sine, cu efecte grave la capitolul „desfatare” iar acest lucru, cat timp nu voi fi trepanat si infestat fortat cu asa – zisele idei inalte, nu-l voi putea accepta niciodata.
   Ce-si poate dori mai mult o natie decat sa stie ca alte natii gandesc in locul ei? E o intrebare – vis, care de cele mai multe ori sfarseste cu lacrimi calde si duiosie si atunci (fiindca nu-mi mai simt „eul), sunt tentat sa ma uit in oglida, speriat ca cineva poate sa-mi anihileze prostia, exilandu-ma pe o insula a cruzimii si a dictaturii cartilor, a stiintelor, a invataturii, abrutizandu-ma si transformandu-ma intr-un „monstru al modernitatii tarzii”. Am insa speranta ca in toata aceasta oroare ce mi se pregateste, „m-am trezit devreme” si sper, singur sau impreuna cu cei ca mine (deie Domnul sa fie cat mai multi), prostia sa triumfe, sa ma pot lepada de aceste ultime cosmaruri si sa-mi pot continua tihnit, viata de prost.
   Voi continua maine

5. „Fiecare epocă e un sfinx care se prăbuşeşte în abis de îndată ce enigma i a fost descifrată.” – Heinrich Heine
   Era mai bine inaintea „binelui”?
   Era, pentru ca nu ar fi fost atat de „rau”, incat sa ajungem sa-l cunoastem.
   Binele nu emana de la „cei carora li se face bine” ci de la cei „buni”, nobili, distinsi, care s-au receptat pe „sine” ca „buni” si faptele lor ca fiind „binele”. Prin „puritatea” credintei, evreii au reusit sa rastoarne „ecuatia aristocratica”, pretinzand ca cei „buni” sunt cei iubiti de Dumnezeu, adica saracii, oropsitii, neputinciosii iar „ceilalti sunt „rai”. – Friedrich Nietzsche.
   „Oare raul nu a dat nimic bun umanitatii? iar binele nu a facut nimic rau?” – Herder.

   Era mai bine inainte ca tutunul sa fie adus in Europa?
   Da, pentru ca inainte de „el” nu au existat migrene.
   Nu, pentru ca dupa „el” este doar „cerul” iar deasupra lui, tot tineretul neo – marxist al planetei, cu parinti, insotitori sau bunicute, ei si micii lor „zei”, BAT, JTI sau „dragul” de Philip Morris, care-i invata astazi (si-i „acopera” cu oferte), sa fumeze „chistoace incalzite”, numite heets (am si eu), fara sa se observe ca acele „produse” (in toata Romania) nu au timbru, nu se incaseaza acciza, lumea e multumita iar „zeii” noului Olimp, sunt fericiti.
   Am indoieli ca propaganda morbida de pe pachetele de tigari („gandita” probabil „profund” in toaletele de la Bruxelles) va avea alt efect in afara unei „mine stoic – vulgare”, ca reflectie asupra paradoxului fumatorului: „daca vor sa ne lasam, de ce ne mai vand tigari?”
   Pai, as putea sa vin si eu cu o opinie: necesitatea „iesirii din sistem”, care dupa o anumita varsta, valoreaza mai mult decat votul.

   Era mai bine pentru Europa inaintea Tratatului de la Maastricht?
   Nu, doar daca nu ne-am propus sa ne reprodcem prin oua, pe care sa le „ouam”, precum cucul, in alte cuiburi de „anvergura transatlantica”.
   „De la Tratatul de la Maastricht, toți membrii Uniunii Europene (inclusiv țările neutre) și-au pus apărarea sub suzeranitatea NATO, care este condusă exclusiv de Statele Unite. De aceea, atunci când Pentagonul deleagă departamentul Trezoreriei, ca sediul economic al țărilor pe care dorește să le zdrobească, toți membrii Uniunii Europene și ai NATO-ului sunt forțați să aplice sancțiunile SUA.” – Thierry Meisan (nasol traducere).
   Deci „merge”.

   Era mai bine inainte ca UE sa devina un grup elitist?
   Era, pentru ca inainte de aceasta etapa, tranzitorie dictaturii sau autodistrugerii, ar fi inteles ca atunci cand ardea catedrala Notre Dame, francezii si intreaga credinta crestina aveau nevoie de lacrimi si nu de „initiative” ad-hoc, de tip „cheta” sau „licitatie” obscura, toate ordonate in spatele unor initiative la fel de superficiale ca „urgenta” la o inmormantare. Reactia umana a „elitei” UE, a fost precum cea a unui musuroi de termite, care credea ca rozand crucea Mantuitorului si „doborandu-l” de pe cruce ar putea realiza ceva mult mai „notabil” si mai „vizibil” pe pamant, decat sa-i ridice, prin „lacrimi desarte de termita”, inca o „aura” atasata destinul Sau.

   Era mai bine inaintea „viziunii rationale si profund emotionale” a Europei?
   Da, pentru ca ”pe timp de furtună, doar cel care posedă arta navigației este mai sigur”.
   Nu, pentru ca penuria de „marinari” a disparut de mult.

   Era mai bine in „vremea” globalizarii?
   Da, pentru ca anul 2018 a durat „doar” un an iar de atunci exportul liber nu mai exista.

   Era mai bine in „vremea” protectionismului?
   Da, pentru ca protectionismul poate exista doar in scurtele perioade de odihna ale razboinicilor, adica doar in perioadele de pace.

   Era mai bine inainte ca UE sa se cufunde in dogmatica „corectitudinii politice”?
   Da, pentru ca este cumplit ca „realitatea UE sa oscileze între o logică rațională transformată într-un dogmatism al afirmației și o logică emoțională transformată într-un dogmatism al negației. – Ghe. Vladutescu.
   Corectitudinea politica este ideologie, o forma de tiranie a opiniei majoritare, care ataca liberalismul si democratia, „delictul de opinie fiind ridicat la rang de justitie sociala”. Forma de manifestare este tipica criticii marxist – freudiene, care pe de o parte, prin „cultura” maselor, submineaza capitalul prin „modelarea” constiintelor si a gandirii, iar pe de alta parte, „elibereaza” indivizii de sub „jugul ordinii patriarhale represive”, acestea „depasind” insa structura valorilor care intruchipau autoritatea (familia, religia, statul), apropiindu-se mai mult de o destructurare ideologica a semnificatiilor si interpretarilor traditionale, specifica deconstructivismului. Orice persoana care se opune acestei „mase”, este stigmatizata, aceasta devenind indezirabila.

   Era mai bine inainte ca SUA sa recunoasca ca apartinand Israelului, „inaltimile Golan”?
   Nu, pentru ca SUA a fost si este „o parte a problemei din Orientul Mijlociu” si nici pe departe, o solutie (Erdogan). Au invatat si turcii „siropurile eufemistice” ale presei vestice.

   Era mai bine, din punct de vedere etnic si cultural, in Europa de vest si in cea de est, inainte?
   Discutabil, `no.
   Inaintea celor doua razboaie mondiale vestul era omogen iar estul era „diversificat”. Astazi balanta s-a inversat – in sensul ca dupa miscarile de eliberare nationala, etnicizarea excesiva, convingerile anticomuniste, ideologiile rasiale, transferurile fortate de populatie, deportarile si pogromurile evreiesti si nu numai, expulzarile si stramutarile germane, purificarile etnice din balcani si alte relocari (polonezi, ucrainieni, bielorusi, maghiari, slovaci) dar si a politicilor care urmareau o mai mare omogenitate nationala si o mai stransa congruenta dintre teritoriu si cultura – Europa de Est este omogena, in timp ce vestul a ajuns „mai cu picatele” decat acel „celebru” desert englezesc.
   In Europa de est „au fost de ajuns doi dictatori, sprijiniţi de colaboratorii lor din perioada războiului, pentru a netezi demografic terenul şi a pune bazele unui continent nou şi mai puţin complicat”.
   Europa de vest sufera si astazi de socul post – traumatic cauzat de cele doua razboaie. Cu „umbra” acestora pe cap, timida, anxioasa, „a implementat masuri sociale si a cladit institutii noi, ca masura profilactica: pentru a tine trecutul la distanta”.

   Era mai bine inaintea aparitiei transnationalismului?
   Da, atat timp cat notiunea de imigratie permitea fiecarui stat sa-si creeze o „politica” proprie in domeniu, o „dimesiune” acceptabila, un „modus operandi” pentru autoritati si un „modus vivendi” in relatia acestora cu cetatenii proprii.
   Nu, intrucat transnationalismul reprezinta o denaturare a notiunii generale de migratie, aflata in relatie cu modificarea structurii capitalului si a relatiei dintre acesta si munca, dezvoltarea transportului si a tehnologiilor de informare si comunicare. Caracteristicile ce singularizeaza transnationalismul sunt simultaneitatea si regularitatea.

   Era mai bine inainte ca UE sa ajunga in situatia de a fi o necesitate?
   Nu, pentru ca risca sa fie inteleasa doar ca o „intamplare”.

   Sunt multe intrebari si mult mai multe raspunsuri la intrebarea „era mai bine inainte?” Multe dintre ele tin de divizare. Divizarea dintre oras si sat, divizarea dintre generatii, divizarea dintre sexe, divizarea dintre religii. Melancolia ramane acea supa calda, preparata in casa, care ne ajuta, in singularitatea odaii intunecate, sa ne regasim multumiti si fara resentimente. E oare ea indeajuns pentru a ne putea justifica coerent dazradacinarea si furia oedipiana?
   Multumesc