Lumea intelectuală a “celeilalte Românii”

7 răspunsuri

1. Multumesc pentru dorinta de rememorare.
   Multumesc pentru rememorarea listei intelectualilor romani care au ales „calea exilului”, si care nu au fost prea des blamati (nici macar cunoscuti in lungi perioade) si multumesc si pentru rememorarea acelor „barzi”, care au „creat” ce si cat au putut ei, in perioada proletcultista a anilor `50 – `60.
   Cer, din prima instanta, sa mi se scuze „atitudinea critica”, incercand (atat cat voi putea), sa nu fiu mai ateu decat Mantuitorul si nici mai obiectiv decat imi permite scepticismul si relativismul, innascute, dusman fiind insa al irationalismului si a lipsirii logicii de premisele corecte, intru reflectarea veridica a realitatii.
   Sa incepem cu „inceputul”
   “Globalismul spre care ne mana elegant, cu zambetul pe buze, Europa actuala, in slujba Americii, care o uraste si-i vrea pieirea, intr-o multipla conjunctura sinucigasa, nu este decat tot o forma de totalitarism, in prima lui faza, cea acum previzibila, un tot atat de criminal ca totalitarismul bolsevic”. – Mihai Neagu Basarab
   „Jos comunismul”
   Visarea in „toiul zilei” (ca utopie), egalitarismul, speranta, emanciparea, transformarile sociale care ar ajuta la ridicarea fiecarui individ si nu neaparat a natiei, poate fi un subiect „democratic”?
   Este comunismul un „spectru” pe care nu-l poti recunoaste?
   Se afla intreaga lume de astazi in „era post – comunista”?
   Nicidecum. Nici o tara din lume nu a ajuns in comunism. Celebra „aspiratie” a fostului presedinte Nicolae Ceausescu, „…si inaintarea Romaniei spre comunism”, exprima clar situatia tranzitorie a tarii in „accesarea” indepartatului „liman” care era comunismul.
   Socialismul partinic al secolului XX, se prezinta ca un „mare Nimic”, „ca o intarziere, ca o pauza in evolutia idealului comunist si fara nici o relevanta pentru formularea si evolutia ulterioara a acestuia”. Iar uitarea grabnica a acestui „spectacol”, nu trebuie gandita „numai dintr-o perspectiva intrucatva anticomunista ci si dintr-una procomunista”, prin transpunerea discutiei din campul teoretic, in campul discutiei reale.
   Comunismul este o „stare”, el nu se poate afla „in solda” vreunui stat, formatiune politica sau institutie. Faptul ca tinereii nenascuti in acea perioada, inrolati astazi in diferite „scoli” de subminare si propaganda, „combat” idealul comunist prin apelul la state si indivizi, nu fac altceva (pe langa faptul ca nu stiu nimic si sunt doar niste colportori marunti ai „ideilor” unor „buni platnici”) decat sa ateste, fiecare in parte, faptul ca aceasta „stare” este prezenta peste tot in lume, ca vis, ca aspiratie umana, indefinibila altfel si ireconciliabila cu „interesele” vreunui stat sau sistem politic actual.
   „Mai este nevoie de comunism?”
   Capitalismul occidental nu se mai poate „valoriza” in absenta comunismului. Retorica anticomunista din perioada Razboiului Rece, oferea occidentului o „arma”, si asta in conditiile in care capitalismul nu era decat o alta „utopie” a istoriei, insa una „realizata”, avantajul rezultand strict din comparatia, uneori fortata, cu ideologia blocului estic.
   Glorificandu-se „apologetic” ca „ideea” de eficienta economica nu se poate afirma decat in prezenta imperfectiunii generate de lipsa de moralitate (ca „oglinda” a naturii umane), „capitalismul Razboiului Rece” a reusit sa treaca atunci ca „adevărata întrupare a drepturilor omului, a solidarității sociale, a libertății creatoare individuale și a celei mai înalte morale”.
   A fost perioada in care Occidentul s-a vazut „stapan peste un model al lui” (chiar daca utopic si nu indeajuns justificat teoretic si filozofic dar totusi un model), la fel ca si cel comunist (primul), „care putea si trebuia sa fie exportat in toata lumea”. Dar antiutopia creata de Stalin „ca viziune orwelliana” a starii de „exceptie permanenta”, control si supraveghere totala, a devenit si antiutopia occidentala, la fel de reprobabila, distructibila si ireversibila, ca si cea a lui Stalin.
   Astazi, la trei decenii de la „caderea comunismului”, modelul occidental poate cu greu sa fie catalogat cu eufemismul „indefinibil”, in vreme ce modelul comunist si valorile lui (ca aspiratie) au ramas prezente in fiecare inteligenta nealterata de bani.
   „Comunismul a transformat societatea intr-un model social”, model, care „intrupeaza anumite valori și care sunt oferite ca produse finite pe piața politică internațională: modele sociale fie europene, fie americane sau islamice”, intelese ca si constructii artificiale care pot fi exportate/importate, de la o tara la alta.
   „Astfel, „proiectul european“ este lăudat de unii ca utopie a drepturilor omului, a păcii și bunăstării trasformată în realitate și denunțat de alții ca birocrație obscură de la Bruxelles, prin care se vrea realizarea unui stat al controlului și supravegherii totale. Funda¬mentalismul islamic este perceput de adversarii săi ca o nouă întrupare a coșmarului comunist și lăudat de parti¬za¬nii săi ca model universal pentru o Cetate a lui Dumnezeu. În mod similar se vorbește despre neobolșevismul neoconservatorilor americani de astăzi și există și alte exemple.”
   (unele din ideile de mai sus sau citate sunt inspirate de eseul „Situatia postcomunista”, al lui Boris Groys profesor global de studii ruse si slave la Universitatea din New York).
   Voi continua

2. Comunismul, asa cum nu este el inteles el astazi trebuie „impartit”, pe de o parte, intr-o ideologie, ca teorie fundamentala a luptei internationale dintre clase, distincta si teoretica la origini, si o „prezenta reala”, prin societatile conduse de „partide comuniste”, inspirate de aceasta ideologie.
   Ca inteles actual, comunismul „beneficiaza” de o asociere reductionista teoretico – practica, care prezuma (inaintea judecatii) ca „ideologia” in sine condamna la criminalitate orice „realitate” istorico – politica inspirata de aceasta.
   „Ideologie si utopie”
   Fara a beneficia de libertatea unei abordari ample, ideologia, „stiinta despre idei”, ca produs al constiintei umane (aspiratii, idealuri, care au la baza cunoasterea) dar si al realitatilor sociale, poate fi privita „actual”, atat ca raport spiritual al acesteia cu crestinismul dar si ca un „concept” raportat la stiinta si politica ultimelor secole, in lumea noastra europeana si in „extensia” ei transatlantica.
   Ideologia crestina, chiar daca este dogmatica si nu reprezinta in sine un mijloc de cunoastere sau ordonare excesiva a realitatii, ea poate etala prin „mijloacele specifice” (calendar, comportament, post, marturisire) exprimarea libera a spiritului individual, neingradit, in relatia lui intima cu divinitatea, trairile si nazuintele lui firesti, curate. Chiar daca, privita in ansamblul ei de teoreticieniii stiintei politice ideologice moderne, ideologia crestina este catalogata ca ideologie „fundamentalista”, alaturi de islamism, personal consider ca astazi, ea nu deformeaza realitatea credinciosilor intr-o masura mai mare decat o fac credinciosii prin acceptarea acesteia, in mod liber si neconditionat.
   Celelalte ideologii au un caracter secular iar dupa modul in care acestea inteleg fenomenele sociale si initiaza transformarea politica a societatilor, sunt impartite schematic in: ideologii conservatoare (prezente in perioadele istorice ce au marcat sclavagismul si feudalismul, care in asociere cu religia, au fundamentat regimurile politice), ideologii politice revolutionare (prezente in perioada moderna prin revolutiile burgheze care au inlocuit relatiile feudale cu cele capitaliste si cele comuniste, grefate pe frustrarea sociala generalizata, generata de burghezia proaspat imbogatita), ideologii politico – filozofice si extremist – elitiste (prezente in perioada interbelica prin intermediul partidelor fasciste in Europa sau a miscarii legionare in Romania) si ideologiile asa zis „reformiste” (in care liberalismul isi disputa intaietatea impreuna cu social – democratia, in incercarea de a realiza transformari economico – sociale fara a propune schimbarea sistemului).
   Prin „ideologie”, Karl Mannheim intelege modul de gandire si ideile generate de interesele grupurilor aflate la putere iar prin „utopie” intelege lupta grupurilor oprimate impotriva grupurilor puterii, exprimata prin idei intelectuale ce au ca scop radicalizarea acesteia si distrugerea ordinii stabilite. In continuare, Daniel Bell sustine ca „marxismul este o ideologie si implicit o religie seculara, identificand religia seculara cu „ideologia totala”, iar „ideologia totala” cu ideologia stangii produsa si dezvoltata la jumatatea secolului al XIX-lea de catre Marx si Engels”.
   Concluzionand, dupa Karl Mannheim, marxismul este atat ideologie cat si utopie, adica „ideologie utopica” iar dupa Daniel Bell marxismul este o „ideologie totala”, inteleasa ca „religie seculara”.
   „Criminalitatea ideologica”
   Numarul crimelor executate in numele:
   • ideologiei crestine (exprimata prin cruciade, crestinare fortata, inchizitie),
   • ideologiei conservatoare (exprimata prin colonizarile fortate, aproape a intregului uscat terestru, sclavagismul sau iobagia, extinse din antichitate pana la finele secolului XX, razboaiele ca politica medievala, „fondarea statelor moderne”, primul razboi mondial),
   • ideologiilor extremiste (exprimate prin al doilea razboi mondial),
   • ideologiei liberalismului (exprimat prin „democratizarea lumii”),
   este mai mare decat decat numarul crimelor produse de comunism. Iar crima trebuie condamnata, sub orice forma sau ideologie s-ar fi realizat ea.
   Crima a fost leit`motivul ideologiilor politice liberale si comuniste pana in anul 1990 iar astazi, in „competitie” a ramas doar ideologia liberala. Iar crimele nu au incetat, dimpotriva. State stabile sunt distruse de razboaie sub „steag fals” si zeci de mii de oameni (copii, femei, barbati) cad secerati de „coasa democratiei”.
   Atunci de unde „prezumtia” aceasta „rezonabila” ca doar ideologia comunista induce criminalitate si ca doar comunismul trebuie condamnat pentru crimele lui si nu si celalte ideologii? Este un paradox moral, generat de imposibilitatea logica a formularii unui raspuns la acesta intrebare
   Iar ideologia comunista, conform „directivelor democratice” nu trebuie condamnata „simbolic” (chiar daca a fost condamnata definitiv in 1990) ci prin „streang, esafod sau bombe cu fosfor”, in toate tarile, prin angajament … (nu mai pot pronunta acest adjectiv), prin lege, ca sa nu se mai poata pune in aplicare niciodata, aceasta ideologie.
   Si nu este permisa nici tacerea. Tot ce nu condamna raspicat comunismul, „sarind la gatul lui”, se identifica la nivel individual sau de grup, cu „raul absolut si in mod necesar cu crimele acestuia”.
   Nu insist, o sa revin mai tarziu la „libertatea cuvantului”, in abstractiunea notiunii, „sub” Romania actuala.

   Gandirea democratica din Romania perioadei „comuniste”.
   Sub acest titlu voi continua maine.

3. Gandirea democratica din Romania perioadei „comuniste”.
   Realizarea acestui demers, privit din punctul de vedere al gandirii „intelesurilor” politicii dar si a atitudinilor politice (generale sau particulare), impune o scurta descriere a epocii premergatoare (n-o sa o iau chiar de la Cezar).
   Perioada antebelica
   Dupa ultimul razboi franco – prusac din 1870, soldat cu anexarea de catre Germania a Alsaciei si Lorenei si dupa alianta franco – rusa din 1892, spre sfarsitul secolului XIX, „tara luminilor” se afla aproape strivita de divizarea politica interna si spiritul nationalist revansard antigerman si antisemit (antisemitismul fiind de „data recenta”, „lansat” de jurnalistul german W.Marr in 1879, dar avand antecedente „celebre” in „Omiliile” lui Ioan Gura de Aur sau in cartea lui Luther, „Evreii si minciunile lor”). Atunci a aparut, pe fondul „adaugat” al frustrarii militare, „afacerea Dreyfus”, ca simbol al desfasurarilor politice ulterioare. Scriitorul Emile Zola a fost primul om de cultura care a luat apararea capitanului evreu al armatei franceze, originar din Alsacia, Alfred Dreyfus, condamnat pe baza de „denunt”, arestat, „anchetat” si condamnat la munca silnica pe viata si deportat, si pentru care acesta a scris lucrarea „J`accuse…!”. Pe timpul procesului, la sfarsitul lunii septembrie 1902, Zola moare „asfixiat cu fumul de la soba”, sotia lui insa, „scapand”.
   „Trebuind să amintesc de lupta întreprinsă de Zola pentru dreptate și adevăr, pot eu să păstrez liniștea despre acei oameni puși pe ruinarea unui nevinovat și care, simțindu-se pierduți când el s-ar fi salvat, îl sufocau cu îndrăzneala disperată a fricii? Cum să vi-i ascund, atunci când trebuie să vi-l arăt pe Zola ridicându-se, slab și dezarmat, împotriva lor?
   Pot să trec sub tăcere minciunile lor? Ar însemna să trec sub tăcere cinstea lui eroică.
   Pot să trec sub tăcere crimele lor? Ar însemna să trec sub tăcere virtutea lui.
   Pot să trec sub tăcere jignirile și calomniile pe care le-au proferat la adresa lui? Ar însemna să trec sub tăcere răsplata și onorurile lui.
   Pot să trec sub tăcere rușinea lor? Ar însemna să trec sub tăcere gloria lui.
   Nu, mai bine voi vorbi.
   Să-l invidiem: și-a cinstit patria și lumea cu o operă imensă și cu un gest măreț.
   Să-l invidiem: destinul și inima lui fură din visele cele mai mărețe. A fost un moment al conștiinței umane.”
   – Anatole France, la inmormantarea lui Emile Zola.
   La 12 ani de la acuzare, in 1906, capitanul Dreyfus este exonerat de vinovatie, repus in drepturi si avansat la gradul de maior, in 1907 acesta solicitand trecerea in rezerva. Dar nu a fost „uitat”. Participant nedorit la oficierea transferului „cenusii” lui Emile Zola la Pantheon, in 1908, acesta a fost victima unui atentat cu arma. N-a murit atunci dar a murit in 1935, „coplesit” de anonimat.
   A Treia Republica prin/si Catolicism/ul au redobandit nationalismul, ca mod de integrare republicana, si „nascand” (ca si consencinta) notiunea de „intelectual”, ca fiind o persoana „cu un inalt nivel cultural si/sau stiintific…, dispunand de capacitate de analiza, sinteza si abstractizare si care prin cercetare, poate ajunge la concluzii ce pot influenta structura si evolutia literaturii, artei sau stiintei”.
   Am facut aceasta rememorare pentru a putea enunta „palid” ca inaintea acestei perioade tumultuoase „oficiata” de cele doua razboaie mondiale, notiunea de „democratie” nu exista decat in cartile de istorie antica, cu referire directa la democratia ateniana din vremea lui Pericle iar dupa doua milenii si jumatate, „mugurii gandirilor democratice” din „tara luminilor” se mai „asfixiau”, in singularitatea lor cu „fumul din soba”, `ca nu existau drone. Iar votul, cu foarte mici exceptii, era unul cenzitar.
   In paralel cu aceasta „La belle epoque” a centrului Europei, a mai existat, sub monarhia rusa din vremea tarului Nicolae al II-lea, o „intamplare”, un „experiment”, care avea sa marcheze aproape intreg secolul XX: nasterea primului „patut” si al primului „trusou” marxist, care avea sa „legene” si sa „inveleasca” viitorul „copil fantastic”, ce va fi numit in scurt timp, „in numele tatalui”, „comunismul”.
   Tot in aceasta perioada, in 1904, Constantin Brancusi pleaca spre Franta, via Germania, si incercand sa devina „un francez, mai putin roman”, el insusi fiind „in fapt”, „un roman, mai putin francez”, urmarit permanent de „intelesurile” care l-au format ancestral si arhaic, ca om si ca artist.
   Primul razboi „mare” a fost una dintre cele mai mici, prostesti si distructive forme de exprimare a „antidemocratiei” ce „urla de autoritarism”, atat in capul monarhiilor frustrate cat si in cel al „burgheziilor”, asa – zis „liberale”, „abundente” si inculte.
   Perioada interbelica
   In aceasta perioada, principalele „democratii” ale lumii au fost Turcia, Franta si Marea Britanie iar principalele regimuri totalitare au fost Italia, Spania si Germania. Tendintele „manifeste” au fost „ranjetul stupid”, fascismul si nazismul. Democratia s-a putut „manifesta” doar in aceste limite populiste, girate de intelectualitatea vremii, aflata permanent sub spectrul „necesitatii istorice”, in fapt, fascinata de totalitarism.
   Au existat conspiratori si conspiratii.
   Au existat „tezele din aprilie” din Rusia tarista, ale lui Lenin, citite atat in adunarea bolsevicilor, cat si in cea reunita, bolsevici/mansevici (majoritari/minoritari), in care „in atitudinea fata de razboiul imperialist de jaf… nu se poate admite nici cea mai mica concesie fata de defetismul revolutionar”. Destramarea Imperiului Tarist a adus cu „sine”, mult rau, multa agitatie, crima usuratica si pedeapsa nemeritata, pierderi teritoriale dar si „sperante de reintregire” pe „principii ideologice”, a existat un „mort” dar si o „nastere”.
   A existat atunci si un nou stat numit Romania, cu o Basarabie si o Bucovina alipite Principatului Moldav si cu o Transsilvanie latina (nu Erdely, nici Siebenburgen, nici Siweberjen si nici Erdelistan), care a facut „click” peste un teritoriu subjugat timp de secole si care, aproape ca „nu mai avea aer” sub bocancul naclait de sange si putreziciune, ingropate insa definitiv dupa Tratatele de la Versailles, St. Germain, Trianon, Neuilly si Sevres.
   Neterminat. Voi continua maine.

4. Elitele politice ale perioadei interbelice – interpretare simplista
   Directiile teoretice ale sociologiei politice a acelor vremuri se impartea in doua curente: unul indreptat spre democratia populara, fundamentat pe idealuri marxiste si celalalt inclinat spre antidemocratie si pastrarea „status-quo”-ului istoric.
   Ca au fost definiti ca si „liberali” sau „conservatori”, „revolutionari” sau „reactionari”, „modernisti” sau „traditionalisti”, cauzele prime ce au angajat fortele politice au fost cele economice iar divizarea si ulterior conflictul, s-a manifestat in cadrul actiunilor comerciale si a influentei crescande a burgheziei straine, in raport cu fosta boierime latifundiara, tributara modului de productie agrar, „stare” in care se afla marea parte a „noii Romanii”.
   Dar, indiferent de orientarea prima, „liberala” sau „conservatoare” a partidelor politice antebelice/interbelice, ambele aveau ca fundament „moral”, una sau mai multe teorii elitiste, toate, „importate” ca „modele sociale” pentru tanara natiune. Mai mult, in perioada interbelica europeana au aparut noi curente, care au influentat major divizata constiinta filozofica romaneasca.
   „In toate societăţile… apar două clase de oameni – o clasă care conduce şi o clasă condusă. Prima clasă, întotdeauna mai puţin numeroasă, îndeplineşte toate funcţiile politice, monopolizează puterea şi se bucură de avantajele aduse de putere, în timp ce a doua clasă, clasa cea mai numeroasă, este controlată şi direcţionată de prima”,
   spunea Gaetano Mosca, considerand elitele ca fiind „o minoritate organizata iar masele, o majoritate neorganizata”, si continua:
   „Cu siguranță mă pot numi anti-democrat, dar nu sunt un anti-liberal; într-adevăr, mă opun democrației pure tocmai pentru că sunt liberal. Consider că clasa conducătoare nu ar trebui să fie monolitică și omogenă, ci ar trebui să constea din elemente diferite în ceea ce privește originea și interesele; când, în schimb, puterea politică provine dintr-o singură sursă, chiar dacă acestea sunt alegeri cu vot universal, consider că este periculos și susceptibil de a deveni opresiv. Iacobinismul democratic este o doctrină iliberală tocmai pentru că subordonează totul unei forțe unice, cea a așa-numitei majorități, pentru care nu stabilește nici o limită”.
   Unul dintre modelele acestuia, Vilfredo Pareto a susținut „că democrația era o iluzie și că o clasă conducătoare a apărut mereu și s-a îmbogățit. Pentru el, întrebarea cheie a fost cât de activ au condus conducătorii. Din acest motiv, el a cerut o reducere drastică a statului și a salutat regula lui Benito Mussolini ca tranziție la acest stat minimal, pentru a elibera forțele economice pure”.
   Conform gandirii lui Pareto, diferenta psihologica ce distinge „elitele”, tine de faptul ca acestea au resurse personale, inteligenta, abilitati și un „interes învestit” in guvern, in timp ce restul sunt incompetenti si nu au capacitatile necesare pentru a se auto – guverna.
   Benoit Mandelbrot sintetizeaza legatura dintre fascism si distributia puterii, rezumand „notiunile lui Pareto: ” Nu există progrese în istoria umană. Democrația este o fraudă. Natura umană este primitivă, emoțională, nestăpânitoare. Cei mai deștepți, mai abili, mai puternici și mai calculati iau partea leului. Corpul social este precum corpul uman: va pieri daca va fi impiedicat sa-si elimine toxinele.”
   Viitorul lider al fascismului italian, Benito Mussolini, in 1904, cand era un tanar student, a participat la unele prelegeri ale lui Pareto la Universitatea din Lausanne. Prin aceasta s-a susținut ca indepartarea lui Mussolini de socialism catre o forma de „elitism”, poate fi atribuita ideilor lui Pareto. „In primii ani ai guvernării sale, Mussolini a executat literalmente politica impusă de Pareto, distrugând liberalismul politic, dar, in același timp, inlocuind în mare măsură conducerea de stat a întreprinderii private, diminuand impozitele pe proprietate, favorizand dezvoltarea industriala si impunând o educatie religioasă exprimata prin dogme.” – Franz Borkenau, biograf. Karl Popper l-a numit pe Pareto „teoreticianul totalitarismului” dar potrivit „altor opinii” nu exista nici o dovada ca acesta l-a citit Pareto in orice detaliu inainte de a repeta ceea ce, atunci era o judecata comuna, dar neacceptata de cercurile antifasciste. Scriitori de orientare fascista, precum Luigi Amoroso, au aprobat ideile lui Pareto, afirmand ca „la fel cum slabiciunile carnii nu au putut impiedica trimful Sfantului Augustin, la fel nici vocatia rationalista nu a putut impiedica inflorirea misticismului lui Pareto. Din acest motiv, Fascismul invingator ii glorifica memoria, precum pe cea a unui duhovnic al credintei sale.”
   Nu au fost singurii fascisti.
   Charles Darwin a creat teoria evolutionista a selectiei naturale, „grefand-o” pe „crucea creationista, general acceptata si implementata in constiinta uman – crestina a Europei, chiar daca si Sfantul Augustin, in „De genesi ad literam”, se mai juca cu sensurile, afirmand ca „Geneza biblică nu trebuie acceptată în forma sa literară și că, în unele cazuri, creaturi noi ar fi putut să apară prin descompunerea celor vechi.”
   Avand respect pentru eminentul cercetator si om de stiinta, nu se poate totusi elimina observatia ca unele dintre ideile lui au fost utilizate ulterior pentru justificarea inferioritatii rasiale, preluate „si” de ideologii, precum cea nazista. Potrivit profesorului de drept Phillip E. Johnson: „Pentru că Darwin a fost determinat să stabilească continuitatea umană din animale, el a scris frecvent despre „sălbatici și rasele inferioare” ca intermediari între animale și oameni civilizați. Datorită faptului că Darwin a aceptat ideea de ierarhie între societățile umane… răspândirea și rezistența unei forme rasiste a darwinismului social datorează mai mult lui Charles Darwin decât lui Herbert Spencer.”
   Nazistii erau darwinisti care considerau ca fiintele umane au „coborat” din regnul animal, ei neacceptand relationarea pasnica rânduita de Dumnezeu, ci enuntand ca „cel puternic” are „dreptul” de a-l deposeda și de a-l distruge „pe slab“. „Religiile sunt toate identice, indiferent de ceea ce propovăduiesc. Ele nu au viitor – cu siguranță nu pentru germani. Fascismului, dacă-i place, poate să se împace cu Biserica. Deci și eu. De ce nu? Asta nu mă va împiedica să distrug rădăcina și ramurile creștinătății și să le anihilez în Germania… Dar pentru poporul nostru este decisiv să recunoaștem crezul creștin-evreu al lui Hristos, cu etica sa efeminată a păcatului sau cu o credință puternică și eroică în Dumnezeu în natura, în Dumnezeu din poporul nostru, în destinul nostru, în propriul nostru sânge… Ce putem face? Exact ce a făcut Biserica Catolică atunci când și-a forțat poziția ei față de păgâni: să păstreze ceea ce poate fi păstrat și să își schimbe sensul. Vom face drumul înapoi: Paștele nu mai este înviere, ci reînnoirea veșnică a poporului nostru. Crăciunul este nașterea salvatorului nostru: adică spiritul eroismului și libertatea poporului nostru. Credeți că acești preoți liberali, care nu mai au credință, ci doar un birou de lucru, vor refuza să propovăduiască dumnezeul nostru în bisericile lor? Pot să garantez că, așa cum i-au făcut pe Haeckel și pe Darwin, Goethe și Stefan George profeții „creștinismului” lor, ei vor înlocui crucea cu zvastica noastră. În loc să se închine sângelui mântuitorului lor, ei se vor închina sângelui pur al poporului nostru. Ei vor primi roadele germane ca un dar divin și le vor mânca ca un simbol al comuniunii veșnice a poporului, așa cum au mâncat până acum trupul Dumnezeului lor. Și când am ajuns la punctul ăsta… bisericile vor fi aglomerate din nou. Dacă vrem asta cu adevărat, atunci așa va fi – când religia noastră este predicată acolo.” – Adolph Hitler (citatul nu poate fi corectat).

   Filosofia lui Martin Heidegger se afla in perioada interbelica in fata unor „mari decizii spirituale”, aflate pe pozitii de confruntare generala cu filozofia crestina si occidentala in general, si particulara, in confruntarea cu Friedrich Nietzsche, avand insa si un „ochi” indreptat spre „lumea Pamantului si lumea europeana”, ca abordare, nu doar organizatorica dar si „relational – creativa” a „tehnicii”, toate identificate „fiintei” care „disolutioneaza formativ evenimentele lumii”. El scrie ca „metafizica fiintarii umane trebuie sa fie adancita conform structurii ei launtrice și extinsa într-o metapolitica a poporului istoric.”
   Programul conceput de Heidegger este de fapt formularea filosofica a ceea ce național-socialismul promitea sa faca dupa preluarea puterii din ianuarie 1933: o afirmare energica a propriei natiuni trecand peste orice diferente și considerente. Filosoful leaga constiinta istorica, „unitatea cu pamantul” si reflectia, intr-un intreg pe care il opune modernitatii.
   In „Caietele Negre”, el pune „evreimea mondiala” la originea acelei „abandonari a fiintei” ce ia forma „masinatiei”. In conceptia lui Heidegger, „puterea temporara pe care evreimea a dobandit-o in lume … isi are temeiul in aceea ca metafizica Occidentului, cel putin in desfasurarea ei din epoca moderna, a oferit puncte de sprijin pentru extinderea unei rationalitati si capacitati de calculare, altfel goale.” Soarta practica a national-socialismului depinde, dupa Heidegger, de capacitatea de „a elibera si pregati un adevar originar” și de a fi „national-socialism spiritual”.
   Pe parcursul anilor treizeci, Heidegger a exprimat așteptarea ca national-socialismul sa nu se opreasca la exercitarea puterii preluate la Berlin, in ianuarie 1933: „acesta trebuie ca el însuși să cunoască devenirea și să dea formă viitorului”, drept conditie a inaintării sale. Heidegger a prevenit contra alunecarii în biologism, care, scrie el, „este din temelie negerman”. Schimbarea de după preluarea puterii este cea care conteaza și are amploare fara precedent. „Național-socialismul este un principiu barbar. Acesta este esențialul său și măreția lui posibilă. Pericolul nu este el însuși – ci ca el să devină trivializat într-o predică a adevărului, binelui, frumosului (ca la o seară de școlire). Și ca acela care vrea să facă filosofia lui să nu pună în joc altceva decât logica moștenită a gândirii comune și a științei exacte, în loc să înțeleagă că acum tocmai logica intră iarăși în situația de nevoie și de necesitate și din nou trebuie să se formeze”. Heidegger cere explicit recunoasterea nevoii unei logici noi – a national-socialismului.
   Nu a fost singurul national – socialist.
   Voi continua maine.

5. Elitelor politice ale interbelicului romanesc, prezente inca din perioada antebelica, prin interesele liberale ale marii burghezii industriale si bancare straine, li s-a opus taranismul transilvanean, prin vocea lui Iuliu Maniu si a lui Ion Mihalache (platforma lor fiind una de stanga), care dupa adunarea de la Alba Iulia (mai 1928) si castigarea alegerilor, au rasturnat guvernul liberal al lui Vintila Bratianu (murisera si regele si Ionel), si au anulat intrega legislatie economica liberala, incercand astfel sa diminueze „decalajul net” dintre avantajele obtinute de capitalul strain in Romania si dezavantajele la care era supus sistematic capitalul autohton (astazi nimeni nu mai doreste acest lucru), promovand politica „portilor deschise”. Totusi, si Iuliu Maniu, presedintele PNT s-a inselat, cel putin in ceea ce-l priveste pe Carol (Caraiman) al II-lea al Romaniei (voi continua ideea).
   Intre taranisti si liberali existau niste „punti comune” referitoare la orientarea stricta a „politicii” externe, existand insa (la modul „aproape” general) temeri clare privitoare la incongruenta noilor entitati „aparute”, care nu „dadeau acelasi rest la impartirea cu un divizor comun”, respectiv extrema dreapta, care punea in pericol insasi regimul politic al tarii.
   Extrema dreapta a creat doar instabilitate politica, morti si schimbari de „regim”. Conform lui Constantin C. Giurescu, intre 1920 si 1945, instabilitatea politica a fost reclamata de schimbarile majore produse, precum:
   • 1926 – indepartarea prinţului Carol de la succesiune şi constituirea Regentei;
   • 1930 – demisia Regentei şi proclamarea printului Carol ca rege;
   • 1931-32 – incercarea regelui Carol al II-lea de a anihila sistemul partidist de guvernare prin numirea unui guvern de uniune naţionala, prezidat de N. Iorga, guvern care se situa peste partidele politice, şi care a eşuat în 1932;
   • 1938 – lovitura de stat şi instaurarea dictaturii regale, schimbarea Constitutiei şi desfiintarea tuturor partidelor politice;
   • 1940 – proclamarea Statului national legionar;
   • 1941 – rebeliunea legionara, infranta de armata, si formarea noului guvern de militari, prezidat de generalul Ion Antonescu;
   • 1944 – lovitura de stat, inlaturarea maresalului Ion Antonescu si revenirea la sistemul pluripartidismului.
   In perioada interbelica, totul a fost nefavorabil tinerei Romanii, in primul rand datorita axfisierii „plamanului” european cu „noxele” create de ascensiunea fascismului, de analizele subiective, de „marile” invadari incontrolabile, de „iscarea” celui de-al doilea razboi, de nazism, de crima si de ura ideologica.
   In aceasta scurta perioada, au fost asasinati patru presedinti ai Consiliului de Ministri, respectiv: I.G.Duca, Armand Calinescu, Nicolae Iorga si Ghe. Argesanu. „Traiam” in Europa dar „existam”, precum in vremurile noastre, „ceva mai rau” decat in fosta Iugoslavie, Afganistan, Irak, Libia, Siria, continentele Americii Centrale si de Sud, s.a.m.d.
   Rebeliunea legionara a dus Romania in pragul razboiului civil, sistemul politic era „ascuns prin susoluri” iar oamenii se ucideau intre ei la „lumina zilei”. Incredibil, dar tocmai acest cosmar istoric al Romaniei a fost perpetuu idealizat de „lumea” post-comunista, imbacsita de enunturi false. Sa fie neintelegere, sa fie naivitate, sa fie prostie, sa fie interes meschin, sa fie …?
   „proiecţia retrospectivă asupra perioadei interbelice ca fiind una a unui „paradis democratic” nu reprezintă nimic altceva decât o fantasmă intelectuală”.
   Prima paranteza:
   Ce insemna „democratia” in perioada interbelica?
   Ea insemna, in primul rand, independenta „natiei romane”, formata din Vechiul Regat (Tara Romanesca si Moldova), Transilvania, Basarabia si Bucovina.
   Mai insemna, incepand din 1919, aplicarea pentru prima oara in istoria Romaniei a „principiului” votului universal masculin (minim 18 ani) si a „principiului” de a fi ales (minim 23 ani).
   In plina „criza” dictatoriala, in 1938, regele Carol al II-lea „le-a adus” și femeilor „dreptul” de a vota. Un drept restrictiv pe care l – au primit doar cele de peste 30 de ani, „știutoare de carte”.
   Un fel de „piesa neterminata pentru pianina mecanica” a lui Nikita Mihalkov, care schimba finalul cehovian al sinuciderii lui Platonov intr-o meschina farsa, ce putea fi folosita metaforic ca „fatada” pentru prefigurarea viitoarei perioade a „democratiei”, finalizata cu adevarat „istoric”, prin aparitia „democratiei populare”.
   Inchei paranteza.
   Revenind, pentru o mai buna explicare, la inceputul perioadei interbelice, noua Romanie era precum o „supa” care incepuse sa „fiarba” in „oala istoriei”, avand „ingrediente” diverse, diferite, unele incompatibile, precum Bucovina, Transilvania sau Basarabia. „Reasezarea” prin „intruziune” a „politicii Bucurestiului”, cel cu „obiceiuri bizantino – fanariote”, cum reclama un important artizan al Marii Uniri, Iuliu Maniu, viza in fapt dorinta dezenclavizarii provinciale ca „nou rost” pentru amplificarea dinamismul, deja existent atunci in Vechiului Regat.
   Constitutia regelui Ferdinand din 1923 era o Costitutie „efect” a unificarii, una piramidala, centralizata si „nivelatoare”, organizata dupa modelul republicii franceze, care punea accent pe intervetionismul de stat „in ceea ce considera ca apartine statului”. Era opera „paradinastica” a „antipaticilor” Bratieni.
   Primul partid romanesc a fost Partidul National Roman din Transilvania din 1869, nascut ca idee a nevoii de lupta pentru drepturile umane legitime si pentru recunoasterea individualitatii principatului transilvanean, dominat la inceput de unica forma de prezervare acceptabila a identitatii, exprimata prin „pasivism politic” dar pedepsita „totusi” prin interzicere, la o luna de la fondare de catre autoritatile austro – ungare. Dupa 1905, activismul PNR l-a adus in prim – planul politicii romanesti pe Iuliu Maniu.
   Prima platforma viabila romaneasca de stanga a fost creata de Ion Mihalache, la 4 zile de la Marea Unire din 1818, prin intemeierea Partidului Taranesc, care avea ca aspiratie „fagaduinta” regelui iar ca obiectiv improprietarirea taranilor. Mort in inchisoarea de la Ramnicu Sarat, despre omul şi politicianul care a fost Ion Mihalache, Ion Diaconescu spunea: „Modest dar curajos, dominat de bun simţ, cinstit cu sine însuşi şi cu semenii săi, harnic ca o albină, totdeauna şi-a consumat întreaga energie pentru binele celor năpăstuiţi. Având permanent faruri călăuzitoare, credinţa creştină şi iubirea de patrie, era firesc să nu rătăcească drumul”.
   Partidul National Taranesc, format prin fuziune in 1926, a adus „la masa” un parlamentarist dualist, insotit de un grup restrans, cu viziuni elitiste, Iuliu Maniu, si un taranist cu viziuni cooperatiste, insotit de un grup larg, cu viziuni revolutionare, Ion Mihalache. „Sudistul” Mihalache era un adevarat spirit democratic, care voia sa contrapuna „partidul de masa al taranilor”, partidului liberalilor, fapt exprimat in 1928, dupa adunarea de la Alba Iulia, cand a incercat sa transforme masele intr-un corp revolutionar care sa porneasca „in mars” spre Bucuresti, pentru rasturnarea guvernului liberal. „Gestului” i s-a opus legalismul lui Maniu, care considera ca „la putere” se ajunge doar prin vot. Dar tot prin intermediul acestuia (Iuliu Maniu), s-a realizat si negocierea de revenire in tara a „dezmostenitului Carol II” si preluarea puterii de catre acesta, cu efecte dramatice, ce au urmat, pentru viitorul Romaniei reintregite.
   Ce s-ar fi intamplat daca Maniu ar fi ascultat de Mihalache? Dupa Comintern, s-ar fi creat „Internationala a IV-a”? Sau ar fi aderat si ei la Internationala a III-a (asa cum a facut-o o parte PSD – ului istoric inca din 1920, cand la inceputul lunii decembrie, ca „observatori” la al II-lea Congres al Cominternului, au semnat angajamentul de a obliga conducerea partidului sa accepte conditiile de afiliere)? „Bolsevic” in limba vorbita in Comintern, inseamna „majoritar” si nu continea in sine vreun sens peiorativ, dimpotriva, masa taranilor si a muncitorilor trebuia respectata.
   Ce a urmat, din 8 iunie 1930 si pana la 30 decembrie 1947, a fost (cel putin) la fel de urat si inuman ca in perioada sovietizarii, a anilor inceputi cu 30 decembrie 1947 si incheiati, prin „scrisoarea de intentie” a lui Nikita Hrusciov din 17 aprilie 1958 care considera oportun sa retraga trupele sovietice de pe teritoriul RPR: „Dragi tovarăși, Comitetul Central al PCUS ar vrea să se sfătuiască cu dv. în problema șederii pe mai departe a trupelor sovietice pe teritoriul Republicii Populare Române … după părerea noastră, acum nu mai este necesară șederea trupelor sovietice pe teritoriul Republicii Populare Române”. Carol al II-lea nu s-a multumit cu rolul constitutional ce-i era atribuit, acela de arbitru al vietii politice, el a fost primul domnitor „jucator” (semana izbitor cu politicile prezidentiale romanesti din ultimele 4 mandate ale acestora). A subminat orice autoritate, a subminat pluripartitismul, bazandu-se in principal pe indivizii slabi din institutiile de forta ale statului si pe politicieni lipsiti de viitor, dar obedienti. Comportamentul si slabiciunea acestui individ au creat conditiile ascensiunii etremei drepte, glorificata de mai multi ganditori reactionari.
   Voi continua

6. „Elite” si „elitism”, „intra cine vrea, ramane cine poate”, sau invers „ramane cine vrea, intra cine poate”

   Primul „moment” la care voi face referire se refera la cavalerii templieri.
   „Fricile” anului 1000 se estompasera. Dupa droaia de copii „din flori” si impovaratorul numar de biserici edificate, lumea „si-a tinut respiratia” timp de decenii. Parea ca „scapase” de judecata Mantuitorului, „Cel reintors in veac” pentru a cere socoteala, fiecaruia.
   Templierii au fost prima „elita” a occidentului catolic, in momentele lor de glorie aflandu-se deasupra bisericii si deasupra statelor. Dupa apelul la cruciada din 1095 al papei Urban al II-lea, „ei”, care au intemeiat state cruciate la Edessa, Antiohia, Tripoli sau Ierusalim (in palatul construit pe locul templului lui Solomon), reprezentau „speranta” intregirii crestine a lumii, „soldati ai lui Hristos” iar mai tarziu, dupa conciliul de la Troyes, „luptatori sfinti”. Saraci la inceput (stema – un calugar si un cavaler care impart un cal), pe fondul disperarii create de invaziile musulmane, templierii au ajuns intr-un interval de doua secole la o „situatie” nesperata, ilogica si profund absurda. Regii le ofereau gratuit prin „donatii” pamanturi, sate iar episcopiile le ofereau biserici. Templierii si-au creat o situatie economica de invidiat, ajungand in secolul al XIII – lea sa aiba propriile colonii, sa faca agricultura, zootehnie, sa devina bancheri si sa imprumute marile „coroane” ale occidentului. Devenisera o elita superioara bisericii si statului, insotita (la nivel personal sau comun) de lacomie, aroganta si instrainare de idealurile „caste” care i-au animat candva.
   Dar exista si o „contraelita”, Filip al IV – lea „cel Frumos” (intr-adevar, mai frumos decat Pepin cel Scurt, Carlemagne, primul Clovis sau Hugo Capet dar aproape la fel de urat ca maturul Ludovic al XIV – lea) considera ca are obligatia de a moderniza statul iar aceasta actiune implica „accesul” la importante resurse financiare. In 1306 a expropriat si a alungat o suta de mii de evrei, a „pus in paranteza” creditorii lombarzi iar in 1307 a arestat templierii, creditorii sai si detinatorii averilor. Ministrul Nogaret si papa Clement al V – lea au fost „uneltele” cu care Filip al IV – lea a destructurat si a torturat, a ucis si a desfiintat ordinul templierilor, in frunte cu marele (si ultimul) lor maestru Jacques de Molay. „Elita” biseculara a cavalerismului crestin a fost umilita si distrusa de o „contraelita” (seculara), manipulatorie si absolutista, asa cum erau si „vremurile”.

   Al doilea ‘moment” la care voi face referire se refera la evenimentele elitiste ce au premers, au organizat si au „pus in opera”, „noaptea sfantului Bartolomeu”.
   Pe fond, „supraelitele” gandirii crestine se ridicasera deja impotriva „elitelor” politice ale crestinismului, cvasi-bigot. In data de 31 octombie 1517, Martin Luther a batut in cuie pe poarta catedralei din Wittenberg, cele 95 de „teze” referitoare la nevoia de reformare a bisericii crestine. „Vanzarea indulgentelor” papale putea fi „acceptabila” in vremea papei Iulius al II-lea pentru constructia catedralei Sfantului Petru, dar inacceptabila pentru papa Leon al X-lea si clica florentinilor „de`Medici”, care „vindeau indulgent” iertarea pacatelor precum crima, poligamia, sacrilegiul, sperjurul sau vrajitoria. Mai tarziu, Jean Calvin, prin „Institutio Christianae Religionis”, 1536 a radicalizat ideile lui Luther, fiind insa respins si nevoit sa accepte protectoratul Margaretei de Navarra, bunica viitorului rege Henric al IV-lea.
   Regatul Navarei a fost aspru disputat intre Franta si Aragon, prin alianta ori prin razboi, sudul Pirineilor ramanand, din vremea lui Henric al II-lea de Navara, o plomba intre Castilia, Aragon si regatul francez, sustinut insa de Farncisc intaiul. Casatorit cu sora acestuia, el are o fiica, Ioana a III-a care in 1556 se converteste la Calvinism iar fiul ei, Henric al III-lea devine conducatorul fractiunii religioase franceze, numita „hughenota” (un fel de confederat religios reactionar). Limba, religia si natia copiilor apartin (la modul general) mamei. Henric era botezat catolic dar a primit o educatie protestanta, aflata permanent sub influenta ducilor de Guise, impreuna cu care a participat la „primul razboi hughenot”, impotriva regentei Caterina de Medici. Nostradamus a prezis/decis in 1567 ca Henric de Navara va fi viitorul rege al Frantei, an in care izbucneste „al doilea razboi hughenot” iar in 1568, al treilea, incheiat cu „pacea” de la Saint – Germain din 1570. Dupa moartea mamei sale Ioana, otravita (cel mai sigur de Caterina), Henric, in acelasi an se casatoreste cu fiica Caterinei de Medici, Margareta de Valois si sora regelui Carol al IX-lea, acesta alianta parand o garantie a „pacii”. Multi spun ca atunci Henric s-a convertit la catolicism, dar el era botezat catolic (nu era musulman), a trebuit doar sa asculte o liturghie in catedrala Notre-Dame, alaturi de mai multi protestanti.
   „Nunta purpurie” dintre Henric, insotit de 800 de gentilomi hughenoti si Margareta de Valois, sora regelui, scandalizeaza pe Papa Grigore al XIII-lea si pe Filip al II-lea al Spaniei dar mai ales opinia publica pariziana si din principalele orase.
   Ce a urmat in seara de 23-24 august 1572, a comemorarii SF. Bartolomeu, a fost o prefigurare „mai putin realista” a noilor „pogromuri” si a ceea ce s-a numit mai tarziu „genocid”. Catolicii asasini purtau banderole, pentru a se identifica (cum purtau cu mandrie si nazistii, mai tarziu), si a durat saptamani. Nu conteaza numarul celor asasinati, conteaza metoda, conteaza ideologia, dar mai ales „spiritul elitist” asumat, al organizatorilor.

   Al treilea ‘moment” la care voi face referire se refera la „noaptea cutitelor lungi”.
   Deoarece armata germana, prin Tratatul de Versailles, era limitata la 100 de mii de soldati, in Germania postbelica au aparut organizatii paramilitare neoficiale, un fel de „militii” dintre care „Batalioanele de asalt” – SA, ale lui Ernst Röhm, folosite la inceput de Hitler pentru atacuri de strada, cu scop de intimidare a partidelor politice, si-au pastrat independenta mai bine de un deceniu, ajungand sa numere peste 3 milioane de membri si devenind o forta a statului nazist.
   Dupa castigarea puterii de catre Adolf Hitler, Partidul National Socialist, prin vocea lui Röhm, considera ca are o problema: exclusivismul german, de „sorginte ariana” fusese „afirmat” si acceptat de „poporul ales german”, dar mai trebuia implementat si „socialismul”. Precum mai tarziu Che Guevara, care incerca sa-l convinga pe Fidel sa nu se opreasca si sa continue „revolutia marxista universala” (in conditiile in care Fidel avea de condus un stat, cu nevoile lui imediate si aspiratiile lui) la fel, Ernst Röhm, degrevat „perpetuu” de obligatiile conducerii statului nazist si de indeplinirea „promisiunilor electorale cu care se castigasera alegerile”, era acum interesat de „ideologie”, marsand spre un „supraelitism razboinic”, cu care, chiar si razboinicul popor german, nu se putea impaca. Iar noul cancelar era atent la popor.
   Una este campania electorala, alta e` viata de „dupa” castigarea alegerilor.
   Elitismul german ultim avea deja un „supraelitism cazon”, lipsit de doctrina, populist, betiv, criminal, o forta bruta si imorala, incontrolabila, care ameninta cu „haos” armata germana si cel de-al treilea Reich. Cat era adevar, istoria se incapataneaza sa tina pleoapele inchise.
   Cert este ca distrugerea „supraelitei” SA a fost realizata de o alta „supraelita”, SS, mult mai periculoasa pentru destinul imediat al Reich-ului.

   Perceptii asupra evreimii pana la „solutia finala in problema evreiasca”.

   Teoretizand, in existenta umana si formele ei sociale de organizare, aceasta a „visat” intotdeauna inspre un echilibru, ca „stare”, precum in „principiul zero” si in cele trei legi ale termodinamicii, care au fost prezentate cu umor, ca fiind: „1 – nu poti castiga; 2 – nu poti egala; 3 – nu poti iesi din joc.”
   Potrivit „principiului zero”, daca doua entitati sociale (sa zicem SUA si URSS) se afla in echilibru cu o a treia (sa zicem „Britania” sau alte „n” state), toate ar trebui sa se afle in echilibru, intre ele.
   Potrivit ’primei legi”, energia (si implicit „puterea”), nu poate fi creata, nici distrusa, doar schimbata. Puterea emanata de o entitate sociala este egala cu suma dintre „schimbarea” realizata si „costurile” impuse entitatii sociale, pentru „acea schimbare”. Daca procesul in sine nu intrevede vreo „schimbare”, ci doreste doar sa pastreze „status quo – ul” deja existent (precum intr-un proces adiabatic), atunci „costurile” raman stabile si nu depind de detaliile procesului. Nu putem castiga.
   Potrivit „celei de-a doua legi”, este imposibil sa existe vreun proces „emanat” de vreo entitate sociala, in care „schimbarile” sa tinda spre 0 sau spre minus 0, atat timp cat au existat „costuri”. Si asta pentru ca aflandu-se in vecinatatea „rezervorului financiar”, nici o entitate sociala nu poate crea „o alta schimbare” (dupa Kelvin). Sau altfel spus, nici o entitate sociala nu poate participa la „schimbare”, in conditiile in care nu participa la „costuri” (dupa Clausius). Nu putem egala.
   Potrivit „celei de-a treia legi”, aceasta explica de ce este atat de greu sa reduci intr-o entitate sociala dorintele, gandirea, activitatea, supunerea, revolta, iubirea, tradarea, minciuna, barfa, stresul, toate compunand acea imagine de „dezordine generalizata”, care este de fapt entropia ce ne caracterizeaza existenta. Entropia entitatilor sociale nu va deveni niciodata constanta iar dorinta permanenta de „schimbare” a tot ce „fiinteaza” nu va putea tinde niciodata spre zero. Nu vom iesi din joc.
   In ceea ce o sa arat in continuare referitor la „starea evreimii”, nu pot decat sa apelez la „surse” intelectuale din mediul cultural sau politic, fiecare cu „realitatea ei”, inteleasa sau doar colportata, sincer sau vinovat, obedient sau revolutionar si exprimata intr-un crampei de vers, intr-o etalare sincera a demnitatii, sau intr-un rechizitoriu mascat al nefirescului uman.
   Ipoteza privind capacitatea somnului de a sterge informatia inutila si de a intipari pe cea importanta, se aplica cu succes doar indivizilor, „somnul natiunilor” parand a avea „capacitati” contrare memorarii evenimentelor, ca semnificatie si importanta (iar „natiunile tinere” care, precum copii, aveau de acumulat un volum imens de „informari”, scrise si memorate dupa „dictarile” ambasadorilor, dormeau mai tot timpul, „visand la extemporale”) in detrimentul reziduurilor semidocte cu care-si impopotanau „emanciparile nationale” sau „devenirile coloniale” (dupa caz). Lumea noastra intreaga, asa cum „este” si asa cum „suntem”, pare un produs mostruos al ingemanarii dintre somnul prelungit al nefiintei si insomnia cauzatoare de dizarmonii psihologice.

   Scurt istoric al „starii evreimii”. Sunt doar citate ale unor personalitati romane sau din strainatate. Parcurgandu-le, cred ca putem intelege acea „stare” creata atat de evreime cat si de cei cu care aceasta s-a aflat in competitie.
   ♪
   „Poziţia evreilor este limpede. Ei sunt poporul ales; în consecinţă, atunci când va veni Mesia, pământul întreg va intra în posesia lor. Necazul e că unul dintre fiii lui Israel s-a prezentat deja drept Mesia. Este adevărat, evreii l-au considerat întotdeauna un impostor, dar aceasta nu a împiedicat un mare număr de popoare să-l recunoască drept Fiul lui Dumnezeu. Acest Mesia, si nimeni altcineva, a creat pentru aceste popoare (în sânul cărora trăiesc numeroşi evrei) o nouă concepţie asupra lumii şi o nouă structură spirituală, valori noi pe o scară nouă a valorilor. Blestemat pentru Israel, Mesia a creat pentru aceste popoare ordinea creştină a lumii.” – Nae Ionescu – Chestiunea evreiasca si raspunsul unui ortodox din anii `30.
   “Realităţile impun un nou mod de abordare, atat a problemei relaţiilor dintre evreimea khazară şi celelalte colectivităţi evreieşti, cat şi a intrebării cat de departe putem merge in considerarea acestei evreimi khazare drept nucleu al marii comunităţi evreieşti din Europa orientală. Descendenţii acesteia – cei care au rămas pe loc, cei care au emigrat in Statele Unite şi in alte ţări, precum şi cei care s-au dus in Israel – formează astăzi marea majoritate a evreimii mondiale.” – Abraham N. Poliak – Khazaria – istoria unui regat evreiesc in Europa (1951 editura Mossad Bialik, Tel Aviv).
   “Marea majoritate a evreilor care au supravieţuit in lumea contemporană sunt de origine est-europeană, şi deci, probabil, mai ales khazară…, strămoşii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan, ci din Caucaz. Deci din punct de vedere genetic, ei se inrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, uigurilor şi maghiarilor decat cu seminţiile lui Abraham, Isaac şi Iacob.” – Arthur Kostler – Cel de-al XIII – le trib: Khazarii.
   “Sunt conştient de primejdia ca lucrarea mea să fie interpretată – scrie A. Koestler, de origine evreu khazar – ca o negare a dreptului la existenţă a statului Israel. Dar acest drept nu se bazează pe originile ipotetice ale poporului evreu şi nici pe legămantul mitologic al lui Abraham (şi al lui Iacob) cu Dumnezeu; el se intemeiază pe dreptul internaţional, adică pe hotărarea luată de Naţiunile Unite in 1947″. “Oricare ar fi originile rasiale ale cetăţenilor Israelului şi oricare ar fi iluziile nutrite de ei in aceasta privinţă statul lor există de jure şi de facto. Impărţirea Palestinei a fost rezultatul unui secol de imigraţie paşnică şi eforturi de pionierat ale evreilor, ceea ce oferă justificarea etică pentru existenţa legală a statului Israel. Dacă cromozomii populaţiei sale conţine gene de origine khazară… e un lucru irelevant şi nu poate afecta dreptul Israelului la existenţă”.
   In concluziile sale, Arthur Koestler afirma: “Dar in acelaşi timp religia lor exclusivistă generează tendinţa de a se strange laolaltă şi de a refuza contactele cu exteriorul, de a-şi stabili propriile comunităţi cu propriile lor lăcaşuri de rugăciune, cu şcolile lor, cu cartierele lor de locuit şi cu ghetourile (iniţial impuse de ei inşişi, nu din afară) in orice oraş sau ţară in care se stabileau… Religia mozaică – spre deosebire de creştinism, budism sau mahomedanism – implică apartenenţa la o naţiune istorică, la o rasă aleasă. Toate sărbătorile [religioase] evreieşti comemorează evenimente din istoria lor naţională: exodul din Egipt, revolta maccabeilor, moartea asupritorului Haman, distrugerea Templului. Vechiul Testament este mai intai şi intai naraţiunea istoriei unei naţiuni…, crezul ei este mai degrabă tribal decat universal. Toate rugăciunile şi toate riturile practicate proclamă apartenenţa la o rasă străveche, ceea ce in mod automat il separă pe evreu de trecutul rasial şi istoric al poporului in sanul căruia trăieşte. Credinţa mozaică, aşa cum dovedesc două mii de ani de istorie tragică, determină auto-segregaţia pe plan naţional şi social. Ea il izolează pe evreu şi indeamnă la izolarea lui de către ceilalţi. Ea creează in mod automat ghetourile fizice şi culturale. Ea ii transformă pe evreii din diaspora intr-o pseudo-naţiune”.
   “Dar inainte şi după ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lăstare şi ramificaţii in ţările slave nesubjugate, in cele din urmă contribuind la făurirea marilor centre evreieşti din Europa răsăriteană” – S.W. Baron – A social and Religious History of Jews
   “Alianţa noastră nu este nici europeană, nici asiatică, nici africană, nici americană, nici australiană, ea este universală, imprăştiaţi in mijlocul unor popoare care sunt duşmane drepturilor şi intereselor noastre, vom rămane membri ai poporului ales. Naţionalitatea noastră este religia părinţilor noştri şi nu recunoaştem alta. Trăim in ţări străine şi nu ne putem ingriji de interesele vremelnice ale acestor ţări, intrucat interesele noastre morale şi materiale sunt in primejdie. Religia lui Israel trebuie să cuprindă intr-o zi intreg pămantul. Creştinismul, duşmanul nostru de veacuri, zdrobit in luptă, e aproape să ingenuncheze. Pe zi ce trece, reţeaua cu care evreii imbrăţişează intreg pămantul se intinde, iar măreţele profeţii ale cărţilor noastre sfinte se vor implini. Nu este departe timpul in care toate bogăţiile Pămantului vor fi ale noastre.” – apelul lansat catre intregul „popor israelit” de catre Inaltul Ordin B’naiB’rith (infiintat la New York in 1843) si Alianţa Israelită Universală (infiintata la Paris in 1860), tot de B’naiB’rith.
   “Guvernul va lua măsuri curente pentru emanciparea romanilor de rit israelit”, spunea Al.I.Cuza in 1864, sau “religia nu poate fi un obstacol la impămantenire”, privind proiectul Constitutiei Romaniei din 1866.
   “Evreii au devenit o plagă socială pentru Romania şi, cand naţiunea este ameninţată, se deşteaptă şi devine nu intolerantă, ci prevăzătoare!” – Ion Bratianu, 1866.
   „…evreii, nu numai de la noi, dar din intreaga lume, sunt caracterizaţi de hidoasa cununie a trei calităţi negative: tendinţa de a caştiga fără muncă, lipsa simţului de demnitate şi vrăjmăşia contra tuturor popoarelor. Totodată, evreii se ocupă cu specula, cu cămătăria şi schimbul banilor, iar acolo unde a pătruns un evreu, e greu să-i fie concurent un creştin, căci evreii formează o adevărată asociaţie de ajutor impotriva restului lumii.” – Bogdan Petriceicu Hasdeu – Studii asupra iudaismului.
   “… Miniştrii ai Romaniei, ai unei ţări cu un regim constituţional, noi nu putem guverna decat conform cu voinţa naţiunii. Suntem datori a ţine seama de trebuinţele, de păsurile şi, pană la un oarecare punct, chiar şi de prejudiţiile ei… Aceasta dovedeşte marea iritaţiune din partea populaţiunilor romane, provenită din grele suferinţe şi din o legitimă ingrijire, căci este vocea unei naţiuni ce se simte ameninţată in naţionalitatea şi in interesele sale economice. Această voce o pot inăbuşi, dar nu este permis nici unui ministru roman, de orice partid ar fi, de a nu o asculta. De aceea, nu de astăzi, ci de pururea, in tot timpul şi sub toate regimurile, toţi Domnii, toţi bărbaţii de stat ai Romaniei, toţi acei ce poartă un interes viu pentru ţara lor, s-au preocupat de necesitatea de a opri exploatarea poporului roman printr-un alt popor străin lui, prin jidovi.” – raspundea in 1869 Ministrul de Interne, Mihail Kogalniceanu, Ministrului de Externe (beizadea Mitica), Dimitrie Ghica.
   “N-am decat o teamă, ca evreii să nu sfredelească şi să stăruiască atat de mult pe langă puteri spre a căpăta drepturi politice pentru coreligionarii lor din Romania, incat să ne silească a li le da. Asta ar duce la căderea actualului minister (guvern). Acum cateva luni, izraeliţii se mai bucurau aici de cateva simpatii in unele cercuri, dar de cand au făcut atata tămbălău in Europa, de cand presa evreiască din toate ţările atacă cu inverşunare Romania şi vrea să obţină cu sila emanciparea evreilor, ei n-au nimic de sperat aici deocamdată”, scria Principele Romaniei, Carol I, tatalui sau, Karl Anton in 1872.
   Si in1873 ii scrie din nou: “Suntem invinuiţi prin ziare că prigonim pe evrei, fiindcă noua lege a licenţelor opreşte pe evrei de a ţine debite la ţară. Dar aceasta este o măsură inţeleaptă şi suntem hotăraţi a respinge orice reclamaţie sau intervenţie in privinţa aceasta. Trebuie să cunoască cineva satele din Moldova, ca să poată aprecia ce acţiune vătămătoare are evreul asupra populaţiei ţărăneşti cu rachiul lui falsificat”.
   “Franţa nu va recunoaşte independenţa ţării voastre fără ca voi să fi recunoscut drepturile civile tuturor evreilor, fără nici o distincţiune”, spunea Leon Gambetta in 1878, viitorul Presedinte al Consiliului de Ministri al Frantei din 1881.
   “Evreii, de la 1848 şi pană astăzi, din 30.000 s-au inmulţit prin imigraţiune la 550.000… Niciodată pericolul unei dominaţiuni străine sub forma ei cea mai scarboasă n-a fost mai mare decat tocmai astăzi…. Domnia fanarioţilor a fost o epocă de aur in comparaţie cu domnia de tină a evreilor şi să nu uite nimeni că evreii fiind clasă de mijloc şi legislaţiunea liberală fiind exclusiv in favorul acestei clase, ei vor deveni aci stăpani privilegiaţi şi romanul slugă la jidan… Cel mai practic mijloc pentru ca deputaţii din Ţara Romanească să vadă cu ochii proprii pericolul ce ameninţă Moldova intai, apoi ţara intreagă, ar fi ca un tren expres să plece cu toţi in corpore in Moldova, să vadă de aproape Botoşanii, Bacăul, Targul Frumos, Iaşii şi să treacă apoi in cateva sate ca să vadă halul la care a ajuns populaţia rurală… Moldova are sute de mii de evrei, Ţara Romanească numai zeci de mii; in Moldova nu e oraş in care evreii să nu formeze majoritatea sau cel puţin jumătatea populaţiei…”
   “Din cele mai sangeroase sacrificii ale omenirii, neamul care s-a folosit mai mult, fără să rişte nimic, au fost evreii. Va să zică de aceea ar fi cheltuit Rusia zeci de milioane de ruble şi ar fi pus in mişcare sute de suflete creştineşti, de aceea şi-ar fi pierdut Sarbia floarea tineretului, de aceea cheltuim noi cu intreţinerea armatei aproape de 250.000 lei noi pe zi, pentru ca din aceste sudori amare ale ţăranului nostru, a celui sarb, a oierului muntenegrean, a rusului, să se folosească in mod egal evreii, ei care in presă au fost contra creştinilor, ei care ne-au batjocorit pe noi, pe sarbi, pe ruşi, ei care prin jurnalistica lor făţarnică şi mincinoasă ne numesc semiasiaţi, semibarbari. – Mihai Eminescu – Timpul.
   “Să jertfim unele din drepturile noastre suverane ca să obţinem protecţiunea Europei intregi şi să nu ne aflăm izolaţi faţă cu doi vecini puternici”. – Petre Carp, 1881.
   „In numele justiţiei sociale şi a egalităţii, vom împărţi marea proprietate la ţărani care, fiind lipsiţi de mijloace de exploatare, se vor adresa nouă, devenind datornicii noştri, iar capitalurile noastre făcandu-se stăpane, noi vom fi marii proprietari şi puterea va fi a noastră”. – rabinul Reichorn din Praga, 1896
   “In ziaristică, tot jidanii au introdus la noi in ţară tonul violent şi trivialităţile presei-revolver, prin care injosesc orice discuţie şi batjocoresc instituţiile şi demnitarii ţării. In frunte, stă, fireşte, organul jidovesc Adevărul, al cărui comitet de redacţie se alcătuieşte din următoarele ilustraţii cuşer ale gazetăriei ≪romane≫, ale căror nume le reproducem după actele unui proces de calomnie, in care numiţii figurează – se inţelege – ca inculpaţi (Curtea cu Juraţi de Ilfov, Octombrie 1905): B. Braunstein – zis B.Brănişteanu; Albert Honigman – zis A. Fagure; A. Rosen – zis Nora; A. Fuchs – zis G. Mihail; S.Goldenberg – zis Munteanu; Lazar Kastenbaum – zis Castelan; E. Feinsilber – zis E. Emilian; E. Weber – zis Adrian Verea, şi vor mai fi. Aceştia sunt conducătorii “opiniunii publice” a ţării romaneşti… Străini de noi şi potrivnici fiinţei noastre, ei ne discută interesele, ne judecă, fac reputaţiile prin galăgie şi reclamă, şi le desfac prin tăcere şi calomnii, ei suie in slava cerului pe jidoviţi şi caută să injosească pe adevăraţii romani; ei terorizează pe funcţionarii publici care voiesc să-şi facă datoria; ei critică totul: religia, coroana, armata, justiţia, invăţămantul…” – A.C.Cuza, 1905.
   “Trustul fraţilor Marcu, Kalman, Froim Soil şi Avram Fischer ţine in arenda 69 de moşii… In ultimii doi ani arenzile au fost urcate de două ori… Ca să vedeţi că de unde era răul mai mare, de acolo a pornit mişcarea, observaţi că in punctele unde s-au intamplat primele răzvrătiri – şi nu uitaţi că aceste mişcări sunt contagioase – acolo sute de mii de suflete erau incinse de cercul de fier al trusturilor de arendaşi străini [evrei], care le speculau cu lăcomie, aşa cum voiau… Dacă nenorociţii ţărani incercau să iasă din acel cerc, la dreapta sau la stanga, in sus sau in jos, zeci de kilometri se izbeau de aceiaşi exploatatori [evrei], şi dacă incercau să emigreze şi mai departe, găseau alţi arendaşi care, ispitiţi de caştigurile cele mai mari, ale trusturilor, profitau de invoielile cele exagerate, ii exploatau tot atat de rău astfel că nenoriciţii nu găseau nicăieri nici o uşurare”. – gazeta Vointa Nationala, 1907, care considera ca vina pentru izbucnirea rascoalei se datora trusturilor arendasesti evreiesti.
   Din acest motiv, peste 11.000 de ţărani au fost ucişi de forţele de ordine, care astfel apărau interesele exploatatorilor străini, dar au reuşit să oprească, pentru moment, instrăinarea pămantului ţării, scos la mezat evreilor. “Trustul Fischer ar fi jucat in Romania rolul baronului Rothschild in Boemia. Cu un instinct milenar al naţionalului, ţărănimea a rezolvat dilema clasei politice, plătind din nou cu sange şi suferinţe eliberarea moşiei ţării de sub jugul cămătăresc, răsturnand prin foc şi pară strategia Alianţei Universale Israelite, care işi fixase ca obiectiv cucerirea posesiunii pămantului romanesc, astfel incat inlocuind boierimea naţională cu evreimea arendaşă şi cămătărească, să poată transforma Romania prin unirea Fischerland-urilor intr-o Judenland.” – Radu Theodoru – Romania ca o prada
   “De cand am intrat in politică, mulţi oameni mi-au incredinţat opiniile lor. Unii din cei mai importanţi oameni din Statele Unite ale Americii se tem de ceva sau de cineva. Ei ştiu că există undeva o putere atat de organizată, atat de solidă, de atentă, de concretă, universală, incat preferă să vorbească in şoaptă atunci cand işi exprimă dezaprobarea” (W. Wilson, The New Freedom).
   „La conferinta de pace de la Paris din 1919 “Consilierul” preşedintelui S.U.A., Woodrow Wilson, a fost bancherul evreu american Bernard Baruch, care a avut un rol deosebit de activ in intreg scenariul primului război mondial. In acelaşi timp “consilierii” primului ministru al Angliei, David Lloyd George, era un membru al familiei Rothschild, anume Philip Sassoon, iar al primului ministru francez, Georges Clemenceau, era chiar bancherul evreu Jeroboam Rothschild (deghizat sub numele Georges Mandel).” – Cornel – Dan Niculae – Razboiul nevazut al evreilor sionisti cu romanii
   “Am fost unul dintre ei şi ştiu cum s-au petrecut lucrurile. Delegaţia a scos la iveală Declaraţia Balfour prin care i se promisese Palestina, iar nemţii şi-au dat atunci seama că tot măcelul pe care-l suferiseră şi toată suferinţa la care erau supuşi, cu ţara cioparţită şi populaţia epuizată de birurile crunte impuse nemţilor ca reparaţii de război işi au rădăcina in targul in virtutea căruia evreii din răsăritul Europei puteau folosi forţa financiară şi militară a marilor puteri pentru ca să practice genocidul impotriva palestinienilor”. – Benjamin H. Freedman – despre conferinta de pace de la Paris din 1919.
   “Evreii de aici, sub influenţa sugestiilor şi a documentării primite [de la evreii] din Romania, consideră decretul nostru de naturalizare ca neindestulător. Ei obiectează că naturalizarea rămane individuală, pentru că e supusă la formalităţi complicate… Am avut lungi convorbiri in această privinţă cu Edouard de Rolhschild şi cu Israel Levy, marele rabin al Franţei… Chestiunea evreiască, problemă internaţională prin definiţie, cu multiplele şi variatele ei legături, care ingreuiase atat de mult situaţia Romaniei Mici la Congresul de la Berlin, se aşează acum in calea noastră la Conferinţa de Pace din Paris” – I.C.Bratianu, prim ministru, februarie 1919.
   Dar cea mai categorică descriere a situaţiei aparţine profesorului englez R.W. Seton Watson de la Universitatea din Londra, care, referindu-se la “tendinţele incă nelămurite ale Conferinţei de la Paris”, o aminteşte şi pe aceea de “incercare de a smulge Romaniei concesiuni industriale foarte insemnate in folosul unui grup de financiari evrei americani, sub ameninţarea de a pierde sprijinul Americii la Conferinţă”.
   In 1929, intr-o notă informativă a unui agent al Siguranţei romane se arată că numeroşi ofiţeri din armată sunt recrutaţi in interiorul lojilor masonice din Romania de către publicistul Mihail Negru (recte Mihai Zussman, secretar de redacţie al ziarului Universul), unde “sunt luaţi in primire şi convinşi la ideea că prinţul Carol trebuie să vina in ţară, că sunt datori să işi prelucreze camarazii spre a-i caştiga in favoarea acestei idei intrucat starea rea de lucruri actuală nu poate fi inlăturată decat de un rege major şi energic care nu poate fi decat prinţul Carol.[…] Sunt mulţi evrei in această lojă [masonică, Steaua Polară] şi convingerea [agentului Siguranţei] este că evreii sunt aceia care au pus la cale totul pentru aducerea prinţului Carol, intrucat sunt siguri de el că-i va proteja in orice imprejurare…” Acelaşi Mihail Negru prezida săptămanal, in aceeaşi perioadă, şi loja Cavalerii Steagului din Bucureşti, militand pentru readucerea lui Carol al II-lea in fruntea statului. – Cornel – Dan Niculae – Razboiul nevazut al evreilor sionisti cu romanii.
   Interesele evreilor cereau ca regina-mama, Maria, să fie denigrată in faţa publicului şi cineva trebuia să se ocupe de acest lucru. Iată ce consemna in jurnalul său intim, in acest sens, Simona Lahovary, care făcea parte din suita reginei: “Campania de denigrare impotriva reginei este alimentata in primul rand de Grigore Filipescu…, apoi de ziariştii şantajişti… Confuzia domneşte şi in capetele oamenilor, in primul rand pentru că fiecare gandeşte, chiar dacă nu conştient: ≪De ce n-aş fi eu dictator sau regent?≫ Puterea supremă, in trecut regală şi de neatins, este acum obiectul tuturor poftelor, datorită poznelor principelui Carol… Cei care spun că virtual suntem o republică, continuă să-şi spună că am putea fi cu adevărat, ceea ce ar fi mai simplu şi mai puţin costisitor. Confuzia a pătruns şi in mintea lui Aristide Blank. O ridică in slăvi pe regină, dar finanţează mişcarea ≪Vlad Tepeş≫, condusă de Grigore Filipescu… s-ar putea ca fondurile de la Tepeş să alunece uneori la [ziarul] Epoca” – Magazin Istoric, mai 1974).
   „Tandrul duet”, Carol – Elena Grunberg, spoliau Romania in favoarea intereselor starine.
   “Am luat hotărarea să-ţi scriu aceste randuri copleşită de o imensă durere. Iţi scriu ca romancă care işi iubeşte profund ţara… Toţi ţipă că orice se face in politica ţării, in economia ei, in schimbările de guvern, in cumpărarea de materiale pentru ţară, contracte pentru intreprinderi sau concesiuni etc., etc., toate trec numai prin oficina ta, care a ajuns să dirijeze intreaga viaţă a ţării, şi implicit te face să devii cauza tuturor mizeriilor, a sărăcieifinanciare… …Se spune că regele, in prima linie doreşte ca să-i aduni bani…, că regele a venit in ţară decat să-şi refacă situaţia materială…, că el ar fi venit in zile ca cele de azi sa sacrifice ţara pentru o femeie… Tu, şi prin tine intreaga ta familie, pe care poporul nu vă poate admite ca factori influenţi in conducerea destinelor lui, atarnaţi ca plumbul de capul şi de braţele regelui”. – sotia generalului erou, Eremia Grigorescu.
   Citatele de mai sus apartin lui Cornel-Dan Niculae si sunt extrase din lucrarea „Razboiul nevazut al evreilor sionisti cu Romanii”.
   ♪
   Voi incerca concluzii

7. „Democratia”, s-o „incheiem”?
   „Raportarea jurnaliștilor la adevăr este aceeași cu cea a ghicitoarei asupra metafizicii.” – Karl Kraus
   „Democratia”, la fel ca si alte modele de gandire si organizare a societatilor, este o notiune utopica. „Iluzia care ne impresoara” astazi, cum ca noi am trai in democratie, frizeaza falsul istoric. Democratia (precum cea ateniana) nu poate exista in unitati administrativ-teritoriale mari, multiculturale si multilingvistice, si numai pentru faptul ca indivizii nu pot ajunge niciodata in situatia reala de a se cunoaste si de a se accepta. Democratia este un nonsens tocmai pentru ca ea nu mai apartine prezentului ci domeniului unei arheologii a culturii.
   In afara de suveranitatea nationala, care trebuie pastrata prin „vigilenta” si lupta, „grija” permanenta a muncii productive, face din individ un sclav, care nu mai are timpul si forta de a-si exercita „puterea de control” asupra autoritatilor alese. „Stratificarea democratiei” s-a realizat in perioada burgheza timpurie, atunci cand munca a devenit „o marfa” iar unii indivizi „fiinte-marfa”, cetateanul „deplin democrat” a devenit „burghezul” cu drept de vot iar „restul”, plebeimea „proletara”, care-si cauta si ea „democratia ei”. Paradoxul democratiei tine chiar de nasterea ei. „Gulagul democratiei vestice” suntem chiar noi, „cei mai crediciosi”, asfixiati de propaganda feroce a oligarhiilor mondiale, in chiar statele noastre „democratice”.
   „Ințelegem acum de ce în prezentul nostru a vorbi despre democrația reală a maselor, despre o democrație unde oamenii ar lua în grijă viitorul lor cu un minim de cunoaștere a cauzelor este o poveste, o ideologie sau mai bine zis este masca seducătoare sau plină de grimase a esenței modernității: nihilismul.” – Claude Karnoouh
   Nihilismul isi permite sa nege existenta oricarui „eu”, substantial distinct, orice persoana devenind insignifianta.
   Restul tine de dictatura, indiferent de ce nume are.

   Constantin Brancusi
   „Cand eram mai tanar si la trup, curat”, activam intr-un club de „teatru muncitoresc” iar regizorul care m-a ajutat atunci sa inteleg „dedesupturile dramatice’ ale relatiei dintre „terasa”, ca existenta superioara si „loc pe terasa”, ca accedere spirituala, dedicata, si indreptata spre acel „paradis uman”, venind vorba despre Constatin Brancusi, mi-a relatat urmatoarele (se intampla in 1984): „In 1951, Constantin Brancusi a vrut sa doneze statului roman toata opera lui, realizata in tara sau la Paris”. El, acest domn „memorabil” si actor, se afla atunci (ca tinerel comunist) intr-o functie derizorie in cadrul Ministerului Cultelor din „vesnicul” guvern Petru Groza, dar a fost martor la reactia „partidului”, in fata Presedintelui Comitetului pentru Arta, dupa solicitarea Sectiunii de Stiinta, Limbi, Literatura si Arte a Academiei RPR, ca operele lui Brancusi sa fie repatriate (prin vointa artistului). „Tovarasi, ce sunt astea, pietre, lemne, astea ne trebuiesc noua? Afara cu ele! Distrugeti tot ce nu se afla in spiritul eticii comuniste. Aruncati-le-n Jiu”. Tot acest domn, rememorand, mi-a spus ca au pus cabluri la baza „coloanei fara de sfarsit” si cu tractoarele au incercat sa o „doboare”, dar nu au reusit (scrijeliturile cablurilor au „rezistat” pana dupa perioada anilor 1965, cand au fost eliminate). Din aceeasi sursa, masa si scaunele apartinand ansamblului „Masa Tacerii”, chiar au ajuns in Jiu, pentru o perioada.
   Din fata prostului, si Dumnezeu s-a dat la o parte.
   Citesc insa din „surse wiki” ca „cercetătorul Doina Lemny a precizat că artistul român n-a lăsat nici măcar o notă de atelier, daramite un testament privind donația pe care ar fi făcut-o statului român și pe care acesta ar fi refuzat-o.” Cred ca 1951, aceasta „cercetatoare” se cam „lupta” cu olita.
   „A visa ca adevarul sau alt lucru de prisos
   E in stare ca sa schimbe in natur-un fir de par,
   Este piedica eterna ce-o punem la adevar.”

   „Evreimea” si „ura lumii”
   Paradoxal, ei s-au aflat de un secol si jumatate si se afla inca (cel putin la nivel individual), si astazi, in „epoca migratiilor”, asa cum aliatii lor „de suflet”, adica transatlanticii, se mai afla si astazi (cel putin la nivelul statului) in „epoca colonizarilor”. „Poporul ales” ramane in continuare la stadiul de „reintregire” iar „prima democratie”, sau poate „ultima frustrare”, incearca sa-si reconstruiasca „spatiul vital”.
   Este ceva veridic – atemporal, „ghetoul sufletesc” aduna in continuare si jumatati sau sferturi de evrei si se pare ca acest proces accede spre infinitul „combinarii” rasei umane, specifica mai repede „mitului”, decat nevoilor politice sau sociale. Sa fii „mic” intr-o „barca mare”, inseamna sa nu mai dormi, sa nu mai visezi, sa nu te mai bucuri de roadele campului, sa nu mai lasi pamantul „sa se odihneasca”, sa nu te mai poti „reconcilia”, sa nu mai poti „ispasi” si mai ales, sa nu mai poti fi „independent si suveran”.
   Iar limba, oricare ar fi ea, stravechea ebraica, limba tarii de bastina, idis-ul khazar, slav si dialectal, specific argoului hotilor sau poate un nou fel de „esperanto” tipic evreiesc, au fost alegeri? Evreimea iluminista nu a ales idis-ul pentru ca era un „argou al infractorilor”, ci pentru ca era o forma corupta limbii germane. In Europa de rasarit din perioada interbelica, idis-ul a devenit limba respectata a 11 milioane de oameni.
   De unde totusi, ura asociata la pronuntia unui nume de „evreu, jidov sau jidan” si de unde aversiunea sociala „aprofundata si consolidata” impotriva unui popor care ar avea doar o vina legata de faptul ca s-a inmultit, precum cucul, in „cuiburile” altora?
   As indrazni sa cred ca este ceva mai mult.
   In Romania, in anul 1930, din totalul populatiei, evreii numarau un procent de 4%, dar constituiau 13,6% dintr-o populatie urbana de 3,6 milioane de locuitori si 1,6% dintr-o populatie rurala de 14,4 milioane de locuitori – conform Institutul Central de Statistică, Recensământul General al Populaţiei României din 29 Decemvrie 1930, 10 vol., (Bucureşti, 1938-1040), vol. IX, pp. 440-443).
   As enumera cateva posibile „cauze”:
   Statul unitar roman din 1918 (primipar), se dorea asimilat (la modul naiv) in limba, cultura si traditia romaneasca, ceea ce nu era posibil;
   Evreii din „Regat” nu au participat la unire si la „emanciparea” statului roman, chiar dimpotriva, au fost perceputi „in epoca” cu resentiment, datorita actiunilor menite sa limiteze autoritatea (si implicit suveranitatea), cu ajutorul puterilor straine;
   Cu preponderenta, evreimea din Transilvania, Maramures si Crisana, care vorbea si idis si maghiara, era perceputa ca „straina”, „nu doar fiindcă nu erau creştini dar şi pentru că identitatea culturală şi lealitatea lor politică faţă de Austro-Ungaria de după 1867 erau îndreptate în mod evident spre majoritatea maghiară din Ungaria. Evreii erau percepuţi de către români ca fiind de acord, sau potenţial de acord, cu pretenţiile revizioniste maghiare”;
   Evreii din Bucovina, vorbitori de idis si germana, erau indreptati inspre cultura habsburgica si propriile interese, neavand insa nimic in comun cu stigmatul suportat de romanii din aceasta arie demografica, din 1775 si pana in 1918;
   Evreii din Moldova si Basarabia, cei mai multi, precum in ghetoul de la Dorohoi, vorbitori de idis dar si de rusa, s-au afirmat in principal in mediul rural, dar au reprezentat o „cauza majora” a antisemitismului romanesc si au servit drept model stereotipului evreului „strain de orice tara”.
   Antisemitismul, a fost el …?
   „Nu este o exagerare sa spunem caRomania a fost cea mai antisemita tara din Europa de dinainte de al doilea razboi mondial” – Hannah Arendt.
   „Dupa germani si austrieci, romanii au fost cei mai mari ucigasi de evrei” – Paul Johnson.
   Evident, sunt exagerari sinistre. Uneori insa…
   „Romanii au fost primii care au consacrat toleranta religioasa si libertatea de constiinta” – Mihail Kogalniceanu, si asta in conditiile in care Regulamentele Organice „legiferasera” oarecum antisemitismul prin proclamarea „principiului apartenentei la credinta crestina pentru acordarea drepturilor civile si politice”, evreii, din „pamaneni” si „breasla jidovilor” devenind „straini” si „natiia jidovasca”.
   In programul revolutionarilor pasoptisti se cerea „emanciparea graduala a israilitilor” in Moldova si „emanciparea israelitilor si drepturi politice pentru orice compatrioti de alta credinta”, in Tara Romaneasca.
   Dupa „Mica Unire”, Al. Ioan Cuza declara: „Am dorit sa le dau evreilor totul, insa nu s-a putut. Veti avea o emancipare graduala. Pretutindeni unde am fost, v-am iubit si nu am facut nici o deosebire de religie”.
   „Daca natiunea romana, in alte timpuri, nu s-a abatut de la principiile de umanitate si toleranta religioasa, ea nu va incepe astazi, in al XIX-le secol, sub domnirea mea, a viola aceste sante principii” – printul Carol I.
   „Intoleranta religioasa” a disparut dupa Constitutia din 1923, cand evreilor li s-a recunoscut drepturi civile si politice totale.

   Evreii…, cumva
   Paradoxul consta in faptul ca, la o judecata lucida, comportamentul „sectar”, neangajat national si impredictibil legat de „strainante”, putea ridica macar „semne de intrebare”.
   Cine erau acesti oameni care comercializau produsele plamadite de romani, care fabricau rachiu si-l vindeau in carciumi, care faceau „negot” cu bani, care le ingrijeau sanatatea ca „mari doctori”, care-i reprezentau in instante ca „infailibili avocati”, care se ocupau de „servicii” si care au „alcatuit o papistasie, o iezuiterie, o masonerie care nu lasa pe nimeni din neamul Israel, sa piarda”?
   Cateva idei din „Imaginea evreului in cultura romana”, a lui Andrei Oiesteanu:
   Dupa Karl Marx, un evreu, „fundamentul profan al iudaismului este nevoia practica si interesul egoist” sau „cultul pamantesc al evreului este speculatia comerciala” iar „Dumnezeul pamantesc al evreului este banul”.
   Dupa A,C.Cuza, evreii sunt „un neam de traficanti cosmopoliti, care traiesc din exploatarea muncii altor neamuri si de aceea sunt dispretuiti si urati oriunde”.
   In folclorul din tarile est – europene exista personajul „evreul-diavol carciumar”, care in obiceiurile de Craciun, la moartea regelui Irod, se adreseaza soldatilor acestuia:
   „Poate ca eu, prostilor, am sa fiu regele vostru? / Am sa ma duc la mosie si am sa aduc velnita, / Am sa incep sa fac rachiu, / Am sa va fac sa va beti mintile. / Voi o sa beti, iar eu o sa traiesc de pe urma voastra, / Si eu voi fi regele vostru.”
   Mentalul colectiv al satului romanesc. in principal, dar si al orasului, targului, asociau evreul cu unele probleme „specifice”, generate de tare ancestrale ale acestui neam dar si cu unele metehne, dobandite in lupta pentru autoconservare, care nu erau tocmai „in spiritul” crestinului ortodox, si care au ajuns adevarate „invataminte”, transmise din generatie in generatie.
   In folclorul romanesc, Dracul il trimite pe om la carciuma, „sa faca sfada intre oameni”. „Cand merge omul in crasma, ingerul nu merge cu dansul, ci sta in prag. Atunci Dracul „il iudeste” (il amageste), sa uite de inger si-l indeamna sa se sfadeasca, sa se bata, sa faca cuiva rau ori sa puie gand la alte cele pacate”, exprimand o relatie intre carciuma, jidanul carciumar, rabinul, rachiul si Dracul. Nu intamplator, in limbajul popular rachiul este numit si „drachiu” iar Dracul este poreclit „Horilca”. Crasma devine un spatiu al pacatului, un templu demonic, „Casa Dracului, in mijlocul satului”. „Betia este rapa cere duce spre Iad. Betia este otrava Diavolului. Cati te vor indemna sa bei, sa te imbeti, sunt dusmanii tai vaditi”.
   „Itic Strul, hangiul evreu din Falticeni al lui Liviu Rebreanu, avea „insemnele sale identitare”, precum „o piele rosie, punctata de pistrui cafenii, cat urmele de varsat, parul caramiziu, rar si murdar iar din mijlocul fetei paroase si roscovane, nasul coroiat si subtire, se ridica brusc, dominator”. Fizionomonia antica si medievala, „caracterul” dezvaluit de „chip”, considera ca defectele fizionomice sunt corespunzatoare deficientelor morale. Ceea ce nu este real decat partial, si pornind de la polimorfismul accentuat de „originile” generate de conditiile istorice in care a evoluat diaspora evreiasca, precum Iankel, „puiul de pasare jumulit” al lui Gogol, ca „evreu arhetipal al literaturii ruse”.
   Evreii „au adus cu ei” si „deochiul” (tatal meu, originar dintr-o comuna, mai sus de Dorohoi, o „deochea” destul de des pe maica-mea, dar tot el o si „descanta”) si sifilisul, „lepra evreiasca”, si „piaza rea” asociata „zbaterii ochiului stang”, si blestemul.
   „Daca nu vezi un evreu care se furiseaza, il simti dupa miros”. Are „aerul” unui evreu. Si mai mananca si mult usturoi. „Acum cand imi cereti marfa pe credit o sa-mi ziceti ca miros a parfum si cand voi veni sa cer parale, ca put a usturoi” – Cilibi Moise. „Principala opozitie dintre bine si rau, dintre Paradis si Iad, este puternic olfactiva, fiind exprimata prin opozitia senzoriala dintre mireasma si miasma – Ioan Petru Culianu.
   Despre perioada postbelica se poate spune ca in ea, evreii nu mai existau. „Un ovrei se botezase / Si din Itic, si-a spus Stan, / Se schimbase doar pe nume… / Dar incolo, tot jidan” – Teodor Sperantia – Botezul lui Itic.
   Ca o concluzie consider ca evreii din Rasarit, care au ajuns in Moldova, Tara Romaneasca, Ardeal si mai tarziu in Romania, marea lor majoritate fiind expulzati din Rusia, definitoriu incepand cu Tarul Alexandru al III-lea, au incercat sa-si impuna modul propriu de viata, limba, ghetoul si neimplicarea constructiva in problemele nationale.
   Daca ar fi sa compar poporul evreu cu o planta, l-as compara cu vascul.

   Romanii…, cumva
   Ospitalitatea (xenofilia) romaneasca era perceputa ca o calitate nationala dar toleranta era vazuta si ca o slabiciune si ca un „defect national”, care permitea „strainilor sa-i incalece”, adica indreptarea gandirii spre xenofobie. Ospitalitatea „era integrarea strainului in lumea sociala a gazdei”. Ospitalitatea (hospes – oaspete) si ostilitatea (hostis – ostil) erau considerate aversul si reversul aceleiasi monede si chiar ospitalitatea excesiva, era interpretata ca fiind vecina cu intoleranta.
   Mentalul colectiv recepta binele in sens crestin, iar la acest „capitol”, evreimea nu s-a facut placuta niciodata poporului roman si nici nu cred ca a dorit asta, tinand cont mai ales de unele atitudini trufase sau chiar rauvoitoare.
   Vecinul si prietenul meu evreu, imi spune ca el ar trebui sa fie numit erou de poporul roman, pentru ca a fost de sapte ori in Israel, si nu a ramas, iar eu ii raspund ca si eu am fost de mai multe ori in Rusia, si tot n-am ramas. E o gluma acra.
   Daca ar fi sa compar poporul roman cu o planta, l-as compara cu plopul.

   Legiunea si legionarii
   „Cu excepția lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Acest mort a răspândit un parfum de veșnicie peste pleava noastră umană și-a readus cerul deasupra României. Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al așa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era „deștept”. Căpitanul era profund. Prezența lui era tulburătoare și n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruse care însoțește existențele marcate de fatalitate. Căpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut. Și el a rupt tăcerea blândă a existenței noastre și ne-a obligat să fim.” – spicuire personala din articolul domnului Emil Cioran„ publicat in „Glasul strămoșesc”, Sibiu, anul VI, nr. 10, din 25 decembrie 1940), la doi ani de la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, spre aducere aminte, de Redactia Historia. Intr-adevar, cuvinte rare pentru un om rar.
   Nu stiu eu daca personalitatea Capitanului s-ar fi dezvoltat altfel, intr-o alta „lume”, departe de Moldova si „Copoul Iesilor”, de influentele ideologice ale tatalui sau mai mult, de ale „nasului”, A.C.Cuza, dar ramane intrebarea generala, cine are menirea de a „corecta” actiunile „moi”, dezinteresate, ipocrite, partizane sau chiar tradatoare ale „parintilor”, daca nu „copii” lor?
   Plasa de paianjen in care era prinsa natia romana de atunci, „exulta moderat” dar la modul sincer, penduland intre „vacant, dezmatul dulce al lipsei de menire, si pauza vasta intre un inceput fara maretie si un posibil vag”, cum spunea domnul Emil Cioran.
   „Legiunea” a fost o miscare a tinerilor, a studentimii, care si-a asumat moartea in cel mai naiv mod, cu saculetul de pamant in brate, considerand valorile umane ancestrale si pe cele nationale deasupra sclaviei obediente a puterii politice, deasupra „drepturilor negociate pe bani, desupra existentei „ca marfa”, deasupra democratiei ca fatada a intruziunii cazone in „obiceiurile” umane primare, deasupra constiintei „damnata” a priori, dar fara speranta de mantuire. Ca tineri, in acele vremuri, daca nu ar fi facut acest lucru, ar fi fost anormali sau deja bolnavi, precum parintii lor.
   Ce-ar fi facut bietul tanar Corneliu Zelea Codreanu, daca s-ar fi nascut in „abureala istorico – efeminata” numita „politically corectness”? Si-ar fi luat pe el costumul national moldovenesc sau si-ar fi vandut „TAB-ul” pentru o „tinuta” Gues sau Gucci, asortata cu o vesta creata sub „penelul cur-cubeului” legebetist? Parca n-am vrea sa stim aceste amanunte.
   Personal, stingher si ipotetic (ca un loz in plic), consider ca ideologia legionara, in mod paradoxal, era tributara ideilor marxiste. Tinerii nu pot fi decat de stanga iar „revolutie de dreapta” (cu exceptia „notabila” a celei de la Bucuresti, care nu a existat), nu exista. Revolutia burgheza, franceza, pasoptista, bolsevica, chineza, cubaneza, iraniana, turca, haitiana, toate au fost de stanga. Cum s-ar putea realiza „tehnic” o revolutie de dreapta, cand tot dreapta se afla la putere? Teoretic si practic, doar prin vot, prin alternanta partidelor de dreapta la guvernare.
   Taberele legionare de munca, organizate in zeci de localitati, de pe tot cuprinsul tarii au fost un exemplu viu al unor comportamente de stanga. Aceste entitati au actionat pentru:
   o „educarea tineretului, care a devenit constient, mandru, disciplinat si muncitor, cu trup si suflet sanatos”;
   o „unificarea orizontala si verticala a neamului”;
   o „propaganda romaneasca in tara si peste hotare”;
   o „refacerea materiala a tarii”;
   o „innobilarea prin munca”;
   o „crearea unei „elite sanatoase”.
   extras din raportul taberei de munca Carmen Sylva.
   La un comunism mai profund nu cred ca visa nici Mao.
   Am citit scrisoarea particulara a Capitanului adresata lui Nicolae Iorga, in care singurul posibil „afront” pe care acesta l-a putut crea, a fost ca l-a considerat „incorect sufleteste” si nu cred, in nimicnicia ce-mi caracterizeaza spiritul antigregar, ca acesta scrisoare, chiar insistenta „sufleteste”, putea fi un motiv de arestare, asa cum, fara a sti, nu consider ca arestarea lui Nae Ionescu sau Mircea Eliade, au reprezentat temeiuri pentru imbunatatirea climatului politic in „acea tara”. Ura naste ura dar atunci, in acele vremuri, chiar si binele avea acelasi efect. Asasinarea lui Nicolae Iorga a pornit de la frustrarea neputincioasa, alienata, a Legiunii in fata Sistemului cvasi-sionist, reprezentat (as zice ca nu), de marele istoric. Doar vorbind, cred ca Corneliu Zelea Codreanu a pus in antiteza proverbul „pe cine nu lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti”, sub forma antitetic – inversata ca sens, „pe cine nu lasi sa traiasca, nu te va lasa sa mori”. S-a inselat. Nimeni nu poate „scapa de beneficii” pentru faptele rele si nici nu poate fi „exonerat” pentru cele bune.
   Nu pot vorbi „rau” despre oameni dar o pot face, referindu-ma la „vremi”.
   „Sfânta tinerete legionara,
   cu piept calit de fier si sufletul de crin,
   iures neînfricat de primavara,
   cu fruntea ca un iezar carpatin.
   Cu bratele suim în soare
   catapetesme pentru veac,
   le zidim din stânci, din foc, din mare,
   si, dârz, le tencuim cu sânge dac…
   Garda, Capitanul,
   ne preschimba’n soimi de fier.
   Tara, Capitanul,
   si Arhanghelul din cer.”
   si sfanta ei „treime”, recitata sub versurile lui Radu Gyr si cantata pe muzica lui Ion Manzatu – Imnul „tineretii legionare”
   Tinerii care intrupau Legiunea si actiunile lor, bune sau rele, au fost reflectia in oglinda a societatii romanesti de atunci, „exprimata” in aspiratiile, neputintele, frustrarile si dementa reala asociata, indiferent de „axa” (pe axa X „se insiruiau” nerealizarile Sistemului iar pe axa Y „tresaltau” reactiile societatii).
   As vrea sa mai pot crede ca „la inceput a fost Cuvantul…”. „Cantecul de lebaba” al „garzii”, a fost unul trist. Sa observi un tanar frumos, patriot crestin si inflacarat, precum Corneliu Zelea Codreanu, este in primul rand un act estetic si etic. Iar apoi, depasind arta si morala, aflat in Purgatoriul cotidian, fara sa poti sesiza sau aborda diferenta sfanta dintre „decadere” si „inaltare”, esuezi in „simtiri” specifice abjectului animalic, pastrat (ca intr-o tragica „lada de zestre”) post mortem, in „bula” atemporala a creierului primar. Si te opresti. Te uiti la „vreme”, si „uiti”.
   Nimeni, nici un om, nu poate fi rau, in esenta lui. Semantica „binelui” uman, cred ca ar trebui reconsiderata.

   Exilul si „exilatii”
   Calitatea umana si intelectuala si mai ales cea creativa a „exilului romanesc” (cel putin, cel la care faceti referire) nu poate fi pusa in discutie, de nimeni, numai ca nu pot fi de acord ca „exilul” intregii intelectualitati romanesti a fost acelasi cu „exilul” lui Ovidiu (ca si exemplu) si nici (ca si contraexemplu) acelasi cu „exilul, ca si destin” al „ghetoului sufletesc” al evreimii.
   Notiunea, asa cum „se lasa ea” a fi inteleasa, cred ca s-a nascut din vinovatie, din vinovatia „autoexilului” unora, asa cum, in modul cel mai sincer si imposibil de acuzat, Constantin Brancusi, a vrut sa „spele” aceasta „inadvertenta temporal-istorica”, non-romaneasca, a existentei lui, prin cedarea gratuita a intregii lui opere, nu vreunui partid, nu vreunei entitati a „sistemului comunist”, ci tarii si poporului lui, care-l „intelegea”, mai mult sau mai putin. A fost o datorie de constiinta, chiar daca nu s-a materializat, dar acest om, aflat in preajma Judecatii, a simtit nevoia de a muri, ca „roman”.
   Cantonarea monotona si deja nerezonanta, in anticomunism, nu prea mai are cititori nici in mediile presei main. Impovaratoarea ambitie de a justifica orice actiune, traire sau nerealizare, prin „apelul la comunism” (care de fapt era „socialism” sau „national socialism”, sau „legionarism”, sau „romanism”), nu poate crea in mintea tinerilor de astazi decat confuzie. Iar confuzia naste tocmai acei „monstri” neomarxisti, fara „cap si coada”, care astazi orbecaie in propriul „creativ, liber de orice constrangere”, crezand ca „judeca” si neintelegand (infierbantati de putere) ca Judecata nu le apartine lor, ci Divinitatii, cei care cred ca a te adresa „Romaniei”, nu se poate face (nici macar formal) decat de la Bruxelles sau Washington, si care sunt, in ansamblu, mai nefasti decat fascistii, nazistii, legionarii sau evreimea, pentru destinul si devenirea natiei romane.
   Multumesc, si scuze.