Când indignarea se “democratizează”

5 răspunsuri

1. Indignarea
   „Nu poţi suporta lumea decât în stare de ebrietate. Cu condiţia ca starea aceasta să dureze douăzeci şi patru de ore pe zi. Dar nici atunci nu-i totul rezolvat, cea mai nociva şi în tot cazul cea mai distructiva luciditate apare tocmai în interstiţiile ebrietăţii: luciditatea fulgurantă – ca o incizie a spiritului” (martie 1967). „De ani de zile, în fiecare zi, la sculare, iau calmante ca să-mi domolesc indignarea” (noiembrie 1971) – Emil Cioran. Marta Petreu a fost „cu Cioran la doctor” şi i-a compus fişa psihiatrică sensibilului şi emotivului eseist: „Cu […] insomnie, hiper-excitabilitate nervoasă, depresii ciclice, oboseală cronică (iar în final cu boala Alzheimer), Cioran este un suferind etern exasperat că-şi simte fără încetare trupul”.
   Este poate un frumos si inaltator exemplu. Si el a fost bolnav de indignare, ca si noi toti, „sarmani actori ai tragicului rol”. Cat din aceasta suferinta a noastra inseamna „boala”?
   Boala
   Tulburarea bipolara, numita si depresie maniacala, este o conditie medicala care determina schimbari extreme de dispozitie. Persoanele afectate se pot simti foarte fericite pentru cateva saptamani, ca apoi sa se cufunde intr-o depresie adanca. Simptomele includ tristete, anxietate, pierderea energiei si dificultati de concentrare. Pacientii isi pot pierde interesul fata de activitatile care ii satisfaceau inainte. In timpul unei faze maniacale, pacientii au tendinta de a se simti euforici, ceea ce duce la o stima de sine exagerat de mare si la agitatie. Comportamentele nesabuite, inclusiv cheltuielile risipitoare, indiscretiile sexuale si abuzul de substante, sunt comune in aceasta faza. Acest lucru duce la un comportament imprevizibil si este mai comun in randul pacientilor care au dezvoltat tulburarea bipolara la o varsta frageda, in special in timpul adolescentei. Estimarile arata ca 70% dintre pacientii cu aceasta afectiune experimenteaza episoade mixte. Medicii nu sunt in totalitate siguri de cauzele tulburarii bipolare. Teoria principala sugereaza ca substantele chimice din creier fluctueaza anormal. Atunci cand nivelurile anumitor substante devin prea mari, pacientul dezvolta mania. Atunci cand nivelurile sunt foarte scazute, acesta experimenteaza depresia. Nu exista niciun test de laborator pentru identificarea tulburarii bipolare. De obicei, psihiatrul pune diagnosticul bazandu-se pe istoria medicala a pacientului, pe starea sa de spirit si pe alte simptome. Si mai este si schizofrenia.
   Poate ca este boala, dar oare, sunt afectate toate segmentele societatii, tineri, vastnici, razboinici, intelectuali, impreuna cu toti subiectii de drept fiscal (moase, notari, practicieni, veterinari, sociologi, restauratori, experti, evaluatori, consultanti, logopezi si alti „interpreti”)?
   Poate ca este boala si cand „dormeam” cu totii, a cazut un meteorit mai „rapid” decat cel din Urali, de la Celiabinsk si a presarat peste „lume” o „pudra” de insanitate mentala si indignare animalica si acum suntem cu totii „visati” de vreo entitate, ori „extraterestra”, ori de la Hollywood.
   Sau poate ca este tot boala si lumea asta „mare” a creat prin unitatile ei militare „de elita”, adica presa, aceasta nevoie de a ne alinta copilul, de a ne spune rugaciunea, de a „ne” alege absorbantele, de a ne „semna” electronic” statele de salarii, de a imbatrani uitandu-ne „tamp” la serialele de pe Netflix sau „pudrandu-ne nasul”, intr-un mod „afectat si indignat”?
   Sau poate „boala” nu este boala.
   Alienarea
   „Înstrăinarea omului modern se realizează pe trei planuri: îndepărtarea de societate, de religie şi de valorile trecutului.Aceasta înstrăinare a omului de societate se realizează prin alienarea a două atitudini atât de specifice societăţii moderne: modul de obţinere a lucrurilor pe care omul şi le doreşte şi modul în care el se serveşte de bunurile căpătate. La baza acestei alienări par să stea banii, care au ajuns să reprezinte expresia valorilor moderne şi mijlocul absolut de împlinire a tuturor dorinţelor. În mijlocul unei asemenea societăţi consumul ajunge să nu‑şi mai satisfacă necesităţile obiective ci aspiraţii şi deziderate artificiale, simulate, consumatorul devenind tot mai pasiv şi mai alienat de societate şi de el însuşi.
   Supradimensionarea atenţiei acordate banilor îl determină pe om să privească munca rareori ca pe o necesitate, ea căpătănd iniţial sensul de datorie, iar ulterior transformând‑o într‑o obsesie, care treptat va răsădi în spiritul individului lenea şi delăsarea. Dar dacă în cazul alienării omului de societate, lenea este considerată o urmare a acesteia, nu acelaşi lucru îl putem spune despre aceasta în cazul alienării omului modern de religie, căci din pricina lenii omului modern ajunge să îşi ignore necesitatea de a avea un sistem de devoţiune şi orientare. El vede în spiritualitate un element antagonic procesului tehnologiei, tinzând spre dezvoltarea unei religii universale, sinteză a conceptelor fundamentale ale tuturor marilor profeţi.
   Conştient că totul se bazează pe hazard, pe întamplare, omul modern devine anxios şi cu un puternic sentiment al înstrainării. Alienat de valori, de cultură, de spiritualitate şi de el însuşi, el ajunge să reprezinte enclave de întrebări într‑o mare de incertitudini, lumea încetează să mai reprezinte pentru el un model al ordinii morale, îndreptându‑se spre o entropie maximă, spre haos, el văzându‑se singur în singurătatea incomensurabilă, indiferentă a Universului din care el a apărut la întâmplare.” – Tincuta Racheru – Alienarea omului modern
   Capitalismul
   „Dilema existentiala a capitalismului poate fi exprimata doar in forme ultimative:
   • Dacă Europa și SUA nu consumă, China nu poate produce.
   • Dacă China nu produce in același ritm cu cel actual, țări precum Brazilia, Argentina și Australia nu pot continua sa-si exporte materiile prime.
   • Intreaga lume este interconectată în mod inseparabil.
   • Criza euro va afecta economia americană, aflat într-o stare foarte fragilă, și ceea ce se întâmplă în SUA va avea un efect decisiv asupra întregii economii mondiale.
   Așadar, globalizarea se manifestă ca o criză globală a capitalismului.” – Alan Woods – ideile lui Karl Marx
   „Indignati-va”
   „Interesantă este pledoaria autorului pentru non-violenţă şi pentru insurecţia paşnică. La prima vedere, o astfel de apologie pare inconsecventă şi contradictorie într-o lucrare care îndeamnă la indignare. Dar logica ei este coerentă. Una dintre impresiile cele mai puternice pe care le produce cartea îşi are originea în vivacitatea optimistă insuflată vorbelor sale de un om care, aflat la senectute, îi îmbărbătează pe tineri. Logica protestului este la Hessel una a speranţei, iar violenţa îi e potrivnică. “Violenţa întoarce spatele speranţei”, împiedică găsirea unei soluţii pentru orice conflict, violenţa duce la disperare şi dezumanizează. Asta nu înseamnă că insurecţia e mai puţin necesară. Numai că e vorba de o insurecţie împotriva ignorării deliberate a valorilor umaniste, împotriva strategiilor politice lipsite de onestitate, împotriva unei ideologii care duce la devalorizarea fiinţei umane în schimbul profitului financiar. “Gândirea productivistă adusă de Occident – afirmă autorul în ultimul capitol al lucrării – a împins lumea într-o criză din care trebuie să ieşim printr-o ruptură radicală cu goana lui «din ce în ce mai mult», în domeniul financiar dar şi în domeniul ştiinţelor şi tehnicilor. A venit timpul ca grija faţă de etică, de justiţie, de echilibru durabil să prevaleze. Căci ne ameninţă riscurile cele mai grave. Ele pot pune capăt aventurii umane pe o planetă pe care pot să o facă de nelocuit pentru om.” Cartea te convinge că cel mai grav risc este tocmai acela de a nu ne da seama că suntem în stare să devenim susţinătorii pasivi ai unui discurs antiumanist şi antiumanitar ce face din toate relele secolului al XXI-lea un fel de consecinţă firească a progresului istoric. Doar pierderea sensibilităţii faţă de nedreptăţile de orice fel, doar pasivitatea lipsită de ideal, de speranţă, este o ameninţare cu adevărat înspăimântătoare. E un mesaj care vine dintr-o altă epocă? Da, dar aparţine unui contemporan în sensul cel mai profund al cuvântului, şi tocmai de aceea e mai valoros.” – Ovidiu Gherasim-Proca
   Raul
   „Paradoxul moral al răului constă în faptul că el produce la adepții îndârjiți ai binelui o atitudine de răutate, de neîncredere și de ură față de cei răi sau considerați ca atare, de exemplu față de adversarii ideologici. În felul acesta, lupta împotriva răului se transformă ea însăși într-un rău.” – Nikolai Berdiaev
   „Ai nostri tineri…”
   Unii dintre ei, care au dus o viata comoda, nu sunt interesati de nici un „drum”, acceptand sa dea „piept” cu abandonul social cat mai tarziu si incercand sa-si conserve cat mai mult statutul de”necombatant”.
   Inainte de 1989 tinerii se simteau parasiti intr-o gara a sufletelor, intr-o sala de asteptare pentru ceva nedefinit, ca-n versurile melodiei lui Gil Ionita:
   Sala voastra de-asteptare, pat si saltea
   Pentru voi, sarmanii lumii – inima mea
   Nu mai vine trenul vostru, ce bine stiu
   Si pe linia ferata este pustiu.
   Gara-i moarta de mult, gara e numai un sat
   Si aici nici un tren n-a venit, n-a plecat
   Asteptati in zadar si fluierati la refren
   Nu exista ce vreti, nu exista nici tren.
   Dupa 2006 au venit multe „trenuri” si fiecare sat a devenit o „gara”. Granitele romanesti au devenit granitele ultimei „cortine de fier mort”, dincolo de care fiecare tanar si-a incercat „dreptul” la o existenta „diferita”. Ce a urmat, nu vrem sa stim. Vedem, simtim cum „sperantele” noastre, pe care le-am nascut, le-am crescut si le-am educat, pornesc, cu abandonul in ochi, pe drumuri care nu duc nicaieri. Saraci sau risipitori, candva, se vor intoarce cu cativa gologani in punga, pentru a muri sau pentru a trai, dar nu vor mai gasi aici decat oase uscate, fantasme si un imens desert sufletesc.
   Voi continua maine.

2. „Parabola orbilor” a lui Pieter Bruegel cel Batran imi aduce aminte de copilarie si de albumele de pictura care ma tineau, mai tot timpul, in casa si nu pe „terenul” de fotbal. Chiar daca ambiguu, „imaginarul” meu isi are propria – i „geografie” de arhetipuri, plina de deductii specifice varstei, dar si de reconsiderari permanente legate origini, nostalgie, realitate, spirit, intimitate.
   Astazi „Parabola orbilor” (nota bene pentru identificarea tipologiei starilor, ca destin), pare pentru noi personificarea luptei duale dintre dorinta de ”a vedea limpede”, care este una structurala si tentatia de a ne lasa „orbiti” de multitudinea nuantelor (toate care pot pacali asupra derapajului sau alunecarii spre atomizare, cresterea entropiei si implicit a haosului), care este una dinamica.
   Groapa pe care nu a „simtit – o” primul „mester al orientarii” in aceasta lume a orbilor „interesati”, va atrage gravitational toate aceste „puncte” spre „acel” unic focar al deznadejdii, dar pe un drum din ce in ce mai scurt.
   Calea aleasa astazi de intreaga clasa politica a lumii este una „de avarie”, in care in fiecare noua decizie proasta se regaseste „rodul” uneia sau a mai multor decizii anterioare, proaste.
   Presiunea permanenta nu este exercitata in mod neaparat de cei care „asteapta cu ciocurile deschise”, chiar daca si aici se aude un murmur sau un scancet.
   Presiunea permanenta este exercitata de creatorii abstractiilor conceptuale precum „statul” sau „legea”, care se doresc a fi asimilate, personificate si incarnate sub „aura” unor indivizi din ce in ce mai jalnici, care actioneaza „sub juramant” in numele „Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh”.
   Mai este si „zgomotul de fond”, vacarmul, informatia inutila, vigilenta, implicarea, reactia (toate in exces si subechivalente fata de lipsa lor). „Reactia prompta”, patimasa, discordanta nu ne mai permite timpul necesar reflectiei, pasivitatii lucide si analitice, ca loc de refugiu si perspectiva.
   Astazi, ultimul din „coada parabolei orbilor”, imbracat cu o manta alba, este putin inclinat, se „uita” spre dreapta dar se tine prin intermediul unui bat de un individ care are o tichie diferita (cu cozoroc), trasa pe ochi (incat nici nu stii daca este orb) si care „priveste” spre stanga…
   „Orbi condusi de orbi”. Superb, oribil, triumfator in dezastru. Ce ii face si mai vulnerabili este solidaritatea lor ingusta, care nu accepta nici o calauza „vazatoare”.
   Sau poate nu-i asa. Care dintre ei este un fals orb? Care dintre ei este „varful de sus”?
   Voi continua maine

3. Indignarea „Vestelor galbene”
   Inceputa pe 17 noiembrie 2018, miscarea „gilets jaunes” a creat reprezentatii „in aer liber”, cu mai multe acte decat in teatrul clasic.
   Sunt unii care compara acest (nu stiu al catalea „act”) cu evenimentele din Franta din 1968 si chiar considera ca inca de la debut si pana astazi, miscarea este mult mai intensa si mai brutala.
   Sa rememoram:
   ” idealismul si anarhia au fost principalele abordari ale revolutionarilor din 1968.” Dar cum era Franta acelui fatidic an? Presedintele `de Gaulle adusese stabilitatea si linistea interna iar Europa urma sa aiba in Franta „epicentrul celei de-a V-a republici”, adica traditie si conservatorism versus capitalism si consumerism. Cine s-au ridicat atunci? Studentii, care se simteau marginalizati de tendintele guvernamentale. Aveau ei o ideologie care sa intre in conflict cu conservatorismul guvernamental? Aveau orice ideologie de stanga: marxisti, maoisti, trotkisti sau alte „derivate”.
   Atacarea sucursalei bancii American Expres, in semn de protest fata de razboiul din Vietnam, in acelasi timp clamand ideile revolutiei sexuale din SUA (liberte, egalite, sexualite), a marcat revolta studentilor prin amprenta ei anarhica si lipsita de orice responsabilitate, cu atat mai putin pentru pastrarea ordinii publice. Cedarile premierului Pompidou in relatia cu studentii au dat „apa la moara” muncitorilor care, pe principiul „daca la studenti se poate, de ce nu si la noi” au creat cea mai ampla miscare de protest care ingloba peste 10 milioane de protestatari (de remarcat ca in timpul de maxima intensitate a protestului, cand studentilor li s-au alaturat si sindicatele, presedintele `de Gaulle se afla in Romania, in vizita la Nicolae Ceausescu). Au existat violente fara precedent. Dupa „vizita” oarecum fortata in Germania, `de Gaulle s-a intors, nu s-a retras din functie, a organizat alegeri anticipate care au fost castigate tot de partidul lui iar dupa, grevele si violentele au incetat.
   Francezii au sperat dupa „momentul 1968” ca oamenii inteleg ca poti contesta atat timp cat prin schimbarea pe care o propui aceasta aduce cu ea altceva mai bun si ca orice libertate vine (in mod neaparat) insotita si de o responsabilitate pe masura.
   Per total aceasta miscare a fost parazitata inca de la inceputurile ei de elementul politic.
   Revin la „vestele galbene”
   Conform relatarilor presei „bugheze” internationale, aceste „asa-zise” proteste ale „vestelor” sunt dominate de violenta, huliganism si vandalism. Coordonatorii, „clari” in prima instanta (conform unor „fituici” venerabile de peste ocean), sunt bineinteles „trolii rusi” care, dupa Brexit, alegerile din SUA, alegerile din Franta (indreptate impotriva lui Macron dar care se pare ca l-au ajutat sa ajunga presedinte) nu fac altceva decat sa creeze din nou razmerita in „hexagon” prin intermediul acestor „licurici mascati”.
   Ce spun sindicatele?
   CGT – Confederatia Generala a Muncii, Philippe Martinez – înțelege ura „legitimă” a vestelor galbene, însă refuză să-și implice organizația în această mișcare, pentru că el nu dorește să vadă CGT-ul „mărșăluind alături de Frontul Național”.
   CFDT – Confederatia Democratica Franceza a Muncii, Laurent Berger – a descris aceasta miscare ca fiind una „totalitarista”.
   Ce spune presedintele Macron?
   Liderul de la Elysée crede că „a dat impresia că dorea să reformeze împotriva poporului. Iar uneori, impacienţa sa a fost resimţită ca o lipsă de răbdare la adresa francezilor”. Dar, asigură Emmanuel Macron, nu este cazul şi a plasat «actul II» al mandatului său, după modelul actelor instituite de manifestaţiile Vestelor galbene sub cuvintele de ordine „a asculta” şi „a fi mai aproape de popor”. „Acum cred că trebuie să îmi dau timpul necesar pentru a explica unde suntem şi ce anume vrem să facem, cu exactitate”.
   Adevarul sau, un adevar
   Trecutul si prezentul Frantei este unul socialist, stanga fiind reprezentata in toate formele ei inca de la varstele tinere. Presedintele Macron nu are abilitatea de a imbina intr-un discurs preocuparile firesti de stanga ale natiunii franceze impreuna cu constrangerile, unele justificate ale dreptei.
   Inabilitatea lui a dus la punerea in practica, simultan, a doua elemente care pun presiune pe populatia cu venituri medii sau mici, respectiv: reducerea impozitului pe avere, care avantajeaza veniturile mari si apoi aplicarea unei taxe suplimentare pe emisiile de carbon, care afecteaza atat veniturile mari (putine la numar) dar mai ales utilizatorii de autovehicule cu venituri medii si mici. Acestea se adauga peste presiunea fiscala foarte ridicata din Franta in raport cu celalte tari membre ale UE.
   Pe langa inabilitatile domnului Macron, oricine poate remarca egalitarismul social al statului francez care impune bogatilor o cota de impozitare net diferentiata si zdrobitor mai mare decat cea alocata restului populatiei.
   De cealalta parte, aceste „veste”, nu au nimic comun cu manifestarile sociale anterioare. Ele s-au nascut pe retelele de socializare, sunt lipsite de organizare, nu au lideri, nu au canale oficiale de comunicare cu institutiile statului dar poseda un imens potential inclinat spre violenta, inca subestimat. Caracterul acestei „miscari” este unul populist, parazitabil prin afilierea a tot felul de extremisti anarhisti, care vor aduce (au adus deja) oprobriul public, care accepta notiunea de „revendicare” dar nu si violenta asociata.
   Guvernul a cedat. Previziunile de „crestere” economica, „tinta” de deficit bugetar, raman „in aer”, precum pozitia Frantei (ca nou lider) sau a proiectului european, in ansamblu.
   Si ma intreb daca viata noastra, asa cum vad ca o intelegem cu totii, poate exista in afara poluarii exagerate si inconstiente pe care o practicam astazi. Pana in final, decizia presedintelui Macron referitoare la lupta impotriva schimbarilor climatice (cu accent asupra emiisiilor de carbon), se supune legislatiei specifice aprobate in cadrul european. Au oamenii dorinta si puterea de a-si schimba deprinderile si modul de viata, in slujba acestui ideal? Se pare ca nimeni nu doreste si fiecare dintre noi, la vremea lui, isi va trai ultimele clipe intr-o lume din ce in ce mai superficiala si mai sufocanta.
   Dar tot nu am reusit sa inteleg, de unde vine indignarea acestei lumi.
   Mai incerc maine.

4. Motive de indignare
   Pentru cei care pot intelege ca sistemul capitalist si „ingustimea” lui este incapabila sa-si „recupereze tineretea” sa de alta data (afacerile mici, toate relegate in trecut, fara sansa niciunei „povesti cu start-up-uri”), poate fi acesta un motiv de indignare?
   Polarizarea societatii si a puterii financiare, „evolutia” moralitatii si a valorilor, umilinta de a fi nevoit sa muncesti niste ani in plus pentru a primi o pensie disproportionat de mica in raport cu nivelul cotizatiei si „speranta” limitata pana la la momentul „iesirii din sistem” (in conditiile in care indivizii „verzi” din „unitatile militare” ale statului primesc pensii disproportionat de mari, in raport cu nivelul cotizatiei si cu sperante inzecite de a „suge” din banii „sistemului”), pot fi acestea motive de indignare?
   Barbatii acestei tari, ca forta de putere si decizie (dupa inchiderea „oarecum” sau „sigur” fortata a 95% din firmele romanesti care utilizau, in principal, munca barbatilor) si care produceau plusvaloare pentru aceasta natie, au fost nevoiti sa se faca bodyguarzi, taximestristi, zilieri sau chiar hoti, inducandu-li-se insa „mantuirea” de a „muri demni” in vest. Doar sa „plece” si sa „vina”. Poate fi acesta un motiv de indignare?
   Tinerii acestei tari, nascuti in familii subminate, saraci, lipsiti de speranta, proscrisi fara vina, care nu mai gasesc nici un licar de speranta in degradarea „sistemica” a „lumii” lor, au si ei, poate motive de indignare?
   Sentimentul de „desertificare” nationala poate fi un motiv de indignare?
   Care sunt „rolurile” de astazi, suntem cumva nevoiti sa devenim altceva decat suntem noi insine? Pseudo – raportul valoare personala – bani ne confera ca „resurse umane” ceva stabil precum familia, comunitatea, natura, Dumnezeu sau am ajuns sa reprezentam adaptarea la un mediu artificial de „adecvare”, precum o marfa sau o masina? Aceasta „situatie” poate fi si ea un motiv de indignare?
   Undeva intervine o pacaleala sau nu mai inteleg. Exista in noi un demon al robiei, exprimat prin triada „tehnologie, bani, confort” pe care-l acceptam dar care nu ne reprezinta ca entitati perpetue, cu grijile marunte, cu mila, cu respectul, cu dragostea. Dezumanizarea accelerata nu ar trebui sa creeze din partea noastra un raspuns asemeni in raport cu aceste transformari, total lipsite de eleganta sub care ne-am etalat evolutia? Nu ar trebui sa credem ca si aceste elemente, ar trebui sa ne starneasca indignarea?
   Indignarea „lumii”
   „PSD Sibiu zice să nu-i votăm pe Iohannis și Barna, că nu au nume românești, ei au nume nemțesc și unguresc. Are dreptate PSD. S-o votăm pe rromânca Dăncilă, care are un frumos nume rrom: dănci înseamnă copil de țigan sau lăutar țigan, provenind din expresia rromă den ci, „dă-mi ceva!”. Eventual, un vot.” – Cristian Tudor Popescu.
   „Şeful de stat major al Forţelor terestre franceze şi-a exprimat vineri „profunda indignare” după publicarea de către săptămânalul de satiră Charlie Hebdo a unor caricaturi parodice privind moartea luni, în cursul unei operaţiuni în Mali, a 13 soldaţi din forţa franceză Barkhane” – relatează AFP.
   Declarația unei antrenoare de fitness a declanșat un val de indignare: „Trebuie să râdem de oamenii grași, ca să-i motivăm să slăbească”.
   „Nu mai am aer!!! Se întâmplă în Timişoara anului 2019, la 30 de ani de la Revoluţia din ’89! Flacără eternă a monumentului Eroilor Martiri din 1989 din Cimitirul Eroilor nu mai arde, din cauză că Primăria Timişoara nu a plătit factura de gaz!!!”.
   „Partidul Democrat din Moldova îşi exprimă indignarea faţă de agresarea deputatului Sergiu Sîrbu, vicepreşedinte PDM, de către extremistul recidivist Pavel Grigorciuc”.
   „Ne exprimăm indignarea cu privire la apariția în presă a așa-zisului “Top al șpăgii”, prezentare vădit tendențioasă, prin publicarea unor cifre absolute, fără o prelucrare statistică raportată la numărul de internări. Această abordare afectează pe nedrept imaginea institutului și integritatea morală a personalului medical”. – Institutul Matei Bals
   Monica Hanganu: „Sunt indignată! De astăzi firma Kaufland a decis să perceapă un preț de 0,10 lei pentru pungile pe rola de la sectorul legume. RUSINE! UE interzice pungile de plastic, dar nu te obliga sa le vinzi pe cele bio … de mâine voi cantari legumele la bucata( ex. 10kg de cartofi bucata cu bucata) și în felul acesta voi bloca casa de marcat macar 30 min. Daca vom…”
   „Moscova se arată îndignată de refuzul SUA de a elibera viza de călătorie deputaților ruși care urmau să participe le Adunarea Generală a ONU de la New York”.
   „Suntem indignate!” Mii de prostituate, printre care şi românce, vor protesta duminică în Madrid.
   „Barna, indignat de afirmația lui Băsescu, conform căreia USR este partid neomarxist”.
   Justin Bieber explica cum l-a schimbat faima: „Am devenit indignat, lipsit de respect cu femeile si furios”.
   Reghe e indignat că Manchester City se antrenează în Ghencea: „Dăm lucrurile de preț unor străini!”.
   „Procurorul General al SUA l-a invitat recent pe ministrul român al Justiției – este unul dintre motivele pentru care sunt aici, să mă întâlnesc cu ea, ca urmare a invitației – să vină în SUA și să continue să lucreze alături de el și de echipa lui, în mod direct, pentru o foaie de parcurs pentru România, la care el a contribuit. O foaie de parcurs consultativă legată de ceea ce SUA consideră a fi prevederi și măsuri adecvate care să fie introduse în legislație, în ordonanțe , pentru a asigura un stat de drept puternic și consistent.„.
   „Give peace a „chanse””
   Armonie, dezarmare
   N-are lumea de mancare
   Nucleara e omida
   V-amintiti de Atlantida?
   Cat fac unu si cu unu
   Zero fac cand tragi cu tunul
   Insa ura cand le trece
   Unul singur face zece.
   Ce a mai „zis” Patapievici
   „In suma, am putea spune ca indignarea (ca si politetea, de altfel) prezerva acel spatiu al interioritatii indeobste numit respectul fata de sine. Altfel spus, cheia ei morala este sesizarea a ceea ce degradeaza sau injoseste. Prin indignare noi devenim constienti de lucrurile care ne injosesc si de faptele care ne degradeaza. Fireste ca, in absenta ei, lumea ar deveni amorfa din punct de vedere mora, dupa cum „amorfa” ar deveni mancarea pentru un om care ar fi incapabil sa ii simta gustul…Absenta discernamantului, si nu vreo intelepciune speciala, este in fapt ceea ce ne acomodeaza cu orice. Ma gandesc ca in locul unor astfel de oameni a creat Dumnezeu pietrele, sa strige pentru ei atunci cand, lipsindu-le indignarea, acestia vor tacea cu aceasi placiditate cu care refuza sa ia act de orice.” – Cerul vazut prin lentila.
   Cine poate evalua prostia?
   „Cel mai bine ar fi sa pornim de la dificultatea prima, si anume aceea ca cine vorbeste despre prostie sau vrea sa participe cu folos la discutie, trebuie sa porneasca de la prezumtia ca el insusi nu este un prost”.
   Maine voi incerca concluzii.

5. „Interesele patronatului, ratingul, spiritul parohial, bani, pozitie, mijloace, interese. Abordarea, nu impotriva „Lui” dar in favoarea beneficiarilor. Inocenta, buna-credinta. Minciuna. „Accesarea” prosperitatii versus „obedienta” (este biblica).
   Indignarea este o obedienta nerespingatoare. Cuprinde in ea falsificarea mediului moral, mistificarea de „buna credinta”, minciuna pornita din chiar sursa increderii, care creaza, ea insasi, neincredere, cinism, relativism, dezinteres si dispret”.
   Cultura inseamna diversitatea iar „solutia pentru alcoolism nu inseamna prohibitia”.
   Indignarea repetitiva, ca „un sarpe care-si inghite coada”, nu a oferit niciodata solutii.
   Toleranta nu este sclavie doar daca nu cumva, limitele ei nu au fost trasate si acceptate.
   Compromisul nu este doar o cedare partiala, sensurile lui implica empatia, comportamentul pro – social, exprimat prin „prejudecatile pentru cooperare”, ca punte si sens al trecutului nostru evolutiv. Nimeni nu este perfect si tocmai imperfectiunea noastra, a tuturor, poate naste acel compromis care ne poate aduce multumirea.
   Sa ne bucuram de ce avem, mai simplu, mai umil, si sa uitam (macar uneori) de ideile marxiste care ne aduc in preajma unor trairi si actiuni lipsite de stabilitate si involutive.
   Multumesc.