De la înălțimea aproape centenară a unei ample și multiforme împliniri politico-diplomatice, universitare și editoriale, teoreticianul și omul de acțiune Constantin Vlad lasă mărturie, prin Măria Sa Cuvântul (căruia îi închină un remarcabil eseu) o pentalogie care reunește o parte reprezentativă a roadelor nobilei sale munci de o viață ca filozof, diplomat, negociator, universitar, politolog și memorialist. Cele cinci volume publicate sub genericul “Solilocvii” (dintre care este de stăruit pe volumul final, o sinteză “dublu rafinată” a acestei opere) sintetizează acest demers spornic și îndelungat.
De ce acest titlu? Pentru că solilocviul nu este un dialog cu alții, ca monologul sau tirada și perorația, ci un dialog cu ține însuți, cu căutările, frământările, reflectile și revelațiile proprii, aflate adesea într-o confruntare dramatică, hamletiană, cu lumea și cu tine însuți. În tot ce a a scris despre timpul său și despre țară, despre marile probleme continentale, mondiale și românești, autorul este călăuzit de ideea că istoria (cu precădere cea a secolului XX și a începutului de secol XXI) nu este doar un șir funest de conflicte și războaie, cum e prezentată ea în mod curent, ci mai ales diplomație, eforturi de înțelegere și consens, lucrare constructivă pentru pace, conlucrare, securitate și progres. Iar politica (nu politicianismul) nu trebuie absolutizată că ipostază imorală a celei mai vechi meserii din lume cum este, la fel de nedrept și vulgar depreciată, ci o strădanie spre binele general. “Politica – spune Constantin Vlad – este “curajul de a transforma imposibilul în posibil”, proiectul în realitate. Analizele sunt raționale, temeinice și nepărtinitoare. Ambivalența bine-rău se regăsește și în politică, și în diplomație, iar exemplele ce fac obiectul introspecției sunt episoadele cele mai complexe și mai controversate ale epocii: Conferințele de Pace de la Paris, Pactul Ribbentrop-Molotov, Pearl Harbor, războiul rece, marile răsturnări geopolitice la scară planetară din anii 1989-1991, post-războiul rece (sau noul război rece?), integrarea europeană și suveranitatea statelor, terorismul, globalizarea. Imaculați sau răspunzători în momentele aici enumerate nu sunt, pe deplin, nici învingătorii, nici învinșii, fiecare dintre taberele în confruntare au fost, în parte, și buni, și răi, căci realitatea este mult mai nuanțată decât atâtea dintre reprezentările curente, conjuncturale, ideologizante, politizate. Criteriu care se aplică și învingătorilor din primul război mondial, și Germaniei wilhelmiene, și Americii, dar și Japoniei din interbelic, și – în primul rând, într-o măsură covârșitoare – celui de al treilea Reich, dar și viitorilor Aliați din al doilea război mondial, și statelor și blocurilor politico-militare care s-au înfruntat în razboiul rece si la CSCE, și protagoniștilor integrării europene. Ar fi însă greșit să se creadă că analizele în materie plutesc în relativism rabinic, întrucât exegetul disociază riguros în problematica supusă judecății, responsabilitățile sunt clar definite, iar lecțiile istoriei corect formulate.
Conferința pentru Cooperare și Securitate în Europa (1973-1975) are parte de o prezentare memorabilă, ca unul din factorii decisivi care au precipitat încheierea războiului rece (prin bomba cu explozie întârziată care au fost drepturile omului). Această adevărată “aventură politico-dilplomatica” dobândește, în studiul din această carte, valențele unei epopei pașnice, oferind o lectură de-a dreptul pasionantă, datorată și faptului că naratorul a fost actor activ în această maraton de idei singular în istoria diplomației.
Mențiune specială li se cuvine și paginilor de memorialistică, specie tot mai rară în literatura recentă (după ce, în interbelic, de pildă, jurnalul zilnic al oamenilor de seamă ai vremii era la mare preț). Un exemplu dintre cele mai recente relatat în notațiile zilnice este căutarea de către “un grup de lucru” a motto-ului pentru UE în timpul președinției europene a României, când, nu numai din “corectitudine politică”, ci în principal din interese mai mult sau mai puțin declarate, n-a fost reținută formularea propusă de diplomatul Constantin Vlad, care privilegia Consensul drept cuvânt de ordine.
Pe vremea școlii generațiilor ceva mai de dinainte, o tema canonică a manualelor și a temelor de clasa era “limba și stilul” autorului. La acest capitol, Constantin Vlad excelează, mai ales în postura de eseist, printr-o rigoare de diamant asemănătoare celei a lui Nae Ionescu și o subtilitate intelectuală care-l apropie de Constantin Noica.
Suita de “Solilocvii”, care se alătură monumentalei sinteze “Diplomația secolului XX” și altor cărți ale lui Constantin Vlad, (omonim, dar nu rudă a mea), fac dovada unei opera științifice și de literatură nonfiction salutar ilustrativă pentru fresca unui secol abia încheiat și a secolului prin care înaintăm acum prin timp.
Cu riscul de a-i șoca pe unii, aș încheia adăugând că la lansarea unei cărți a primului președinte al României pe calea spre democrație, Ion Iliescu, l-am întrebat dacă a scris vreodată poezii. Nu a dat un răspuns. Pe distinsul intelectual Constantin Vlad nu l-am abordat în chestiune. Dar lectura scrierilor sale nu este mai puțin interesantă și plină de învățăminte care îndeamnă la meditație și faptă.
Citește și: Țara de dincolo de moțiune
