Motto: „Ministerul Finanţelor Publice nu este unul pentru secolul 21.” (ministrul Finanţelor, Florin Cîţu, la B1″ )

N-am să vorbesc prea mult și nici prea des despre parcursul meu atipic în presă. Am început cu articole de fond, pentru a o lua apoi, soldățește, de la știre spre celelalte genuri jurnalistice, ucenicind la cei mai buni. Și n-am să scriu prea des nici despre nenumăratele dați în care, făcând apel la clauza de conștiință, am plecat de la un trust la altul ori m-am mutat dintr-o redacție într-alta.

Așa au fost vremurile în presă după ’90; tumultoase, instabile, cu schimbări năucitoare de linii editoriale și cu ștachete de înălțimi, eufemistic spus, oscilante.

Ca jurnalistă – mă credeți sau nu -, am fost una ușor de încadrat în genul “frenetică”. Vrând și, uneori, nevrând, am aflat adevăruri care mi-au schimbat nu doar timia, ci toată concepția despre cine suntem, de unde venim, încotro mergem, dar, mai ales, despre unde eram de fapt la un moment dat.

Îmi amintesc trei momente, fiecare cu aportul lui la conturarea tabloului unor ani care m-au purtat de pe culmile speranței în abisurile disperării.

1992. Eram proaspăt angajată reporter la România liberă după cel mai greu concurs din viața mea. Mi s-au arondat vreo trei partide și tot atâtea ministere, spre care mă îndreptam în fiecare dimineață plină de speranța că voi ajunge la redacție cu știrea zilei în mână. Cu scoop-ul! Cu the front page news.

La partide era relativ simplu, politicienii proaspeți erau nevorbiți și flatați de atenția pe care le-o acordam. Trebuia doar să verific acuratețea informației pe care mi-o dădeau, dar cum nu ieșea fum fără foc, găseam relativ ușor altă sursă care să-mi confirme ce-mi spusese prima, ba să-mi zică și ceva pe deasupra. La ministere însă… nici vorbă de vorbe! Cetăți inexpugnabile. O informație, o bârfă, o știre nu scăpa de acolo, chiar dacă alergai o zi întreagă de pe un etaj pe altul și luai cabinetele directoriale la rând! Ba și pe cele ale secretarilor de stat! (Da, atunci se putea, legitimația de presă deschidea orice ușă, nu-ți cerea nimeni acreditări ori programări, ori altceva!)

Schema era următoarea. Voiai o cifră, o dată, ceva. Te interesai cine din minister răspunde de domeniul respectiv și ciocăneai dimineață la ușa persoanei. Persoana îți zâmbea mieros, te întreba dacă vrei o cafea, o cola, o apă, ceva și, în loc să-ți răspundă, te întreba: “Spuneți sincer, cine v-a trimis la mine? Ha! El? Păi, el se ocupă de domeniu, nu eu. Ori: Ionescu, de la etajul următor, doamnă, nu eu. Sărut mâinile”, adică pa și n-am cuvinte. La Ionescu, se repeta figura: ”O cafea, un Kent? Sau un Marlboro? Un ceai, doriți ceva? ( Se fuma peste tot.) Dar spuneți sincer, cine v-a trimis la mine? Aaa, nuuu, v-a păcălit, nu eu, ci Popescu se ocupă, îl găsiți cu un etaj mai jos (sau mai sus). “ Și erai plimbată, până la prânz, de la un cabinet la altul, în cel mai kafkian stil cu putință la noi, fără să afli nimic.

Până într-o zi când, la Ministerul Agriculturii fiind în acel moment, am izbucnit: “Spuneți sincer, știți sau nu știți să răspundeți la întrebarea mea? Mă plimbați de trei zile de la Ana la Caiafa.”

Directorul i-a făcut un semn omului în cămașă albă și cu mânecuțe negre prinse pe elastic să plece cu tot cu dosarul burdușit în care, transpirând abundent, căutase în zadar hârtia pe care i-am cerut-o. Apoi, între patru ochi mi-a spus: “Doamnă, sincer, habar n-avem, înțeleg că de câteva zile tot întrebați și alți colegi. E un haos aici. Nimeni nu știe ce-i cu hotărârea asta a guvernului. Nici n-am auzit de ea. Nu vreți să veniți să ne organizați biroul de presă? Vă punem șefă și vă dăm salariul pe care îl vreți.”

Citește și: Crenguţa Hariton, Jurnal de actriţă de Bucureşti

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

4 + 1 =