Sociologul Sebastian Lăzăroiu, fost consilier prezidențial, vorbeşte despre ciclurile de guvernare din următorii ani.
„Cicluri de guvernare scurte și depopularea României
Din 1992, după intrarea în vigoare a primei Constituții post-comuniste, și până în 2008, la un an de la aderarea României la Uniunea Europeană, majoritățile parlamentare reușesc să păstreze guvernarea un ciclu complet de patru ani. PDSR (1992-1996), CDR (1997-2000), PSD (2001-2004), PNL (2005-2008).
După 2009, guvernările încep să șchioapete și se termină prematur. Guvernul Boc (PDL) a început în 2009, în formulă supra-majoritară, și a căzut cu șase luni înainte de parlamentarele din 2012, prin moțiune de cenzură. Guvernul Ponta (USL/PSD) și-a încheiat mandatul cu un an înainte de alegerile parlamentare, prin demisia premierului. Guvernul Dăncilă (PSD) și-a scurtat și el mandatul cu un an înainte de termen, prin moțiune de cenzură. În toate cele trei cazuri, opoziția a preluat frâiele, asumat politic sau prin proxy tehnocrat.
Ce au în comun cele trei întreruperi înainte de termen? Profunde nemulțumiri sociale manifestate punctual sau pe termen mai lung în proteste de stradă (ianuarie 2012, guvernul Boc; noiembrie 2015, guvernul Ponta; 2017-2018, guvernele PSD). Pretextele sunt diverse (atacul la sistemul de urgență Arafat, incendiul de la Colectiv, asaltul asupra justiției), cauzele sunt mai profunde.
Nemulțumiri sociale au existat și înainte de 2012, dar ele n-au avut nici vigoarea și nici solidaritatea care să le coaguleze în mișcări sociale capabile să inverseze raportul de forțe în parlament.
Ce s-a schimbat?
1. S-au maturizat primele generații născute după 1990, nealterate de virusurile totalitarismului (frica, în primul rând).
2. Generația celor care au participat activ la revoltele din 1989 a apucat să se împlinească profesional, focalizându-și atenția asupra binelui colectiv.
3. Libera circulație spre occident, care a însemnat nu doar transfer de bani, ci și transfer de experiențe și mentalități, care au condus la ridicarea standardelor și așteptărilor.
4. Amploarea rețelelor de socializare a facilitat mobilizarea și a produs conștiința numărului. De asemenea, au înlocuit media tradiționale folosite activ de clasa politică în comunicare (pentru demobilizare, manipulare).
Ce urmează?
Sistemele sunt anchilozate, politicienii slabi, victime ușoare ale spiralei populismului, politizarea administrației este masivă, în special pentru extragerea de rente bugetare. S-au consolidat rețele mixte transpartinice politicieni-birocrați-servicii secrete – sindicate care împiedică reforma.
Nemultumirea socială nu s-a stins, e din ce în ce mai dificil de ținut capacul pe oală. „Colectiv”, „Caracal”, „Apuseni”, „Roșia Montană” sunt oricând posibile, dar ele nu reprezintă decât declanșatorul emoției colective care poate duce rapid la protest și, ulterior, la schimbarea majorităților.
USR și PLUS sunt singurele partide care pot capta nemulțumirea pe care s-o convertească apoi în voturi. Dar sunt lipsite de experiență politică, iar liderii lucrează mai mult pentru agendele personale, ceea ce garantează eșecul unui vot majoritar la următoarele scrutine.
Partidele tradiționale, PSD și PNL, cu sateliții lor, ALDE și ProRomânia, sunt cele mai vulnerabile la protest, dar sunt aparent dispuse să accepte cicluri de guvernare scurte (2-3 ani). Ele nu au viziune pe termen lung, sunt preocupate exclusiv de îndestularea clientelei și potențează împreună spirala populismului. Ambele își doresc imunitate în fața legii.
În următorii 20 de ani, alternanța la putere intre PSD și PNL, chiar în cicluri de guvernare mai scurte de patru ani, va conduce la depopularea accelerată a țării, cu efecte în principal economice asupra forței de muncă și asupra sistemului de pensii.”
