Momentul Crăciunului ascunde simboluri pe care oamenii de ştiinţă le-au localizat la începuturile omenirii. Pe 25 decembrie se naşte Iisus, dar renaşte şi timpul. Iar bradul nu se împodobeşte doar pentru că „aşa face lumea”, ci pentru că acest act ascunde în sine geneza primordială, la care participă strămoşul Crăciun.

Redăm, pe scurt, câteva aspecte legate de Crăciun şi brad, din lucrarea „Mitologia română”, a lui Romulus Vulcănescu.

Vulcănescu îl citează aici pe Petru Caraman, care, urmărind răspândirea geografică a cuvântului Crăciun în afara graniţelor etnice româneşti, spune că nu se regăseşte decât în imediata vecinătate cu românii: la bulgari (Kraciun), la ucrainenii carpatici (Kereciunj), la cehi (Kraciun), la slovacii din est (Kraciun), la unguri (Karacsony). La albanezi numele de Crăciun vine de la o buturugă mică numită Crencia care se aprinde în acestă noapte, la fel ca şi în România. Deci, originea traco-iliră a sărbătorii este evidentă.

Cultul lui Crăciun ca strămoş şi moş pare a fi un cult solar mult mai vechi decât cultul lui Mithra, care a părtuns ulterior şi în Dacia, şi decât cultul creştin şi a explicaţiei care i s-a dat apoi.

Între bătrânul cioban mirific Crăciun şi bradul sacru relaţia este mult mai veche decât aceea pe care a stabilit-o în secolul al XIX-lea Sfântul Bonifaciu pentru întreaga creştinătate occidentală, de unde s-a extins apoi şi în orinetul Europei. Consacrarea rituală a bradului în sărbătorile solstiţiului de iarnă e anterioară erei noastre, spune Romulus Vulcănescu.

Bradul este fitototem încă din zorii omenirii

Din seria arborilor totemici recrutaţi din flora carpatică, proveniţi din arbori sacri de origine preistorică, ar putea fi consideraţi: bradul, stajarul, plopul, salcia, alunul, deoarece aceştia au păstrat în superstiţiile, datinile şi tradiţiile poporului român urme care le atestă un trecut memorabil.

Vulcănescu se opreşte cu precădere la brad, deoarece acesta prilejuieşte cel mai frecvent şi mai semnificativ totem arboricol, integral sau parţial, în epoca neolitică, a bronzului şi chiar a fierului.

Imaginea bradului ca totem la unele triburi primitive autohtone se întâlneşte în neolitic şi tatuată pe corpul uman reprezentat de unele figurine (culturile Hamangia, Boian, Gumelniţa, Cucuteni).

Totemul bradului poate fi descoperit şi reprezenatat sub formă parţială de o „rămurică de brad”, „frunză de brad” etc. Ceramica daco-getică rituală preia această reprezentare fitototemică şi o transsimbolizează în produsele ei funerare. Cu o rămurică de brad în mână este reprezentată, ceva mai târziu, în mitologia tracă, zeiţa Bendis, care corespunde în mitologia gracă antică târzie zeiţei Artemis.

Figurarea bradului capătă în viziunea mitopoetică a dacilor fantasma arborelui cosmogonic în Carpaţi, care străbate cerurile cu coroana lui plină de aştri şi făpturi miraculoase; sub coroana lui protejează ginta sau tribul, cu eroii lor civilizatori sau salvatori şi sub rădăcinile lui adăposteşte o lume subterană, a demonilor, nedefinită ca atare. Arborele cosmic, bradul, este încă din neolitic suportul ideativ al unei mitologii fitozoologice particulare în regiunea noastră istoico-culturală, sud-estul europei.

Dumnezeu a făcut lumea dintr-un brad: Arborele Cosmic

În menţiunea publicată în 1889 de „Tribuna” din Sibiu crearea Cosmosului, după ciobanii sibieni care trăiau într-o comunitate post-gentilică, începe astfel: <Până nu a fost lume şi era numai apă mare s-a gândit Dumenzeu să facă lumea cât mai degrabă. Dar nu ştia ce fel de lume şi cum să o facă. Şi se mai supăra Duezeu că nu avea nici fraţi, nic prieteni. De mânie şi-a aruncat baltagul în apa cea mare. Din baltag crescu un arbore mare (bradul, arborele cosmic – n.n.),  iar sub el şedea Dracul. – “Bună ziua, frate dragă. Tu fraţi n-ai, tu prieteni n-ai; dare u vreau fraste cu tine şi prieten cu tine”. Dumnezeu s-a bucurat şi a zis: – “Nu-mi fi frate, ci-mi fi numai prieten; că nimeni nu-mi poate fi frate”. Nouă zile nu s-au despărţit unul de altul şi au tot umblat prin apa cea mare şi Dumnezeu a băgat de seamă că Dracul nu-l iubeşte. Odată a zis Diavolul: – “Frate dragă, noi nu vom trăi bine, de nu ne vom înmulţi; aş dori să mai plăsmuiesc pe cineva”. Dumnezeu a spus: – “Plăsmuieşte tu”. Şi răspunse Diavolul:  – “Ei, dar eu n mă pricep; că aş face o lume mare, mare, de aş şti, frate dragă”. – “Bine-i, grăi Dumnezeu, lume voi face; bagă-te în apă şi adu-mi nisip să fac pământul”. Dracul îi zise: – “Da cum vrei să faci pământ din năsip? Nu înţeleg”. Şi i-a spus Dumnezeu: – “Voi rosti numele meu şi pământul va fi gata. Du-te şi adu-mi nisip”. Diavolul s-a scufundat în apă şi gândea să-şi facă o lume şi dacă a găsit năsip, şi-a rostit numel. Dar nisipul l-a ars şi l-a aruncat din mâini.  Iar dacă s-a întors la Dumnezeu, i-a spus că nu găseşte nisip. Dumnezeu zise: – “Du-te numai şi adu năsip”.  Diavolul a căutat nouă zile năsip şi totdeauna îşi spunea numele; dar năsipul îl ardea şi el îl arunca. Năsipul aşa se aprindea, de tot îl ardea pe Diavol şi în a noua zi el se înnegrise. Venind, îi zise Dumnezeu: – “Te-ai înnegrit, tu eşti prieten rău. Du-te şi adă năsip, dar nu-ţi spune numele tău, că altfel o să te faci scrum”. Dracul se duse iară şi aduse năsip. Dumnezeu făcu lumea şi Dracul se bucură tare de ea şi zicea: – “Ici sub pom voi şedea eu, şi tu, frate dragă, caută-ţi alt lăcaş”. Dumnezeu s-a supărat pentru aceasta şi a zis: – “Tu eşti priten rău… Nu-mi mai trebuieşti, du-te de aici”. Atunci a venit un taur mare şi luă pe dracul. Iar de pe pomul cel mare a căzut carne pe pământ şi din frnzele arborelui s-au făcut oamenii. Aşa a făcut dumnezeu lumea şi oamenii>.

Acesta este motivul pentru care la sfârşit de an înpodobim bradul: imităm gestul creaţionist iniţial, refacem lumea (Anul Nou) în momentul în care cea veche (final de an) apune.

De asemnea, acesta este motivul pentru care bradul îl petrece pe mort la groapă, sau pe tineri în ritualul căsătorei, în satele româneşti, chiar şi astăzi.

140 Vizualizări

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

8 + 2 =