În vremea holerei- medic la țară- august 90! epidemie
Comuna Sarichioi, jud Tulcea

Am plecat dis de dimineață la Tulcea, am rezolvat ce aveam de rezolvat și m-am întors cu următorul autobuz, la prânz. Din stație, privirea și mimica vizitiului, Timofei, îmi spuneau că ceva neobișnuit s-a întâmplat. M-am grăbit spre dispensar. Lavronia, asistenta de serviciu, cu mare experiență și altfel cu sânge rece la urgențe era vizibil tulburată. Cu voce întretăiată mi-a spus: ” am făcut tot ce am putut! Nu știu dacă ajunge vie! Era foarte rău, nu am găsit tensiune, am pus și perfuzie, dar vărsa în continuu și nu se mai oprea de scaune! Avea febră mare, delira!” și își frângea mâinile în continuu! ” O să moară! O să moară! O să moară!” Nu reușeam să o liniștesc, să înțeleg ce se întâmplă! Veniseră de acasă toate asistentele din dispensar și o căinau pe Lavronia! Am început să intru și eu în panică, fără să știu de ce!

Am întrebat celelalte asistente, ce s-a întâmplat? Toate dădeau din cap și spuneau că numai Lavronia poate să îmi spună! I-au dat apă cu zahăr( era panaceul universal în multe case din România la acea vreme) și când s-a mai liniștit mi-a spus că pe la 9 a fost chemată prin telefon de vecini la o urgență, pe strada ”Veselă”. Dimineața moșul a găsit soția aproape în comă. Delira, vărsa, avea febră mare și făcea scaune mereu. Lavronia repeta mecanic: ”i-am dat apă cu săruri( gesol), am pus perfuzie, am dat algocalmin să scadă febra”! Îi spuneam că a făcut ce trebuia, iar ea îmi spunea hohotind că a uitat să ia coprocultură și că dacă moare pe drum, ea va fi trasă la răspundere! Mă implora să dau telefon să văd dacă a murit pe drum, fiindcă ea nu are curaj! Își reproșa că nu a trimis-o direct la Tulcea și că a ocolit pe la Babadag. În zadar îi spuneam că a făcut bine, că era cel mai apropiat spital!

Atunci am început să dau telefoane. Nu era așa simplu cum vă imaginați acum. De la dispensar anunțam unica telefonistă din sat că dorim o legătură telefonică. Dânsa ne suna când aveam legătura. În 2 ore am reușit să vorbesc cu cineva care știa ceva de caz la spitalul din Babadag. Erau destul de sceptici: ”da, a ajuns la noi, nu credem că a rezistat până la Tulcea!” pe la 4 după amiaza am reușit o legătură telefonică la secția de Boli Infecțioase din Tulcea. Convorbirea suna cam așa:” ce dracu ați trimis-o pe aia gata moartă? Nu puteați s-o trimiteți și voi mai devreme? Acu să vedeți belele, că -i holeră!” Am cerut confirmarea că a decedat și răspunsul: ” da știi că ai tupeu?! Du-te și vezi contacții că poate mai moare cineva cât stai tu pe telefoane!”

Așa a debutat lupta mea în focarul de holeră din vara anului 1990 de pe strada Veselă, sat Sarichioi, județul Tulcea; fără confirmare oficială de diagnostic, de deces sau alte detalii și nici nu am mai îndrăznit să mai cer alte amănunte, tonul doctoriței de la Tulcea era acuzator, deci eram toate vinovate de ceva, chiar dacă nu ne era prea clar de ce! M-am sfătuit iar cu asistentele din dispensar. Lavronia se mai liniștise dacă a văzut că nu o acuz direct nici eu nici medicul de la Tulcea. A spus că trebuie să mergem să îl anunțăm pe soțul femeii, fiindcă e vară și trebuie să se pregătească repede de înmormântare. Tot atunci am hotărât să deschidem din seara aceea dosarul de luptă în focar de holeră, și atunci și acum, boală cu declarare obligatorie de grup A. Am împărțit sarcinile. Lavronia și cu mine mergem să anunțăm decesul, să facem listă cu contacții din familie și să facem tot ce trebuie acolo unde s-a declanșat boala. Celelalte asistente merg în teren și fac lista cu contacți și iau coproculturi, deschid fișele de contacți, altele rămân la dispensar și pregătesc, coprocultoare, antibioprofilaxia, formulare de semnat de contacți, registrul de coproculturi. Și nu bănuiam că epopeea focarului de holeră din spital era abia la început!

Începea să apună soarele când am ajuns la poarta casei cu pricina. Am recunoscut imediat casa cam dărăpănată acoperită cu stuf înnegrit de vreme a unui Topgun- așa i se spunea, cu mușchii bine lucrați care ținea în curte un câine lup și un pui de rotweiller, exemplare splendide și bine îngrijite, aveau un bebeluș căruia îi făceam vizite dese la domiciliu. Vizitiul și cu asistenta mea negociaseră îndelung să lege câinii când se făceau vizitele medicale la domiciliu. Pe vremea aceea dacă ți se îngrădea accesul la copilul 0-1 an la domiciliu trebuia să anunți poliția. Știa asta și stăpânul casei și nu părea dornic să vadă polițiștii în ograda sa, dar, orgolios fiind, nu ceda. Când m-am întors să plec, la prima vizită a spus că numai eu am voie să intru în casă și în curte, ceilalți nu. Asistenta nu a vrut să accepte și m-a privit cu teamă, dar eu am acceptat și, de atunci, nu am avut niciodată nicio problemă să intru la ei în casă.

Acum tinerii erau plecați de acasă. Lătratul furios al câinilor a adus cu greu din bordeiul din fundul curții aceleia plină de ciulini și tufe uscate de arșița lui august, un bătrân smochinit, știrb și îmbrăcat în zdrențe. A venit la poartă. Îmi era tare greu. Era prima dată când trebuia să dau cuiva vestea morții cuiva drag. Am început un discurs care se dorea empatic. Mă privea fără să înțeleagă. Am readaptat formulările. Lavronia mă privea politicoasă, dar ușor intrigată. Într-un final, i-am spus că soția lui a murit. Asta a înțeles. Ochii i s-au umplut de lacrimi, îi tremura bărbia! A mai întrebat odată. Am confirmat. Lavronia, palidă, blondă și hotărâtă a început să îi vorbească pe limba lui. Vorbea cu voce joasă, i-a spus multe. L-am lăsat cu bărbia tremurând și ochii plini de lacrimi. Pe drum am aflat că îi spusese ce trebuie să pregătească pentru a doua zi și să plece dimineața devreme la Tulcea să facă înmormântarea repede! La ei în casă nu am reușit să facem lista de contacți pentru că toți erau plecați. Am decis să venim a doua zi pentru probele de apă la fântâna din curte și dezinfectarea fântânii, cum scria în normele metodologice pentru astfel de situații.

În stradă ne-am întâlnit cu celelalte două asistente plecate prin vecini să facă ancheta epidemiologică. Făceam un prim briefing acolo pe înserat, în mijlocul străzii pline de pietre colțuroase și am realizat proporția fenomenului! Fântâna pe care o văzusem în curte era singura de pe stradă! Toți cei care au băut apă din fântână erau contacți!! Care trebuiau identificați, luat coprocultură de la toți și în fața unui cadru medical fiecare trebuia să ia doza de antibiotic profilactic! 8 tablete de tetraciclină! Pentru gravide și copii 0-3 ani, biseptol sau eritromicină! În final am identificat 123 de contacți! Fără să avem pretenția că i-am găsit pe toți, mai ales că localnicii m-au asigurat că noaptea există un exod al tinerilor flăcăi din sat către fetele de pe strada Veselă, care nu poate fi cuantificat și nici declarat, fiindcă ar produce infarcte mamelor lor!

Am decis că pornim la atac dis de dimineață! Chiar mai devreme de atât, Lavronia, care, atunci când era în misiune nu putea fi oprită, s-a dus pe la 4 dimineața acasă la bătrân, l-a trezit din somn și mahmureală, l-a obligat să se îmbrace, a căutat haine să îmbrace răposata, a căutat actele ei de stare civilă prin casă, l-a târât până în stația de autobuz, nu înainte de a-i lua coprocultură și da tetracicilina! Cred ca i-a luat și bilet de autobuz, dar nu o să recunoască asta niciodată!

La 7 era în dispensar cu misiunea îndeplinită! Nu i-a cerut nimeni să facă asta, dar așa era Lavronia, nu ar fi lăsat pentru nimic în lume lucrurile pe jumătate făcute. Conștiincioase, veniseră în dispensar toate asistentele. Așa făceau mereu când se întâmpla ceva deosebit! Am stabilit planul de bătaie. Două sute de coprocultoare în mai mulți saci, câte unul pentru fiecare asistentă, câteva găletușe cu tetraciclină din care au pregătit pliculețe de câte 8 tablete, registre, fișe și tot ce trebuie. Și-au împărțit strada în sectoare. Mergeau câte două. Eu rămâneam cu Lavronia să rezolvăm dezinfectarea fântânii și să știe unde mă găsesc pentru cazuri speciale. Au fost extraordinar de eficiente. La prânz aveam 80% din contacți rezolvați! Au stat pe stradă până seara când au venit și cei plecați la muncă și au făcut lista cu cei care se întorceau acasă la sfârșit de săptămână ca sa vină și să aplice protocolul și pentru ei. Eu am avut de intervenit la 2-3 persoane care inițial au refuzat antibioticul, dar în final, i-am convins.
Au mai fost două gravide care au ezitat să ia biseptol și două bunici reticente să dea antibiotic la nepoți. Asistentele mele nu au pierdut timpul, au sunat mamele aflate la muncă la Tulcea, au obținut acordul lor verbal și au raportat misiunea îndeplinită pe seară.

Am avut cele mai mari probleme acolo unde ne așteptam mai puțin! La dezinfecția fântânii! Am apucat să luăm proba de apă pentru Sanepid, când a apărut tânărul stăpân al casei, războinic cum îl știam! A interzis să ne atingem de fântâna lui pentru că, spunea el, e cea mai bună apă din sat și îi stricăm calitatea dacă punem dezinfectant. Spre disperarea noastră, oamenii treceau pe lângă noi și luau apă cu încredere. Au și spus că, dacă le-am dat deja antibiotic, nu au nicio grijă! Am lăsat negocierile pe a doua zi și, cu un sentiment al catastrofei, mergeam spre dispensar prin arșița nemiloasă a lui august! Aveam în minte o viziune apocaliptică, zeci de ambulanțe înșirate pe strada Veselă, ducând la spital zeci de cazuri de holeră, toți infectați de apa din singura fântână!! Din copilărie auzisem atâtea povești de la cei mai mari, despre cât de repede se moare de holeră, încât eram îngrozită de boala aceasta!

La dispensar, vizitiul și Ana, femeia de serviciu mai în vârstă, aveau mimică sugestivă! Iar se întâmplase ceva comic! Dar ce putea fi comic în situația aceasta!? Stăteau de vorbă în curtea dispensarului cu bătrânul a cărui soție murise de holeră sau, mă rog, așa credeam. Nu am apucat să le spun nimic, pentru că aveam un telefon urgent de la Tulcea! Am fugit în dispensar! La telefon o voce stridentă care nu s-a prezentat, dar era cea cu care vorbisem ieri, mai târziu aveam să aflu că este de la Sanepid-ul din Tulcea, s-a răstit la mine cam așa:” Ce dracu te-a apucat să îi spui lu moșu că a murit baba? De-aia ești acolo, că ești proastă! S-a confirmat holera, mâine venim în inspecție că ești proastă de bubui, cu tine acolo mor toți!” și pac, inchide telefonul!!!

Am pus și eu receptorul în furcă, încet și atunci am observat ochii albaștri ai Lavroniei, pentru prima dată înseninați, dar și amuzați, de la debutul întregii povești! În câteva minute tot dispensarul râdea de- a binelea! Recunosc că mie nu mi se părea așa de comic. Asistentele mele au mai dat câteva telefoane la Tulcea și au elucidat enigma. Știa toată lumea că dna dr cu care am avut nenorocul să vorbesc la telefon, vorbea mai ..colorat, că era nervoasă că pacienta a ajuns în stare gravă și că, dacă murea, ea trebuia să raporteze decesul de holeră la minister și nici nu avea chef să îi vină ăia pe cap taman în august, înainte de concediu! Vestea bună era că pacienta nu murise, era vie, doar că în sevraj de alcool, dar asta nu era o surpriză! Iar bătrânul cel știrb și ponosit, era în al nouălea cer, chiar era așa de fericit că băbuța lui trăiește, că m-a impresionat! În scurtă vreme însă a anunțat că mă dă în judecată fiindcă l-am indus în eroare și i-am provocat o mare suferință prin anunțarea eronată a decesului! Că vrea daune! Eram năucă, dar totuși mă bucuram că femeia lui trăiește!…cam aceasta este, pe scurt istoria primului deces anunțat de mine familiei! Să vă mai spun că multă vreme, la cârciuma din sat, acesta a fost subiectul principal de discuție și distracție?!!…

Dar, nu era timp de pierdut! Pe fire numai de ele știute, asistentele au aflat de la Tulcea că urmează o mare inspecție, poate chiar de la minister! Se uitau la mine cu priviri furișate. Așteptau ceva și eu nu înțelegeam ce! Ele ezitau să îmi spună! Ca de obicei, Ana, femeia de serviciu, m-a luminat! Dnii dr, predecesorii mei, pentru astfel de situații, aveau mereu la congelator morun, nisetru și icre negre. Și făceau pachete pentru toți vizitatorii. Și aveau un congelator maaareee! Spre disperarea ei, eu n-aveam congelator și nici rezerve de sturioni! Și se frământa de unde să găsim repede sturioni, că altfel o să fie rău, doar cu un borcan de icre negre nu îi mulțumim și atunci să vezi urgie ce se va abate asupra dispensarului! Își ținea îngrijorată falca într-o mână și clătina fără oprire din cap! ..vai și amar! Când a înțeles că nu am de gând să caut repede sturioni, mai că a apucat-o jalea!

A doua zi am ajuns devreme în dispensar. Totul sclipea de curățenie. Am mai verificat odată scriptele mele și registrele: registrul de consultații, fișele bolnavilor cu boală diareică din ultimele luni, caietul cu coproculturi, rezultatele la aceste probe, cotorul de certificate medicale (știam că verifică diagnosticele și acolo), dosarul de luptă în focar de holeră( așa se numea procedura pe vreme aceea).

S-a dat telefon de la Sanepid de la Tulcea când a plecat mașina spre noi. Alarmă maximă! Venise inspector din minister de la București și însăși dna directoare de Sanepid îl însoțea! Ay Ay! Așa ceva nu se mai pomenise în Sarichioi, chit că aveau în fiecare vară cazuri de holeră! Aproape exclusiv pe strada Veselă! Pe la 10.30 au ajuns. Au intrat în dispensar cu aer aristocratic, dna directoare, blondă, sandale cu toc înalt, haine elegante de mătase, poșetă de firmă, totul emana prosperitate la dânsa. Avea grijă să nu se atingă de nimic. Dl inspector, s-a recomandat Irimeev, dar că nu știe lipovenește, era ceva mai în vârstă. Distins, îmbrăcat și el elegant, cămașă culoarea oului de rață, costum de vară, subțire, gris- vert, cu haina pe umeri, mirosind a after shave mai ceva ca orice femeie parfumată, distant și hotărât să repună situația pe calea cea bună, fiindcă evident, doctorița aceea mică de statură, cu ochelari și aspectul unei liceene rătăcite prin dispensar, nu avea cum să controleze așa o situație complexă! Cam asta îmi spunea mie limbajul său nonverbal. Dna directoare îl lăsase să conducă discuția, recunoscând tacit o autoritate ierarhic superioară.

Au început prin a verifica scriptele, cu un aer inchizitorial, fiind siguri că de la prima pagină vor găsi nereguli. Au decis că se mai uită odată, zicând că ”nu se poate!”. Am plecat să suturez o plagă a unui copil, erau cam speriați de țipetele lui. Asistentele erau tare îngrijorate, Ana mă privea cu reproș! Cred ca dl dr ar fi rezolvat de mult vizita și gata, acum ne vedeam de ale noastre. O mișcare interesantă avea loc afară; Timofei vizitiul mi-a spus că au văzut oamenii care așteptau ajutoarele sociale în față la primărie, mașina de la Direcție de la Tulcea, au vorbit cu șoferul, lipovean și el, care le-a spus că a venit cu un domn inspector de la București și că i-a auzit vorbind pe drum că trebuie sancționată drastic doctorița, să fie exemplu pentru toți doctorii din județ! Și oamenii s-au revoltat instantaneu; au zis că dacă primesc sancțiune, ”ăla” nu mai pleacă de acolo, până nu o anulează sau….eram stresată de tot ce se întâmpla, dar tot m-a pufnit râsul!

Cei doi terminaseră de puricat scriptele, au găsit o coprocultură fără rezultat atașat la registru și au spus că nu e de acceptat, că, uite numai și pentru asta și trebuie să îmi dea amendă, însă hai să mergem mai întâi la locul faptei, să îmi arate cum se luptă în focar de holeră că e de ajuns să se uite la mine să își dea seama imediat că habar nu am ce e aia! Pe vremea aceea, exercițiile de umilire a celor care erau inspectați, erau monedă curentă! Am plecat cu toții în mașina de la Tulcea, asistentele au spus că vin cu șareta. Am trecut printre oamenii adunați în față la primărie, care m-au întrebat dacă e totul în regulă. I-am rugat să stea liniștiți. În mintea mea eram convinsă că, dacă tot au venit să îmi arate cum se luptă în focar de holeră, au adus cu ei tot ce trebuie. Le spusesem cu o seară înainte că avem nevoie de mai multă cloramină și sare amară. Pe drum mi-au spus că nu au adus nimic! Și că trebuie să coprocultăm neapărat pe toți astăzi și că normele cer ca la persoanele care nu au scaun, să le dăm sare amară și să facă scaun în prezența personalului medical! Care să recolteze personal și imediat coprocultura!! Am rămas trăznită! Chiar vroiam să îi văd pe cei doi inspectori eleganți și spilcuiți cum fac asta!

I-am lăsat la colțul străzii Vesele și ne-am întors cu șoferul de la DSP Tulcea spre dispensar să luăm coprocultoare și cele trebuincioase. Eram aproape de dispensar când m-a săgetat brusc și dureros un gând! Am realizat că struna care bâzâia în surdină în mintea mea, cum că ceva este în neregulă, avea mare dreptate! Uitasem să le spun celor doi inspectori că în curtea aceea doar eu puteam intra fără să cer voie de la stăpânul casei! Vai și amar, spusese Topgun, dacă încearcă altcineva să intre fără voia lui!! Nici nu știu cum am ajuns la frigider în dispensar, am plecat repede îndărăt, eram acolo în câteva minute, suficient de repede să vedem din mașină o ieșire în trombă a celor doi inspectori din curtea cu pricina. Topgun a schițat și un șut către zona posterioară a corpului ministerial, dna directoare, cu un pas înaintea lor, prinsese curaj și vocifera la foc automat: că e ultragiată, că e femeie, e în misiune, dar păstra o distanță de evenimente, dl inspector, bărbat fiind era mai aproape de recalcitrant, dar nu foarte: ”măi băiete, măi băiete, stai așa!” spunea el, prin ploaia de invective ale agresorului! Bătrânul venea din urmă și întărea: ”la mine gelos, dacă intrat în curte la baba mea!!” vorbeau amândoi cu fiul său când pe lipovenește, când românește! Le-au spus răspicat că numai eu am voie să intru în curte și ei nu au ce căuta. Dl inspector Irimeev zicea că nu înțelege, ”nu înțelege, atunci eu traduce!” s-a oferit vajnicul apărător al casei! Nu am apucat să zic nimic. Dl inspector încerca să oprească oamenii veniți să bea apă din fântână și iniția lecții de educație sanitară, îl priveau ciudat și își luau apa în bidoane și găleți, unii mai beau și în fața lor din apa scoasă din fântână! Cearta părea nesfârșită și , profitând de neatenția gazdelor, Timofei a aruncat cloramina pregătită din timp și calculată cu atenție, în fântână!

Furia gazdei a ajuns la paroxism, Lavronia care a stat tot timpul între mine și grupul de beligeranți a sunat retragerea. Inspectorii au preluat din zbor ideea și mi-au spus că trebuie să mergem imediat la primărie, să raportăm agresiunea și să mă întorc eu cu poliția, că altfel nu se poate. Le spuneam că eu nu am probleme, că mă înțeleg cu ei, că au făcut tot ce trebuia, coproculturi, chimioprofilaxie, au dezinfectat casa pentru că le era teamă să nu se îmbolnăvească cel mic, acum chiar și fântâna era clorinată, ce rost mai avea să agităm apele! Nu vroiau să audă de nimic. Ne-am oprit în față la primărie.

Oamenii nu își primiseră ajutoarele. Era cald, foarte cald, arșița de august își intrase în drepturi. Erau tot acolo, vociferând ostil. Când am trecut printre ei, au ridicat evident tonul vociferărilor. În primărie erau muncitori care renovau clădirea. Era epoca în care se lambrisa tot ce se putea și ei îmbrăcau pereții în lemn natur, negeluit. Clădirea goală rezona la fiecare pas. Orice șoaptă producea ecou și tresărirea dlui inspector. Am fost invitați în biroul dlui primar pentru 10 minute, până vine dânsul. Cât am așteptat, mi s-a spus, că după ce vine dl primar, mergem cu toții la poliție să se facă recomandare din partea inspectorilor ca să fiu însoțită de un agent de poliție pe teren, să se reinstaureze ordinea, fiindcă, evident că e nevoie, la noi era anarhie! După aceea ne întoarcem la dispensar să scrie procesul verbal de amendă și să le ștampilez ordinul de deplasare, să îl poată deconta. Până să protestez, dincolo de ușa biroului creștea larma; pe ton ridicat se certau unii, în clădirea goală în curs de lambrisare, ecoul amplifica totul și dădea scenei aspect apocaliptic! Erau mai mulți bărbați care se certau cu primarul pentru ajutoare, dacă am înțeles eu câte ceva din sfada lor lipovenească, însă dl inspector era sigur că ne-a urmărit Topgun, îi spunea ”infractorul cu holeră!” la fiecare acută se mișca nervos în scaun, vocile se apropiau evident de birou, pe podele răsunau pași grei, tonul discuției escaladase, pașii au devenit grăbiți și, în toiul disputei, ușa s-a trântit cu zgomot de perete, dl inspector a sărit de pe scaun de parcă avea un resort și, în cadrul ușii, blond, firav și foarte pașnic, era dl primar! Am făcut prezentările! Igor Larionov, inginerul care preluase primăria comunei a salutat ceremonios musafirii și a cerut o tratație! Ușurarea pe care o resimțea dl inspector era aproape palpabilă, dna directoare își ținea firea ceva mai bine. Irimeev a devenit logoreic: ” Vai ce frumos, primar tânăr, medic tânăr”!( primarul l-a privit ciudat!)! Să promovăm tinerii, ei sunt viitorul, ei sunt speranța!”etc etc. Nu se mai oprea în tonul de tristă amintire al limbii de lemn comuniste. Primarul mă privea intrigat, i-am spus că am fost la cei cu cazul de holeră, a întrebat dacă avem probleme? Eu am zis că nu cine știe ce, Irimeev că să chemăm poliția și brusc și-a adus aminte că are la Tulcea în jumătate de oră o ședință foarte urgentă cu prefectul de la care nu putea lipsi! Dna directoare a confirmat și au ieșit aproape în fugă din primărie, s-au urcat repede în mașină. Până să plece, am strigat după ei: ” Și amenda? Dar ștampila pe ordinul de deplasare?” au strigat că trimit șoferul altădată, că erau deja în întârziere! Și neapărat să le ascult sfatul și să merg acolo doar cu poliția! Oamenii adunați în fața primăriei le-au făcut diverse semne, de la revedere, dar și altele și, în aplauzele și uralele lor, mașina a demarat în trombă! !..și duși au fost! Nu am mai știut nimic de ei și vizita ministerială în focarul nostru de holeră.

Asistentele mele au urmărit cu asiduitate contacții și au prins la sfârșit de săptămână și pe cei care lucrau în deltă sau pe șantiere de construcții; normele spuneau că dejectele trebuie decontaminate cu var dacă se află în loc deschis. Au căutat sistematic prin curți și au aplicat normele cu o rigurozitate cum rar întâlnești! Nu am mai avut niciun fel de problemă cu contacții de holeră! Bătrâna s-a întors acasă și și-a reluat obiceiurile bahice, totul a reintrat în normal. Bătaia de cap a fost mare pentru că era vorba de mulți contacți, o stradă întreagă practic. Și pentru fiecare trebuia să existe coprocultura negativă la fișa de contact ca să pot închide dosarul de luptă în focar. Închiderea dosarului a fost posibilă cam în 3 săptămâni, când, într- o vineri la prânz, așteptam cu nerăbdare să se facă timpul de plecat cu autobuzul spre Constanța. Era tot arșiță de august, dispensarul era gol, ușile larg deschise. Eram mulțumită că aventura cu focarul de holeră nu a avut alte urmări, totul trecuse cu bine! Cu un sentiment de ușurare am închis dosarul și l-am pus deoparte.

Eram cu mâna pe coperta dosarului când am sesizat în cadrul ușii o femeie masivă, bronzată, se ținea de tocul ușii și avea în mână sticla de 1l în care asistentele pregăteau sărurile de remineralizare la cei cu diaree. Avea și eticheta aferentă, deci clar trecuse întâi pe la ele. Am întrebat-o ce s-a întâmplat? A răspuns repede: ”Fac scaun cu sânge!” Am spus plină de speranță:”Poate ai hemoroizi!” Răspunsul a venit prompt: ”Nț! Am făcut febră 39!” și a fost confirmată dizenterie, tot boală cu declarare obligatorie de grup A. Femeia lucra la grajduri la CAP, locuiau în dormitor comun. De data aceasta doar 4 contacți! A fost floare la ureche!

Am aflat atunci că în unele zone din județul Tulcea cazuri de holeră apăreau în fiecare vară, ba chiar, fără să o recunoască deschis, autoritățile considerau că vara zona era endemică pentru boală. Am urmărit toate știrile care apăreau despre cazuri de holeră în Tulcea. În rapoartele oficiale se vorbește despre evoluția epidemică de holeră din anii 1977- 1995 din județul Tulcea, care se încadrează în al VII lea val de pandemie declanșat în 1961 în Indonezia și extins în 1973 în sudul și estul Europei. Agentul etiologic a fost vibrionul holeric El Tor, sensibil la tetraciclină, biseptol, furazolidon, cu excepția anului 1993, când a devenit rezistent la aceste antibiotice și era sensibil doar la colistin și eritromicină. O analiză a dnei dr epidemiolog Laura Militaru a identificat ca surse de îmbolnăvire: consumul apei direct din Dunăre, apă netratată; au fost afectate majoritatea localităților din județ, cu preponderența celor din Delta Dunării și a zonelor lagunare, dar și a localităților riverane acesteia. Cauze de răspândire a infecției au fost și starea de igienă precară, lipsa apei potabile prin avariile de la microcentralele din Babadag și Telița, Niculițel, Luncavița, dar și micul trafic transfrontalier din zona Isaccea, de pildă, care a favorizat importul de cazuri din Ucraina.

Epidemia din 1990 a avut proporții semnificative în alte locuri din Delta Dunării; la Sulina a fost nevoie să se declare stare de carantină. 15 medici și 20 de asistente medicale au fost detașați la fața locului, iar portul a trecut sub pază militară. Intrările și ieșirile din oraș erau controlate; timp de trei săptămâni, două elicoptere militare și nave rapide au fost singurele legături ale orașului cu restul țării. Presa vremii vorbea și de un reprezentant la ministerului care a fost pus pe fugă de un grup de nuntași pe care încerca să îi convingă să ia tetraciclină! Nuntașii susțineau că și rachiul e bun contra vibrionului holeric! Nu știu dacă au avut acces la date oficiale și statistici, dar ceva ceva tot știau ei. Se vorbește în revista Historia de pandemia de holeră din 1831 când au murit peste 10000 de oameni; în cea de a doua- 1847- 48, s-au încercat remedii bizare- praf de pușcă, oțet, untdelemn, iar pentru soldați prevenția presupunea două porții de rachiu. În 1913, în timpul celui de al doilea război balcanic, când trupele române erau decimate de holeră, dr Ioan Cantacuzino a pus la punct un vaccin antiholeric, cu care a salvat viețile multor soldați.

Diriguitorii sistemului sanitar au menajat mereu urechile fine ale conducătorilor de partid și de stat de vești proaste, cum ar fi epidemiile, în cazul de față de holeră. Înainte de 1989 nu era declarată ca atare, ci ca boală diareică severă! La epidemia din 1977 medici detașați din toată țara au stat 3 luni în județul Tulcea, până la venirea frigului și închiderea focarului. Primul caz raportat a fost al unei doctorițe din Constanța, care și-a sunat profesorii de boli infecțioase la București să le spună că a văzut vibrionul holeric în scaun, dar se teme să îl raporteze ca atare.

După 1989, libertatea de exprimare și cuceririle democratice au dus la situații nemainîtâlnite până atunci; directorul direcției sanitare Tulcea, chirurg ales prin vot democratic și cu mare elan revoluționar în ianuarie, a format echipa care trebuia să se deplaseze în Deltă să lupte în focarul de holeră de acolo, cam 3 săptămâni. Din echipă făcea parte și o doctoriță endocrinoloagă, care a refuzat să li se alăture, declinându-și competența în materie de holeră. Au avut loc mai multe discuții în contradictoriu și, în lipsă de argumente, dl doctor a folosit, se spune o pereche de palme! Gest care a polarizat imediat comunitatea medicală, s-a ajuns la reclamații la colegiul local al medicilor, care s-a aflat într-o situație inedită, să judece pe directorul DSP! Au apărut articole în presa locală, opinii care înfierau comportamentul violent al doctorului ca o reminiscență comunistă, dar și scrisori ale bolnavilor operați de chirurg, care vorbeau despre omenia și competența lui. Până am plecat din sat conflictul nu fusese tranșat nici de colegiul medicilor și nici în justiție. Îmi aminteam doar că și am avut la un moment dat o discuție în contradictoriu cu dl doctor respectiv și violența sa verbală m-a surprins, însă deabia în vară am înțeles pe lângă ce am trecut!

172 Vizualizări

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

2 + 8 =