E vremea reînnoirii. Marile metropole, oraşele – tentaculare de altădată, furnicar de oameni, sunt acum la dispoziţia păsărilor, a mamiferelor şi chiar a peştilor. Cred ca versul eminescian din Sonetul Veneţía :”S-a stins viaţa falnicei Veneţii, N-auzi cântări. Nu vezi lumini de baluri” se potriveşte perfect prezentului Anno Domini 2020.

Ce fac artiştii? Cum îşi petrec zilele, ce amintiri luminoase îi ajută să treacă mai departe, spre viitorul pe care îl aştepăm, cu toţii, cu  încrâncenată speranţă. Îndrăznim să credem că va fi mai bun, că noi vom fi mai înţelepţi şi am înţeles lecţia aspră, despre viaţă şi moarte pe care am primit-o pe neanunţate, ca o bubuitură de tun…biologic. Zgomotul ei asurzitor  a reverberat, fără alegere, de-a lungul şi de-a latul, trecând cu viteză uluitoare mări şi oceane, deşerturi şi câmpii, râuri şi lacuri, canioane şi fiorduri.

„În meseria asta, norocul joacă un rol nepermis de mare” le-a spus studenţilor profesorul  de actorie, Mircea Albulescu. Maestru iubit şi respectat necondiţionat, lucra rolurile împreună cu ei, nicidecum de pe poziţia ex cathedra, doar ca un frate mai mare, care avea „ mâna dreaptă” pe tânărul Dinu Manolache despre care, interlocutorul meu mărturiseşte că: „ îl iubeam cu toţii, ştiam că e bolnav, studenţii de la clasa lui veneau la facultate dimineaţa,  măturam şi spălam pe jos, curăţam pânzele de sac din decor, să nu fie praf, ne străduiam să-l protejăm”.

Printre învăţăceii de atunci, Adrian Văncică, un viitor actor dăruit cu talentul de a face oamenii să râdă declara, de curând : „ Aş vrea să joc asasini cu sânge rece, criminali nenorociţi, pe care să-i judece universul”. „Ca în căsnicie”, vorba regizorului Jean Georgescu, părintele ecranizării de referinţă „O noapte furtunoasă” : „ fiecare fuge de ce are”.

„Stop cadru” mi-am zis în clipa în care doream, sau mai bine zis, aveam în minte  o adevărată operaţiune de „demontare ” a mecanismului care declanşează râsul. Amărăciunile, îndoielile, gustul amar al lacrimei de transpiraţie amestecată cu cea de glicerină îşi găsesc locul într-o discuţie despre ce este, cum este, cum se face umorul? Cel de toate zilele, ( serialul , „Las Fierbinţi” e un exemplu mai mult decât grăitor), cel absurd, cel macabru, cel cu funcţie terapeutică, cel necruţător, cel hohotitor!

Doream să  fac o schiţă de portret a interlocutorului, adevărat „cockteil” de bonomie şi lirism, de ironie şi sarcasm, care a adus în galeria comedianţilor de geniu, Grigore Vasiliu Birlic,Toma Caragiu, Dem Rădulescu, pe Adrian Văncică cu al lui Celentano, personaj contemporan, de la ţară dar şi de la oraş, un soi de prototip al bărbatului coborât din căruţa cu paiaţe a teatrului românesc. Echipa din „Las Fierbinţi”  e urmaşa, în timp, a acelor nomazi ai artei care duceau în turnee, personaje menite să ajute la educarea, la perfecţionarea societăţii. Ridendo castigat mores…Celentano, Aspirina, Firicel, poliţaiul Robi, Primarul Vasile, Dalida, Soacra, Brânzoi, Nicu Raţă, îşi trăiesc vieţile într-un sat pentru că, glumeşte din vâful buzelor, Adrian Văncică „ e aer curat, multă verdeaţă  şi personajele au mai mult loc de desfăşurare”

  • E greu să-i faci pe oameni să râdă? Şi, vă întreb, când sunt sute de spectatori în sala de teatru veniţi să vadă comedia bulevardieră „Vacanţă în Guadelupa” dar şi cu miile aşezaţi în faţa micilor ecrane, săptămână de săptămână, de un deceniu şi mai bine, să vadă serialul de succes, de cursă lungă „Las Fierbinţi” e greu să le aduci zâmbetul pe feţe?

Adrian Văncică și Dani Popescu în Vacanță în Guadelupa.

  • Nu ştiu dacă e greu. Face o pauză scurtă şi continuă turuind, ca la şcoală: Am făcut multă comedie, stand-up, televiziune, improvizaţie la teatru şi publicul s-a obişnuit, să vadă în mine doar comediantul deşi, chiar Celentano nu e „o caricatură” hilară a unui beţiv „un necăjit”, vai de steaua lui, cum îl plâng consătenii. Cu acest scenariu, Mimi Brănescu a făcut performanţă! Celentano e o fire leneşă, comodă dar are calităţi, e bun prieten, e un meseriaş priceput, zeflemeaua îl ajută să explice pe înţelesul tuturor „ cum e mersul lumii” dar şi care ar fi rostul omului pe pământ. La ce foloseşte politica şi, mai ales, la ce sunt buni politicienii când ajung la putere.

  • „Eu cu vine votez?” Ar sughiţa, în surdină, Cetăţeanul turmentat, omul simplu fără ambiţii de putere, ameţit şi confuz! Simt dorinţa să-l provoc, să se “lepede” de pielea personajului Celentano şi-l întreb: – Vă vedeţi în rol de june prim?
  • De ce nu? Îmi privesc pozele din tinereţe, aveam plete, siluetă, muşchi şi privire seducătoare. Poate, asemeni chihlimbarului cu multe faţete, undeva, în strălucirea profundă şi rece a pietrei preţioase care e sufletul omului există şi acea aplecare spre dramă, spre fiorul tragic. Acum, nu cred ca mă mai distribuie nimeni în rol de june prim…
  • Aţi făcut un rol principal în Cadoul de Crăciun”, peliculă remarcată, propusă  pe short list pentru prestigiosul Oscar. Nici umbră de umor în rolul  tatălui, torturat de frica animalică impusă de regimul dictatorial. Subiectul scurt metrajului Cadoul de Crăciun”aborda finalul de an 1989. Presa de specialitate v-a remarcat abordarea, firescul redării trăirilor dintr-o perioadă care aparţine, trecutului recent. Dificilă şi temerară încercare pentru un actor contemporan. Câţi ani aveaţi în epocă?
  • 12 ani, şcolar… Deschideam ochii asupra lumii.
  • Aţi scris scenarii, aveţi abilitatea de a scrie propriul scenariu, compus pe măsura dorinţei de întruchipa roluri diverse, altele decât cele care-l fac pe spectator să se amuze, să râdă, să aplaude frenetic!. Spectatorii au simţit în spatele grimasei gândul profund, încordarea, stăpânirea de sine. Care va să zică, Adrian Văncică a studiat şi apofundat tehnica actorului. Să ne întoarcem la începuturi, la foarte tânărul candidat la actorie ( pe vremea când nu erau mai mult de 13 studenţi într-o clasă) la admitere, faţă în faţă cu o comisie formată din regizorii Sanda Manu, Ion Cojar, actorii Florin Zamfirescu, Dem Rădulescu… Aţi intrat primul, cu ce i-aţi impresionat şi v-au acordat cea mai mare notă?
  • „Înşir-te mărgărite”, cu Păcală. Am găsit  clenciul, minciuna. Păcală minţea! Şi mi-a ieşit! După absolvire am jucat la teatrul Bulandra în spectacolul lui Mihai Maniuţiu „Îmblânzirea scorpiei” cu Oana Pelea, Marin Moraru, Mişu Fotino apoi la Teatrul de Comedie, eram într-o gaşcă tânără când se monta  „O noapte furtunoasă”. Eu, tejghetarul Chiriac!
  • Aveaţi, în spate exemplul multor actori celebri în rol, de la Grigore Manolescu la Teatrul Naţional, la colegul de breaslă, actorul Dan Condurache!  Obişnuiţi să priviţi şi alte interpretari sau, când sunteţi distribuit, blanc,reset, gata!
  • Mă interesează, cercetez tot timpul să văd cum au făcut alţi actori rolurile. Dar Chiriacul acela a fost made Adrian Văncică.

  • Ştiu că aţi plecat, foarte tânăr, să vă căutaţi norocul în lumea largă, nu la ruletă la Monte Carlo, nici la cazinourile din Las Vegas în America ci, in-cre-di-bil în Coreea de Sud! Nu e cea mai bătută destinaţie…Adrian Văncică are spirit de aventurier? Aţi învăţat limba coreană, mă gândesc ca e un exerciţiu foarte dificil!
  • Nu, e o limbă cu o gramatică simplă, o limbă bazată pe tonalitate. Nu am învăţat-o pentru că nu am vrut nici să rămân acolo, nici să revin pentru un alt contract. După un an m-am întors acasă, ca să fac teatru în limba mea dar şi pentru că de România mă leagă un sentiment indescriptibil. Nu este DOR  e mai mult decât atât, o legătură spirituală care nu te lasă să pleci, definitiv, nicăieri. Eşti fericit numai aici. A fost o experienţă care mi-a folosit enorm, jonglerie, clovnerie, personaje de basm, show-uri de stradă. Am fost şi Zorro!
  • Revenit în ţară, Adrian Văncică a reuşit să fie mereu primul, şi la Concursul Gala Actorului şi la Festivalul de teatru de la Bacău. Apoi?
  • M-a luat Mircea Diaconu la Teatrul Nottara şi acolo am rămas. Mie îmi place o vorbă, în viaţă, când urci o scară, trebuie să urci fiecare treaptă, că vine vremea, odată ajuns sus, să te întorci şi calci în gol! E treapta sărită.
  • Cum va arăta lumea noastră, lumea artiştilor care acum sunt pe stand by, cum va fi Planeta după pandemie care se va termina, nu se ştie când!
  • Pandemiile vin şi pleacă. Ca ploile! După ploi, furtuni, tornade, lumea iese iar pe stradă. Lumea noastră va arăta la fel !
  • Poate, o schimbare a salutului, după modelul corean?
  • La ei nu se menţionează momentul zilei, dimineaţa, amiaza, seară, salutul    conţine gradul de respect pe care îl porţi celui pe care îl saluţi. Simplu,spui  salut, sau, vă salut cu respect sau, aveţi toată consideraţia mea! Ajuns în lumea teatrului în mod firesc, tânărul ambiţios Adrian Văncică dorea să practice o meserie grea şi solicitantă, când o profesezi dar mai grea şi frustrantă când aştepţi să fii distribuit şi nu eşti. E meseria care are o ofertă mare, scena teatrului, platoul de filmare, televiziunea, teatrul radiofonic, voce over pentru desenul animat. Eu nu m-am regăsit nici în teatrul radiofonic, nici ca voce a unui personaj animat! Teatrul trebuie respectat. Iubirea întunecă minţile, adună gelozii, umbreşte raţiunea. Respectul este cuvântul potrivit pentru meseria pe care, profesorul Cătălin Naum o definea  simplu : „ mulţi chemaţi, puţini aleşi”. Şi dacă, doi- trei reuşesc, atunci, Zeiţa Thalia e mulţumită!

Pentru că am regăsit în creaţia actorului de succes, vedeta Adrian Văncică, o parte însemnată din spiritul lui nenea Iancu Caragiale, voi încheia dialogul, citându-l pe genialul nostru dramaturg,mai actual ca oricând: Niciodată gândirea n-are alt vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i vorbă supusă şi credincioasă, nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul”.

5.239 Vizualizări

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

1 + 2 =