În plină emisiune tv, vorbind despre o premieră teatrală, o venerabilă vedetă artistică a Franței deceniilor trecute, Michel Sardou, a izbucnit: “Urăsc epoca asta, secolul ăsta. În anii ’80, viața era mai suplă, mai destinsă. Puteai să fumezi, să faci amor, să conduci cu viteză. Azi nu mai ai nicio libertate”.
Și într-adevăr, ce simplă era, de pildă, călătoria cu avionul, te urcai la fel de lesne ca în tramvai. Odată, între Viena și Geneva, am luat o cursa aeriană de dimineață cu niște ouă fierte în geanta de mâna și, la controlul pentru îmbarcare, vameșii s-au îngrozit când au băgat mâna în bagaj: erau niște bile rotunde și fierbinți (tocmai începuseră atentatele teroriste). Ouăle fierte încă nu se răciseră…
Azi, remarca “Înainte era mai bine” a devenit laimotiv banal. Iar cei care încearcă să se explice de ce, sunt etivchetati reacționari, retrograzi, declinisti. Dar “nostalgia a devenit păcatul cel mai răspândit în Franța”, scrie Elisabeth Levy în publicația “Le Causeur”. Era parcă mai bine fără paritate, corectitudine politică, trotinetă, imagini atroce pe pachetele de țigări, interdicții și restricții etc. etc. Iar nostalgia nu-i încearcă doar pe maturi și pe seniori, ci și tineretul, constată sociologii. De ce? Elisabeth Levy: “ Traversăm o criză identitară. Nu știm ce ne-ar putea aduce împreună. De aici, sentimentul că nu mai putem stăpâni destinul nostru colectiv. (…) Și, mai grav încă, nu mai iubim libertatea. Vrem să ni se menajeze susceptibilitatea, să se interzică prin lege ideile care nu ne plac. Observăm o imputinare de necrezut a ceea ce putem spune. Iar prin aceasta, și a gândi”.
Cu puțin timp înainte de a părăsi această lume, la vârsta de peste 90 de ani, filozoful anglo-polonez Zygmunt Bauman a scris o carte despre “epidemia globală a nostalgiei” pe care o vedea răspandindu-se în jurul său. Și el își imagina un “înger al istoriei” care merge înainte, dar cu privirea îndreptată spre trecut. “Viitorul, care era mediul natural al speranțelor și așteptărilor legitime, a devenit receptacolul tuturor coșmarurilor”.
Un autor nu mai puțin celebru, politologul și omul politic francez Jacques Attali, observa poate și mai tranșant: “Trecutul este o sursă de inspirație, o hrană a imaginației, un fundament al identității, dar niciodată un viitor”. Ceea ce nu înseamnă “a uita pentru a supraviețui”, ci a gândi la ce poate deveni țara ta peste 30 de ani, când două treimi din cei care trăiesc azi și copiii lor vor alcătui lumea de mâine. Dar în rândul contemporanilor noștri se răspândește sentimentul că lumea merge spre mai rău, copiii noștri vor trăi mai prost, natura și clima se vor degrada, comunitățile se vor destrăma sau denatura, puterea politică nu-și va mai putea ține promisiunile. Toate acestea provoacă furia individului, care caută un refugiu, iar acesta este pentru tot mai mulți zona înșelătoare de confort a “micii bucătării informaționale” a fiecăruia. Adică, o formă de tribalizare “la înălțimea” secolului XXI.
Modernitatea, spunea filozoful german Peter Sloterdijk, este epoca în care trecutul este abandonat și doar prezentul și viitorul prezintă interes. Iar diagnosticul său este necruțător: “Modernitatea a făcut din noi niște dezmosteniti”. Emigrarea, mai spune filozoful german, nu se produce numai în spațiu, ci și în timp.
