Se împlinesc astăzi 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, care a consfinţit oficial, prin document, unirea Transilvaniei cu Principatele Unite şi formarea de jure a României Mari.

Ce spune profesorul Ioan Calafeteanu, pentru Revista Historia:

Înainte ca Marele Forum al Păcii, care şi-a deschis lucrările în capitala Franţei, la 18 ianuarie 1919, să recunoască unirea Transilvaniei cu România, a existat o altă recunoaştere internaţională a justeţei cauzei româneşti, cel puţin la fel de importantă ca şi cea a guvernelor ţărilor lumii. Este vorba de recunoaşterea opiniei publice internaţionale.

La începutul secolului al XX-lea, caracterul românesc al Transilvaniei încetase să mai fie apanajul unui grup restrâns de cunoscători, cum fusese în Evul Mediu, şi devenise, treptat, un fapt comun, cunoscut şi recunoscut de cercuri tot mai largi ale opiniei publice internaţionale. Contribuiseră la aceasta românii ardeleni înşişi, prin revolta lui Horea, Cloşca şi Crişan, prin unirea unei părţi a românilor ardeleni cu Biserica Catolică şi activitatea „Şcolii ardelene”, prin revoluţia de la 1848 şi mişcarea memorandista etc. Iar, la 1 Decembrie 1918, când, la Alba Iulia, peste 100.000 de români prezenţi la Marea Adunare Naţională au votat unirea teritoriilor romaneşti din partea ungară a fostei monarhii habsburgice cu Tara, opinia publică internaţională, în imensa ei majoritate, a salutat evenimentul ca un fapt de justiţie şi normalitate, a cărui împlinire era doar o chestiune de timp.
Iar timpul, în sfârşit, venise!

Conferinţa de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, s-a impus în istoria relaţiilor internaţionale, fără îndoiala, în primul rând prin importanta hotărârilor sale, care au schimbat nu numai harta Europei, dar şi soarta unor naţiuni, inclusiv a naţiunii române. Ea se remarca însa şi prin rolul important pe care l-au jucat experţii şi oamenii de ştiinţă în impunerea unor decizii ale „Consiliului celor Patru Mari” (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franta şi Italia). Practic, nu a existat până atunci şi nici după aceea o conferinţă de pace în care rolul specialiştilor şi al oamenilor de ştiinţă să fie atât de mare în determinarea hotărârilor luate de oamenii politici ai lumii.

În SUA, încă din 1917, a fost creată o Comisie de investigare (Inquiry Commission), având drept coordonator pe colonelul House, un apropiat al preşedintelui Woodrow Wilson. Din comisie mai făceau parte, printre alţii, profesorul Clive Day, şeful Departamentului de Ştiinţe Politice al Universităţii Yale, Charles Seymour, profesor de istorie la aceeaşi universitate, Will S. Monroe, pofesor de istorie la Scoala Normală din Montclaire, Douglas Johnson, profesor de geografie la Columbia University etc. Comisia a redactat peste 20 de studii în care recunoşteau dreptul poporului român la unitate naţional-statală. „Românii – se arăta într-un referat întocmit de John F. Carter Jr. – trăiesc astăzi pe locurile unde au trăit cu cincisprezece secole în urma strămoşii lor daci şi romani”.
În ianuarie 1919, în recomandarea pe care Comisia o făcea preşedintelui Wilson, se susţinea ideea de a se acorda României întreaga Transilvanie, zonele locuite de români din Ungaria şi două treimi din Banat. Frontiera propusă era foarte apropiată de cea pe care, în final, Conferinţa o va stabili între România şi Ungaria.

În Marea Britanie, echivalentul britanic al Inquiry Commission a fost Departamentul de Informare Politică (Political Intelligence Department-P.I.D.), din cadrul Foreign Office-ului, condus de Sir William George Tyrell, colaborator apropiat al ministrului Afacerilor Externe, Sir Edward Grey. Din P.I.D. făceau parte eminenţi cunoscători ai situaţiei din Europa Centrală şi de Sud-Est, precum Harold Nicolson şi Allen Leeper, dar Departamentul se bază şi pe prestigioşi colaboratori precum Robert Seton-Watson şi alţii. Acest grup, încă din 1916, când guvernul britanic nu luase încă în considerare dezmembrarea Imperiului habsburgic, cu o extraordinară capacitate de anticipare a evoluţiilor politice din regiune, avansa ideea dispariţiei Imperiului, a cărui existenţă era în contradicţie cu aspiraţiile de libertate şi unitate naţională ale popoarelor pe care le subjuga. Într-o altă lucrare-Peace Handbooks-, George Walter Prethero, coordonatorul activităţii P.I.D., susţinea unirea Transilvaniei şi Banatului cu România, pe baza principiului naţionalităţilor.

Şi guvernul francez a trecut, în ianuarie 1917, la formarea unui Comité d’Études, care să facă propuneri pentru reglementarea problemelor postbelice din Europa Centrală. Doi membri ai Comitetului-André Tardieu şi geograful Emmanuel de Martonne-, în proiectele privind frontiera de vest a României, au dat soluţia cea mai favorabilă României.

Datorită situaţiei în care s-a aflat în anii 1916-1918, România nu a putut crea un colectiv de experţi în vederea pregătirii documentaţiei şi lucrărilor necesare pentru apărarea drepturilor ţării la Conferinţa Păcii. Dar când s-a negociat pacea cu Puterile Centrale, semnată la 7 mai 1918, la Bucureşti, guvernul Marghiloman a reuşit să prezinte un excelent studiu în care se demonstra caracterul românesc al Dobrogei. Din păcate, factorul politic antiromânesc a primat însa atunci, şi nu argumentele şi dreptatea.

Delegaţia româna la Conferinţa de la Paris, condusă de primul ministru I.I.C. Brătianu, a avut însa în componenţa sa valoroşi experţi în domenii variate:juridic (Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara), economic şi financiar (G. Caracostea, dr. Creanga, C. Crişan, N. Flondor, Eugen Neculce), geologie (Ludovic Mrazec), geografie şi etnografie (Căiuş Brediceanu, Alexandru Lapedatu), militare (col. Toma Dumitrescu) etc.

Notele, memorandumurile, aide-mémoire-urile etc. înaintate reprezentanţilor marilor puteri reprezentate în Consiliul celor Patru, care au avut în mâinile lor puterea deciziei, se caracterizează prin înalt profesionalism, argumentaţie modernă, sobră şi, lucru demn de remarcat, prin respectul datorat popoarelor vecine.

Dar nu numai învingatorii-„mari” sau „mici”-au apelat la oamenii de ştiinţă în vederea pregătirii participării lor la Conferinţa de Pace, ci şi ţările aflate în rândul celor învinşi. Pentru ca-într-un anumit sens-Conferinta de la Paris era „un altfel de război”, pe care cei învinşi pe câmpul de luptă au sperat şi au căutat să nu-l piardă şi la masă verde.

Ungaria este un exemplu. Când, în ianuarie 1920, delegaţia maghiară, condusă de contele A. Apponyi, soseşte la Paris, la invitaţia Conferinţei de Pace, ea este însoţită de 38 de experţi aleşi dintre personalităţile ştiinţifice cele mai strălucite ale inteligenţei ungare, mulţi dintre ei specialişti în problemele romaneşti şi, în mod special, în problemele Transilvaniei.

Delegaţia aducea cu sine un material documentar şi de propagandă imens, despre care Nicolae Titulescu, semnatar, împreuna cu Ioan Cantacuzino, al Tratatului de la Trianon, declara câţiva ani mai târziu:”Afirm că Ungaria s-a prezentat la Conferinţa păcii cu un material documentar fără pereche şi de aşa natură, încât cercetarea lui nu poate provoca decât admiraţia pentru patriotismul celor ce l-au adunat. Afirm, fără teama de a putea fi dezminţit, că nu este un singur argument, că nu este un singur considerent întrebuinţat de propagandă actuală care să nu fie cuprins în materialul prezentat Conferinţei păcii”.

Şi delegaţia ungară se mândrea, pe bună dreptate, cu materialul prezentat în fata Conferinţei de la Paris:”Această lucrare este un tezaur unic al ştiinţei ungare. Niciodată n-a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului”.

Într-adevăr, şi astăzi unii istorici, nostalgici ai Coroanei Sfântului Ştefan, întrebuinţează acelaşi tezaur de argumente în pledoarii revizioniste. Dar faptul că acest tezaur nu se mai „îmbogăţeşte” dovedeşte o epuizare, care anunţa un apropiat sfârşit.

După ce la 31 ianuarie 1919, Ion I.C. Brătianu a expus în faţa Consiliului Suprem punctul de vedere românesc, în problema Banatului, iar la 1 februarie a prezentat revendicările teritoriale complete ale statului român, la 3 februarie, Consiliul Suprem a format Comisia pentru Studiul Chestiunilor Teritoriale ce interesau România. Este vorba de opt excelenţi experţi, câte doi din partea fiecărei mari puteri:Clive Day şi Charles Seymour (SUA), Sir Eyre Crowe şi Allen W.A. Leeper (Anglia), André Tardieu şi Jules Laroche (Franţa) şi Giacomo de Marţino şi contele Vannutelli-Rey (Italia).

La începutul lunii aprilie, raportul Comisiei era gata. Au fost luate în considerare în trasarea frontierei de vest a României faţă de Ungaria şi Serbia elemente de ordin etnic, istoric, economic, cultural şi de ordin strategic-militar. Şi chiar dacă au fost exprimate puncte de vedere uşor diferite, ele s-au apropiat destul de repede.

În linii generale, frontiera trasată avea în vedere revendicările româneşti, dar era la Răsărit de linia acceptată prin Tratatul din august 1916. La 12 mai 1919, Consiliul celor Patru a aprobat traseul frontierei între România şi Ungaria, care a rămas neschimbat şi după ce, la începutul anului 1920, delegaţia ungară a luat cunoştinţă de el şi şi-a exprimat punctul de vedere.

Fixarea liniei de frontieră nu a însemnat însa şi sfârşitul greutăţilor pe care România le avea de înfruntat pentru a vedea realizată şi în fapt unirea Transilvaniei şi a tuturor teritoriilor locuite de români din fosta dubla monarhie cu Tara.

În aprilie 1919, când trupele române se aflau pe o linie la vest de Munţii Apuseni, ele au trebuit să ducă o acţiune ofensivă împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, instaurata la 21 martie 1919, pentru împingerea trupelor ungare dincolo de zona neutră stabilită de Consiliul Suprem la 26 februarie 1919.

Scopul creării acestei zone era acela de a împiedica producerea unor ciocniri între trupele române şi cele ungare. La încheierea operaţiunii, trupele române s-au oprit pe linia Tisei, unde au aşteptat în zadar realizarea dezarmării armatei ungare, în conformitate cu prevederile armistiţiului din 13 noiembrie 1918 de la Belgrad, pentru a fi ferite de un atac din partea acesteia.

Prevedere care s-a dovedit a fi absolut necesară:întrucât dezarmarea nu s-a produs, la 20 iulie a avut loc un atac ungar. Reacţia armatei române a fost prompta:contraofensiva victorioasă a dus armata româna la trecerea Tisei, urmată de prăbuşirea guvernului bolşevic de la Budapesta şi ocuparea capitalei ungare.

Românii n-au dorit aceste noi confruntări şi jertfe. „Nu plătisem, se vede, destul acest scump Ardeal pentru dreapta stăpânire a căruia sute de mii dintre ai noştri au închis ochii luptând în oroarea spitalelor”-scria atunci Nicolae Iorga. Şi marele istoric continuă:”Mai trebuia, în momentul când oastea, ca şi poporul, puteau crede că dajdea de sânge s-a împlinit cu vârf şi îndesat, aceste cumplite lupte din câmpia Tisei, cu trei până la şase sute de răniţi în fiecare zi şi cu colonei cazând în fruntea regimentelor pe care eroic le duc la asaltul liniilor duşmane”.

Când, la 4 iunie 1920, la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, la Bucureşti nu au fost manifestaţii exuberante de satisfacţie. Bucuria a fost prezenta, o bucurie liniştită, profundă, calmă. Era reacţia faptului că se cunoşteau de mai înainte prevederile acesteia şi recunoaşterea Unirii Transilvaniei cu România? Desigur.

Dar nu numai această. Reacţia calmă, demnă avea explicaţii multiple, complexe. Românii considerau recunoaşterea Unirii un fapt de normalitate care trebuia să se întâmple, mai devreme sau mai târziu, pentru că ideea de unitate româneasca era săpată adânc în conştiinţa lor de o istorie lungă de secole.

Pe bună dreptate, Nicolae Titulescu declară:”Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, şi îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfinţire a unei ordini de drept mult mai redusă decât aceea pe care veacuri de convieţuire şi suferinţe comune au săpat-o în conştiinţa istorică a neamului nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastră publică, Tratatul de la Trianon evoca mai curând ideea unei completări decât ideea unei amputări”.

Şi mai era ceva, care poate surprinde în atmosfera de ură acumulată în anii războiului, prelungită şi în anii postbelici:respectarea durerii celor învinşi.Acestui sentiment îi dădea glas Nicolae Iorga:

„Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înţelegem şi prin experienţă proprie, care e lungă de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge supremă nenorocire a înfrângerii. (…) Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calităţi de rasa suntem în stare a le preţui, pentru cumplită nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate şi neputinţa de a se conduce în momente de criză.

Şi, oricât ar fi fost de firesc ca la Bucureşti să se facă demonstraţie pentru triumful final al unei oştiri aşa de încercate, care e cea mai mare iubire şi mândrie a noastră, n-a stat în intenţia noastră să ofensăm suferinţa. (…). Şi am dori ca prin aceasta să fim şi provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizaţiei moderne pe un popor maghiar raţionabil, fără nimic din acel imperialism copleşitor pentru alţii, care exclude până acum pe unguri de la orice colaboratie folositoare”.

Înţelegerea româneasca pentru durerile altora ar trebui să implice, obligatoriu, şi respectul altora pentru drepturile româneşti.

301 Vizualizări

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

9 + 8 =