Înainte să-i dau cuvântul  pentru o confesiune la zi artistului Mircea Muntenescu, voi aminti ce  se scrie despre, acest om baroc, dinamic în spaţiu şi în conversaţie: ”Non-finitul de care se simte atras artistul în procesul de creaţie este transferat şi în utilizarea limbajului articulat (… ) iar vorbirea îi este arborescentă, o aglomerare de impresii şi idei ce se cer imperios şi rapid comunicate”.

„Îmi aduc aminte zilele astea de genialul Julius BISSIER, artist german ce  a stat ascuns în pivniţa casei sale în timpul războiului ca să nu-l găsească hitleriştii. Nicicând fasciştii nu i-au trecut pragul. După razboi a devenit celebru şi bogat. Tare mult mi-l doresc acum lângă mine.

Beneficiez la bătrâneţe de o a doua tinereţe artistică pentru care nici nu doresc să îmi dau o vreo explicaţie. Sunt într-o situaţie confortabilă. Adică fac ce vreau, mă bucur de viaţă ! Nu mă simt dator să expun ce lucrez. Expun unde vreau şi când vreau. Parcă lucrez doar pentru mine şi pentru Dumnezeu. Adică expun foarte rar sau deloc. Mi se pare firesc să mă comport aşa, eu nu urmăresc să am o carieră artistică. Nu prea iubesc  premianţii.

Timp de 15 ani nu am arătat nimănui ce lucrez. Aşa am găsit eu de cuviinţă. Se pare că nu am greşit. Vieţuiesc într-o Ramânie unde există doar o artă mică, încercările mimetice ale unei aşa zise elite sunt penibile şi fără şanse.  Mă doare când văd arta asta, simt doar tristeţea şi lipsa de consistenţă din ea.

Am ţinut morţiş sa expun la Arcub, în 2017. Lucru dificil, aproape imposibil. Greu de crezut în zilele noastre dar au apărut oameni adevăraţi care m-au ajutat : Anca Dumitrescu şi Dumitru Gurjii. Au mai venit apoi şi alţii, mai ales tinerii. La vernisaj au vorbit Pavel  Şuşară şi Ilina Schileru.

A urmat firesc  premiul U. A. P şi, aprecierea ACADEMIEI ROMÂNE. Am fost invitat apoi de  Daniel Nicolesu să expun la  Lisabona, în 2018.

Nu pot spune că trudesc  zilnic în faţa şevaletului dar dorm cu lucrările la căpătâi şi mă simt obligat să le termin odată şi odată. Aşa se face că am producţie. Vremurile tulburi şi urâte nu au influenţat cu nici un chip munca mea. Tot ce e groaznic în jurul meu, am impresia că trece fără să mă atingă.

Am realizat vreo 50 de lucrari în jurul poveștii hinduse de dragoste dintre Krishna şi Radha. O văd însoţită şi de o instalaţie etc. Simt că mai am multe de spus în artă.

De curând Casia Csehi şi poeta Iolanda Malamen au reuşit să dea naştere unei cărţi, Csehi Peter. Iolanda mi-a cerut să scriu o pagină, să-mi amintesc unele lucruri pentru că Peter a fost colegul meu în facultate. Am răspuns prompt. Apoi, am realizat cât de superficial sunt. Am ajutat-o pe Malamen în realizarea cărţii. Peter a murit, de curând, în mod tragic la Budapesta. E o carte tristă despre un mare artist care nu trebuie uitat.

Totul s-a amplificat în momentul în care m-am apucat de scris, mi-am amintit de anii `70, despre arta de atunci. Ani uitaţi şi neânţeleşi astăzi. Rămân ani de glorie pentru arta din România. Am mers pe urmele lui Peter (încercând să îl cunoaştem, să îi descifrăm destinul) pe tot mapamondul. Cluj, Sulina, Malta, Reghin, Canada, Bucureşti şi Budapesta.

Mă întrebaţi ce e nou în activitatea mea actuală de artist ! Eu cred că este capacitatea de a mă concentra pe un concept pe care să-l finalizez cu succes. Acea stare de atenţie şi vigilenţa, Samadhana, din ADVAITA VEDANTA ( din hinduism).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Poate că lucrurile sunt mult mai simple ! În aikido e cam la fel…  De câţiva ani practic constant AIKIDO. Sunt un mediocru  (mic şi bătrân) dar mă ţin cu dinţii să ajung pe tatami. Aikido Aikikai mi-a schimbat viaţa, mă simt, azi, alt om. Aikido nu e un sport, este o Artă Marţială japoneză! Nu are competiţii.  Nu ai duşmani  în faţa ta, în Dojo. Nu loveşti ! Aikido este impregnat de o tradiţie strictă. E mult mai sever decât armata. Aici taci şi faci. Precizez că e periculos şi foarte eficient. Trebuie să zâmbeşti permanent. Acolo am găsit oameni care mă ajută, nu mă lasă în urmă. În fruntea lor se află Sensei Adrian Bunea.

Cea mai potrivită încheiere a confesiunii a artistului plastic Mircea Muntenescu este aprecierea-portret  pe care o face poeta Iolanda Malamen partenerului meu de dialog:

”Cu greu îşi poate imagina cineva o alcătuire mai autentică de sensibilitate şi cerebralitate, de entuziasm şi luciditate, lehamite şi seninătate, autoscopie dură, scepticism, rafinament şi ironie muşcătoare, ca la Mircea Muntenescu”.

3.171 Vizualizări

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

4 + 3 =