Norul Perseidelor, resturi spaţiale lăsate în urmă de cometa Swift – Tuttle duc la apogeul ploii de stele. Până pe 24 august, spectacolul e în toi.

Fenomenul astronomic care marchează, în fiecare an, luna august este cel mai celebru curent de meteori, Perseide, a cărui fază maximă poate fi observată în acest an, din România, în nopţile de 12/13 august şi de 13/14 august, când cerul poate fi brăzdat de până la 100 de „stele căzătoare”.

Activitatea curentului de meteori Perseide începe din luna iulie (pe 17) încheindu-se spre sfârşitul lunii august (pe 24), potrivit www.astro-urseanu.ro.

În mişcarea sa anuală pe orbită, Pământul întâlneşte curenţii de meteori în aceleaşi zone, care poartă denumirea constelaţiei sau a stelei în dreptul căreia este situat radiantul, punctul lor maxim de activitate producându-se într-o anumită perioadă a anului.

Curentul de meteori al Perseidelor este cel mai cunoscut de publicul larg dintre toţi curenţii majori de peste an, atât datorită faptului că el a prezentat de-a lungul timpului o activitate regulată (fiind observat de cel puţin 2000 de ani), cât şi pentru simplul motiv că perioada sa de activitate îndelungată oferă condiţii ideale de observare pentru cei din emisfera nordică. Este unul dintre cei mai dinamici curenţi meteori, datorită trecerii, în 1992, a cometei-părinte, Swift-Tuttle, la periheliu – punctul cel mai apropiat de Soare – ocazie cu care s-a produs o intensificare a activităţii. Frecvenţa meteorilor a fost de 400 pe oră în 1991 şi 1992, apoi a scăzut la circa 100 pe oră în 1999.

„Ploaia de stele” („stele căzătoare”) are radiantul în constelaţia Perseu, de unde i se trage şi numele. Perseu, în latină Perseus, este o constelaţie din emisfera nordică, traversată de Calea Lactee. Ea este vizibilă din România în timpul iernii. Este bogată în stele, printre care şi steaua dublă Algol. Aceasta este prima stea variabilă descoperită, ea fiind observată şi de către arabi, potrivit www.timeanddate.com. Tot în această constelaţie se află roiuri deschise, vizibile cu ochiul liber, care conţin 350 şi, respectiv 300 de stele şi se află la o depărtare de aproximativ 8.000 ani/lumină.

Cea mai bună perioadă de observare este după miezul nopţii până dimineaţa. Din zonele cu cer curat, se pot vedea uneori până la 150 de meteori pe oră. Cei care vor observa fenomenul din oraşe pot vedea 10-20 de meteori pe oră.

Fenomenul de „stea căzătoare” este foarte bine cunoscut. Dâra luminoasă de pe cer este lăsată de trecerea rapidă prin atmosfera terestră înaltă, la altitudini de 120-180 km, de o particulă sub un mm diametru ce arde în atmosfera Pământului, la frecarea cu aerul. Urma luminoasă, ce prezintă uneori scântei, poate fi urmărită de pe Pământ, în general timp de câteva secunde (minute), meteorul („steaua căzătoare”), deplasându-se sub acţiunea curenţilor din atmosfera înaltă, potrivit volumului „Dicţionar de astronomie şi astronautică” (Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, 1977). Fragmentul de corp ceresc care atinge suprafaţa Pământului se numeşte meteorit.

Primele observaţii despre vizibilitatea unui astfel de fenomen se găsesc în cronici chinezeşti, unde se spune că, în anul 36, într-o singură noapte au fost văzuţi peste 100 de meteori. Primul observator care a determinat fluxul orar a curentului de meteori al Perseidelor a fost Eduard Heis, care, în 1839, a numărat 160 de meteori pe oră, potrivit sciencemeetsfaith.wordpress.com. Calculul orbitei Perseidelor a fost realizat între 1864-1866 de Giovanni Schiaparelli (1835-1910). El a constatat o strânsă legătură a fenomenului cu orbita cometei Swift-Tuttle, care trece prin apropierea Soarelui o dată la 120 de ani. Numele de Perseide a fost dat tot de Schiaparelli în 1866, potrivit volumului „Dicţionar de astronomie şi astronautică” (Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, 1977).

571 Vizualizări

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

3 + 2 =