Înainte să ne părăsescă pentru totdeauna, regizorul Sergiu Nicolaescu a făcut o confesiune pe care am găsit-o consemnată pe internet: „Nu am copii, nu  am nepoţi  am numai filmele mele şi publicul meu…” Cred că  astăzi, de 1 decembrie 2020,  publicul lui merită să şi-l  reaminteasca încă o dată aşa cum era în plină glorie, regizor de mare succes, apreciat, adulat, invidiat. Dau drumul benzii de magnetofon şi redau dialogul pe care l-am purtat pentru revista „Cinema” în 1987 cu cineastul alintat de breaslă cu apelativul: „ Le beau Serge”.Trei, doi unu, merge banda… „De câte ori, de-a lungul anilor, ascunsă în umbra sălii de cinematograf printre sute de spectatori, am întâlnit pe generic numele regizorului Sergiu Nicolaescu, n-am putut să- mi înfrânez un sentiment de sinceră admirație. Iată, îmi spunem de fiecare dată, un om care știe ce vrea de la viață, dăruit cu o tenacitate eliberatoare de complexe, de un dinamism molipsitor, condus în tot ce face de o credință neclintită în muncă, armonizând dorințele publicului cu propriile proiecte și pe neașteptate, într-o dimineață de primăvară luminată de florile magnoliei crescută sub ferestrele casei din strada Zambaccian, am avut șansa să port un dialog cu Sergiu Nicolaescu doar cu câteva zile înainte de primul tur de manivelă la filmul „Mircea cel Mare”.

Au trecut mai bine de două decenii, ani în care nu și-au găsit locul oboseli, incertitudini, slăbiciuni, ci doar fireasca ambiție, pofta devoratoare de muncă, de succes necondiționat, douăzeci de ani de când debutantul Sergiu Nicolaescu rostea (oare cu câtă emoție, neliniște, speranță?) „motor” la filmul „Dacii”. Filmul, campion absolut al box-office-ului romînesc, un adevărat „boom”, consacrând-ul pe absolventul Institutului Politehnic, secția Mecanică fină, inginerie – cel care își prezentase, în 1964, la Cannes, scurt metrajul „Memoria trandafirului”- ca pe (după cum sună aprecierile elogioase ale criticii) „supermanul cinematografiei de astăzi, vijelios și întreprid, la el acasă în toate genurile, pe toate platourile”, cavalerul fără teamă și prihană a celei de-a șaptea arte. Un Sergiu Nicolaescu neschimbat de trecerea anilor, la fel de spontan, sincer și comunicativ, la fel de tranșant în opțiuni, la fel de fermecător în dialog, nu mai puțin cuceritor ca actor cu mare priză la public. Mă gândesc să-l întreb, fără ocolișuri, ce crede despre acest ispititor fruct: succesul…

– Despre succes n-aș putea spune, chiar n-aș putea spune multe lucruri. E ceva care nu știi ce este până nu-l obții, iar după ce-l obții, nu știi mai mult despre el decât… înainte de a-l avea. De fiecare dată am muncit foarte mult, m-am zbătut mult, și eu și echipele cu care am lucrat, dar cum am obținut succesul sau dacă, într-adevăr, cheia lui este numai munca, nu m-aș hazarda să afirm. Mai e ceva, ceva care ține de un incalculabil, de un neprevăzut: publicul.

– Așa cum dăruirea atrage dăruire, și publicul a simțit sinceritatea discursului dumneavoastră.

– Cred că, într-un fel, așa s-ar explica lucrurile: atracția mea pentru cinematografie a venit la un moment dat, când eram la zeci de metri în adâncul apelor, în costumul de scafandru și îmi părea rău că tot ce văd eu, minunile ascunse ale naturii, nu le pot arăta și altora. De multe ori am încercat acest sentiment că am privilegiul să văd lucruri dar, din păcate, nu le pot împărți cu alții, iar bucuria mea se înjumătățea, pentru că ceea ce vedeam nu puteam împărtăși și altora. De aceea am ales filmul, această minunată artă, care îți oferă satisfacția unică de a împărți sentimentele cu milioane, sute de milioane de oameni de pe întreaga planetă. Totala împlinire, punctul final al dăruirii noastre, de fiecare dată, cu fiecare creație, pentru noi, cineaști. La începutul carierei mele, când am pornit pe drumul acesta și am decis să devin regizor de lung metraj, coproducătorul filmului „Dacii” mi-a atras, foarte serios atenția: „Uite care-i treaba, tinere: dacă nu știi să povestești, lasă-te de film”…„Când eram mic, știam să povestesc”, i-am replicat „și, cred că, trecând timpul n-am uitat, mai știu și azi”… Deci, ecuația succesului ar cuprinde și dragoste de public, și meșteșugul povestirii, și imaginația și, bineînțeles, profesionalismul.

Un mare regizor spunea: „Am reușit montarea unei piese atunci când fiecare spectator, după vizionare, e capabil să o povestească în câteva fraze.”

– După cum se vede aceasta este teoria povestirii, a story-ului. Eu am păreri diferite de ale confraților. De pildă, nu cred că este obligatoriu ca publicul să înțeleagă totul, pentru că ar trebui să facem concesii. Eu sunt mulțumit atunci când publicul crede că a înțeles un mesaj, când se bucură că a descoperit ceva, un ceva pe care îl simte că este nou, deosebit, când percepe prin mesajul transmis de cineast că lumea a evoluat într-o direcție sau alta. Mulți consideră că publicul e prea puțin pregătit să recepteze corespunzător o anumită operă de artă. Eroare. Din experiența mea ca realizator, știu că publicul are o sensibilitate și o putere de înțelegere absolut surprinzătoare, neașteptată. Este și motivul pentru care filmele le-am făcut, nu pentru mine, ci pentru marele public. Eu mă dăruiesc publicului. și pentru că m-ai întrebat ce gândesc despre succes, părerea mea este că regizorii, colegii mei de breaslă, care spun că fac filme pentru ei înșiși, se ascund în umbra tristeții de a nu fi cunoscut succesul niciodată!

Aimee Iacobescu, Sergiu Nicolaescu și Ilarion Ciobanu

De la „Cu mâinile curate”, regizorul Sergiu Nicolaescu a trecut și în fața camerei de luat vederi, devenind în scurtă vreme un actor cu mare priză la public. Noua ipostază a luminat acea trăsătură fundamentală care menține „tinerețea fără bătrânețe” a sufletului: pofta de joc.

– E foarte exact. Îmi place actoria, îmi place să interpretez roluri, fac munca aceasta cu bucuria copiilor care se joacă. Spuneam în glumă uneori, am spus-o serios la Los Angeles că, „universitatea în cinematografie” am făcut-o pe maidanul de lângă casă. Și o spun fără să roșesc! Şi astăzi vă mărturisesc că nu pot să fiu decât invidios pe libertatea imaginației pe care o aveau jocurile în copilărie. Să revenim! O să răsfoiesc prin amintiri cu dorința de a clarifica, dar și de a așeza lucrurile și întâmplările petrecute la „locul” lor. Nu eu m am distribuit în primul rol, alții m-au „văzut” ca fiind potrivit într-un rol, alții, colegi de breaslă, au încercat să mă facă actor. Primul care mi-a propus acest exercițiu a fost regizorul Savel Stiopul, apoi alt coleg; și totul se întâmpla într-o perioadă când nici în gândurile mele cele mai ascunse nu exista această dorință de a face nici regie, nici film ca meserie, darămite actorie! Eu eram angajat ca inginer, mă ocupam cu rezolvarea problemelor de la partea tehnică a Studioului de film documentar „Alexandru Sahia”. Consider că am explicat limpede că ideea de a mă distribui în roluri le-a venit celor din jurul meu și nu mie! În „Cu mâinile curate”, scenaristul Titus Popovici s-a gândit că eu aș fi interpretul potrivit al comisarului Miclovan. Mi-a spus că am toate „datele” ca să dau viață unui comisar. Pentru că m-a amuzat ideea, apoi rolul, dar și faptul că filmul a plăcut publicului, în următoarele trei pelicule de același gen și, mă refer la „Un comisar acuză”, „Revanșa” și „Duelul”, comisarul a primit, în distribuție… „partea leului”.

 

– Intrând pe terenul actoriei, nu pot să nu vă întreb dacă ați avut un model anume?

– Deși nu semănăm fizic, da, mi-a plăcut dintotdeauna James Cagney și, în unele momente, îl citez cu mare plăcere. De pildă, într-o secvență din „Duelul”, Moldovan intră într-o pivniță și vede pe un perete scrise două nume. Este o „secvență-citat” din „Îngeri cu fețe murdare”, filmul de succes al anului 1938 în care actorul James Cagney interpretează rolul principal. În general, gândurile frumoase pe care le port unor filme mă incită să le citez în unele din secvențele filmelor mele.

– Ce probleme deosebite de compoziție ați avut de rezolvat în situația în care v-ați aflat numai în fața camerei de luat vederi, evoluând ca interpret sub bagheta altor regizori?

– N-am lucrat cu mulți regizori, îi numeri pe degetele de la o mână: Iulian Mihu, Virgil Calotescu și într-o perioadă, puțin, Gheorghe Vitanidis. Colaborarea cu Iulian Mihu, un cineast pe care îl stimez și-l apreciez în mod deosebit, s-a concretizat în „Felix și Otilia”. Apariția mea în „pielea” lui Pascalopol a dat puțin peste cap scenariul lui Mihu, dar el a înțeles imediat că se află în fața unui alt personaj Pascalopol care nu mai seamană nici cu cel din roman, nici cu cel din scenariu și, cum Iulian Mihu este un regizor foarte atent la detalii, a operat modificările necesare pentru varianta cinematografică.

 

-Îi adresez o întrebare care pune adesea pe gânduri orice actor: ce rol i-a dat bucuria unei mari împliniri profesionale?

– N-am jucat niciodată un rol până acum! E paradoxal, nu? Până acum, în toate filmele m-am jucat numai pe mine…

Îndrăznesc, cu timiditate, să mă sprijin într-un punct pe care-l consider solid în argumentația mea și șoptesc:- Dar rolul din filmul „Mircea cel Mare”? Un rol dificil, de compoziție…

– Fără doar și poate, „Mircea cel Mare” va fi ceva diferit, impunând o prestație actoricească deosebită. Îmi trebuie o „cheie” nouă, „Mircea cel Mare” nu va fi nici ca „Mihai Viteazul”, nici ca „Dacii”. Filmul istoric este un gen extraordinar de greu. Prefer oricând unui film istoric, unul de război, mai ales despre cel de-al Doilea Război Mondial. Când aleargă o sută de cai printre obstacole și sunt o mie de figuranți risipiți pe un câmp, este foarte greu să coordonezi secvențele, să faci regie.

– Cât de mult v-a ajutat spiritual ingineresc în analiza și sinteza caracterelor prezentate pe ecran? Sunteți unul dintre puținii veniți în cinematografie din altă profesie, care nici n-a renegat, nici n-a făcut uitată prima iubire… ingineria!

– Eu îmi fac o mândrie din faptul că sunt inginer și toate problemele grele pe care trebuie să le abordez, le abordez concis, hotărât, cu înțelegerea fenomenelor tehnice. În nici un caz n-aș fi putut fi Sergiu Nicolaescu, cel de astăzi, fără această experiență și formație tehnică, inginerească.

– Stimate Sergiu Nicolaescu, deși sunteti un cineast faimos, vă caracterizează mai puțin acea boemă care risipește talentul și mai mult rigoarea… Mă aștept la o replică tăioasă dar, pe neașteptate, răspunsul vine blând, cu o nuanță filosofică.

— Toate lucrurile astea țin și de temperament, de educație, de capacitatea de percepție a individului, de rezistența la efort, de o înțelegere generală a lucrurilor, a vieții.

— Cu Sergiu Nicolaescu se merge la sigur, fie că este vorba de film istoric sau comedie, de policier sau drama psihologică – fiind unul – după cum sună definiția din dicționarul actorilor de film – „din cei mai personali și dotați artiști ai ecranului românesc, relevant ca interpret grație temperamentului dramatic (…) în care talentul nativ se întânește cu eleganța masculină.” Dumneavoastră cum vă apreciați în profesie? Vă propun o schiță autoportret…

– Am faima unui om dur și violent. Nu-mi controlez reacțiile în momentul în care mă enervez. Prietenii mă scuză spunând că eu mă manifest așa la supărare, mai ales că întotdeauna am dreptate. Eu nu mă scuz, recunosc doar că, „după” reacțiile mânioase, îmi pare rău și nu țin supărarea. M-am gândit, mi-am făcut procese de conștiință, dar cred că impulsivitatea mea vine din acea voință a omului hotărât să realizeze exact ceea ce și-a propus. Îmi respect profesia la modul absolut, și din cauza asta, dacă, să zicem, am un munte în față și trebuie să mă lupt cu el, să „dau în el”, lupt și încerc să-l trec. Dar asta nu înseamnă că îl și trec întotdeauna…

– De curând ați terminat filmul „Francois Villon”, coproducție realizată de televiziunea franceză în colaborare cu CineTV din Berlinul de Vest și RAI Italia, film în distribuția căruia au apărut și numeroși actori români.

— „Francois Villon” e o comandă pentru Canalul Unu al Televiziunii franceze, durează șase ore și-l prezintă pe unul dintre cei mai vestiți poeți ai Evului Mediu, poate primul poet modern al literaturii universale. Viața poetului aventurier m-a fascinat, m-a vrăjit încă din anii de liceu. Sincer să fiu, vă spun că n-am prea iubit scenariul propus de partenerii francezi și nu mi-a plăcut nici actorul ales de ei ca să joace rolul principal. Dar nu mi s-a cerut părerea. Nu a fost opțiunea mea. Am făcut regia filmului. Acum, după ce filmările s-au încheiat, aștept cu nerăbdare întâlnirea cu publicul francez, întâlnire care nu va fi deloc ușoară; spectatorii au multe așteptări de la serialul „Francois Villon”, mi se pare firesc pentru că, dacă facem un exercițiu de imaginație, închipuiți-vă „un Eminescu” regizat de un cineast francez! Am lucrat un film comandă greu, cu o distribuție interesantă, la care se adaugă și o distribuție românească foarte bună, carevine să împlinească demonstrația că avem actori extraordinari care au jucat, dacă nu mai bine, cel puțin la fel de bine ca aceia pe care i-a trimis pe platou selecționerul de la televiziunea franceză.

– În încheierea dialogului vreau să ne vorbiți despre „Mircea cel Mare”, legendarul domnitor intrat în conștiința poporului prin nemuritoare fapte de vitejie dar și prin imaginea creată de genialele versuri eminesciene din Scrisoarea a treia, așa cum va să fie pe marele ecran, „Mircea cel Mare”… „scris” de Titus Popovici și regizat de Sergiu Nicolaescu.

– În Scrisoarea a treia, Mircea este descris ca un bătân „atât de simplu, după vorbă, după port”, aspectul exterior trimițând spre un țăran român reprezentantul unui sat care se duce blând și modest în fața unui împărat strălucitor… Să ne gândim puțin! În acel moment istoric, Mircea avea o vârstă venerabilă pentru epoca respectivă – e vârsta pe care o am eu, acum. La timpul respectiv, dacă privim portretele care i s-au făcut în epocă, fizic el părea cu cel puțin zece ani mai bătrân decât par eu acum.Vârsta nu-l împiedica însă să parcurgă lungul drum până la Nicopole, vârsta nu-l oprea să călărească, să se bată cu sabia, să fie un bărbat puternic și îndemânatic. Eu sunt convins că Mircea cel Mare, pe lângă faptul că a fost un domnitor înțelept, s-a impus și ca un războinic de mare clasă. Cronicarii ne spun că a avut curajul să ceară dreptul de a lansa primul atac în bătălia de la Nicopole, gest care-l definește categoric, ca pe un războinic puternic, plin de ardoare. Mă gândesc la atacul armatei conduse de el asupra akingiilor, gest care l-a determinat, de fapt, pe Baiazid să vină cu armata aici, pe pământurile noastre. La vremea aceea, voievozii, regii sau împărații se impuneau mai puțin prin diplomație și mai mult prin forța sabiei. Mircea cel Mare este o personalitate deosebită, apare în cronici descris ca un soare al acelor vremuri neguroase. Îi regăsim numele în creațiile folclorice ale vremii și în cântecele sârbești, bulgărești sau bizantine. El, domnitorul înțelept, activ și îndrăzneț s- a amestecat în negocierile legate de alegerea sultanilor turci, a avut relații importante cu marii conducători ai Europei. Toate faptele lui indică, fără umbră de îndoială, un bărbat remarcabil, destul de departe de imaginea bătrânelului din poemul eminescian, care ar fi un țăran necunoscut și liniștit care vine cu modestie și-i vorbește cu un glas cumpătat lui Baiazid. La rândul lui, Baiazid Fulgerul știa foarte bine ce adversar are în față și eu, unul, continui să cred că discuția dintre ei a avut mai mult aerul unei ciocniri de sabie,decât al unor „diplomaticești blândețuri!”. Dacă această discuție o fi avut loc în realitate… Datorită versurilor memorabile ale poetului Mihai Eminescu, scriitorul Titus Popovici a trecut-o în scenariu și eu am trecut-o în film. Revin la ideea mea că, în Evul Mediu nu puteai să domnești treizeci de ani, cât a domnit Mircea, dacă nu erai un om puternic, un războinic, un bărbat neiertător. Eu voi ține cont de toate aceste lucruri și în film domnitorul trebuie să apară în toată splendoarea personalității lui. Va fi un film greu,solicitând efort, concentrare și pasiune. Asta nu înseamnă că voi face un film dominatde lupte și acțiune. Dimpotrivă.

Aș dori să-l mai rețin o clipă, mă sâcâie ideea că n-am reușit să-l prind exact, că n-am izbutit să-i descopăr acel grăunte misterios care-l face atât de îndrăgit de public, dar timpul rezervat dialogului s-a terminat în întregime, e momentul să întoarcem clepsidra și interlocutorul meu oprește cu un gest scurt casetofonul, zâmbește și nu-mi rămâne decât să-i urez, încă o dată: „Succes, Sergiu Nicolaescu”!

Sergiu Nicolaescu a fost un regizor, scenarist, actor și, după 1989, politician român. Este de departe cel mai prolific și mai vizionat regizor român din toate timpurile. 54 de filme, 27 coproducții și peste un miliard de spectatori (Wikipedia).

1.963 Vizualizări

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here