Moise Guran a publicat pe blogul lui un amplu articol, în care relatează despre experiența pe care a avut-o în USR, timp de două luni. El se declară profund dezamăgit, povestind amănunte despre conflictele din interiorul alianței USR PLUS.
„Am tăcut aproape un an ca să nu va dezangajez de la vot și ca să scăpăm România de această amenințare permanentă numită PSD. Dacă nu v-ați dus și n-am scăpat, nu din cauza mea nu v-ați dus și n-am scăpat”, își începe Guran destăinurile.
El dezvăluie că în USR sunt mai multe grupări, cele mai importante fiind cele conduse de Nicușor Dan și Dan Barna, care sunt pe poziții război continuu. Conflictele dintre aceste grupări, la care s-a adăugat conflictul cu PLUS-ul lui Dacian Cioloș, au fost la un pas să rupă alianța USR PLUS.
Iată principalele pasaje din destăinurile lui Moise Guran, de pe blogul sau:
Trebuie să mai știți că, în cele aproape două luni în care am funcționat cu ei, fără să mă înscriu însă (o să vedeți de ce) în niciunul dintre cele două partide, poziția mea de coordonator al viitoarelor campanii electorale mi-a dat acces la foarte multe discuții și negocieri (nu la toate), chiar dacă am dat foarte rar pe la sediile celor două partide și am lucrat mai mult de la sediul Alianței USR-PLUS. Dar am călătorit prin țară, am vorbit cu lideri locali și membri simpli ai celor două partide, am stat nu zeci ci sute de ore în teleconferinte cu TOATE sucursalele județene, încercând în primul rând să îi scot din setup-ul de despărțire pe care intraseră când am aterizat eu în mijlocul lor, străduindu-mă să-i organizez pe mai multe planuri, inclusiv cel de comunicare și, mai ales, încercând să-i scot din paharul cu apă în care își iscau și își stingeau singuri tot felul de “uragane devastatoare”.
Ce am găsit în USR nu mi-a plăcut și, chiar dacă unele lucruri erau vizibile din afară, dinăuntru erau mai rele. USR nu mai era în realitate un partid nou, se învechise, căpătând, fără să fi ajuns la putere, o sumă de năravuri specifice partidelor vechi.
Am anticipat corect mult din ceea ce era acolo și, totuși, puțin. Am spus că USR și PLUS sunt două partide de naivi idealiști și, într-adevăr, mare majoritate a membrilor așa erau (încă o dată, vorbesc la trecut pentru că nu știu cum i-a schimbat acest an și, am constatat eu de atunci, nimic nu e bătut în cuie). Mileniali (la limită și cei de la PLUS), corporatiști, educați, săritori, dar și destul de retractili atunci când dădeau de tupeu cinic, nesimțire sau rea-credință. Din păcate, da, am văzut și cinism, nesimțire și rea credință (e drept, mai mult în USR decât în PLUS), ceea ce nu m-a surprins cu adevărat, pentru că le mai auzisem și chiar le văzusem înainte să fac pasul spre politică.
Ceea ce nu știusem însă și aveam să o aflu la câteva săptămâni după, a fost că marea majoritate a useristilor erau prizonierii unei minorități de câteva zeci, nici măcar sute de oameni, așa-numiții nicuşorişti, grație unui statut aberant pe care guru-ul tribului, Marele Nicușor, se laudă că îl scrisese chiar el cu mânuța lui, și care permitea respectivei minorități să blocheze orice decizie importantă, așa cum ar fi un program politic, o alianță electorală sau de guvernare, sau o fuziune. Nicușor Dan nu mai era în USR de câțiva ani, dar de fapt era, prin minoritatea respectivă și prin mecanismele pe care le lăsase în urmă și care îi dădeau o telecomandă de blocaj, în Consiliul Național, în special. Al doilea lucru care bloca aproape tot era disprețul (dacă nu chiar ura) cvasiuniversal pentru Dan Barna. Nimeni nu părea că-l place, nimeni nu părea nici măcar că se preface că îl place, doar adversitatea diferitelor grupuri și grupulețe fiind mai mare decât cea pentru președintele partidului și fostul candidat la președinție. Paradoxal, Barna supraviețuia miraculos, jonglând cu respectivele adversități și, așa cum aveam să aflu ceva mai târziu, cu a tuturor împotriva lui Cioloș și a plusiştilor.
Ce am făcut în cele aproape două luni acolo…
La jumătatea lunii ianuarie 2020 ambele partide erau decise să meargă separat în alegerile locale, ceea ce ar fi fost, în opinia mea, o catastrofă pentru amandouă și pentru ambele ture de alegeri, mai ales că la vremea respectivă se profilau parlamentare anticipate, concomitent sau la mică distanță de alegerile locale. Suprapunerea celor două tipuri de alegeri putea fi în sine o altă catastrofă, căci USR și PLUS nici nu aveau suficienți oameni pentru a avea candidați la locale în mai mult de o treime din localități, ceea ce ar fi afectat implicit și scorul la parlamentare – sunt rare cazurile în care oamenii votează ceva la primărie și altceva la parlament, mai ales dacă alegerile sunt în aceeași zi sau la două săptămâni distanță. Și, pentru că două catastrofe nu erau suficiente, în teritoriu membrii celor două partide (cu rare excepții) nici nu discutau între ei vreun program sau vreo intenție pentru localitățile lor, ci și-o trăgeau fără mănuși prin presa locală, convinși fiind că adversarii lor nu-s nici PSD, nici PNL, ci ăilalţii din Alianță, cu care se vor bate pe același electorat, imediat ce inevitabilul divorț se va produce. O nebunie!
Deși am pus din start condiția fuziunii celor două partide (dacă vă mai amintiți) venirea mea acolo a schimbat retorică preț de vreo două zile. Din a treia au luat-o de la capăt, inclusiv la centru, în Birourile Naționale reunite, care se întâlneau cam o dată la două săptămâni și la ale căror ședințe am participat și eu, fără să fiu membru.
Cea mai gravă problema însă era de departe alta – deși nu vorbeau nimic despre ce vor face ei ca primari, consilieri locali sau ce mai aveau de gând să ajungă (mai erau două luni până la debutul campaniei electorale și ei încă se certau cine și unde să candideze), deși erau convinși fiecare că ar fi știut imediat ce e de făcut dacă chiar ar fi ajuns pe funcțiile respective, cu câteva excepții (notabile – Coliban, Fritz și încă vreo doi, dar excepții) useristii NU aveau decât niște povești ridicole de spus electoratului – să mergem pe bicicletă, să fie aer curat și digitalizare și, în general, să fie bine ca să nu fie rău. În plus, am constatat că mai pregătiți și mai determinați să câștige erau candidații din orașele mici (gen Lasconi, la Câmpulung) în timp ce în orașe mai mari candidații la primărie erau interesați doar să-și vadă mutra pe niște mesh-uri cât blocul, ca să audă lumea și de ei, să capete notorietate pentru parlamentare și, în general, pentru că e mai bine în viață să fii celebru decât să nu fii.
Ce am găsit în USR nu mi-a plăcut și, chiar dacă unele lucruri erau vizibile din afară, dinăuntru erau mai rele. USR nu mai era în realitate un partid nou, se invechise, căpătând, fără să fi ajuns la putere, o sumă de năravuri specifice partidelor vechi.
Am anticipat corect mult din ceea ce era acolo și, totuși, puțin. Am spus că USR și PLUS sunt două partide de naivi idealiști și, într-adevăr, mare majoritate a membrilor așa erau (încă o dată, vorbesc la trecut pentru că nu știu cum i-a schimbat acest an și, am constat eu de atunci, nimic nu e bătut în cuie). Mileniali (la limita și cei de la PLUS), corporatiști, educați, săritori, dar și destul de retractili atunci când dădeau de tupeu cinic, nesimțire sau rea-credință. Din păcate, da, am văzut și cinism, nesimțire și rea credință (e drept, mai mult în USR decât în PLUS), ceea ce nu m-a surprins cu adevărat, pentru că le mai auzisem și chiar le văzusem înainte să fac pasul spre politică.
Ceea ce nu știusem însă și aveam să o aflu la câteva săptămâni după, a fost că marea majoritate a useristilor erau prizonierii unei minorități de câteva zeci, nici măcar sute de oameni, așa-numițîi nicusoristi, grație unui statut aberant pe care guru-ul tribului, Marele Nicușor, se laudă că îl scrisese chiar el cu mânuța lui, și care permitea respectivei minorități să blocheze orice decizie importantă, așa cum ar fi un program politic, o alianța electorală sau de guvernare, sau o fuziune. Nicușor Dan nu mai era în USR de câțiva ani, dar de fapt era, prin minoritatea respectivă și prin mecanismele pe care le lăsase în urmă și care îi dădeau o telecomanda de blocaj, în Consiliul Național, în special. Al doilea lucru care bloca aproape tot era disprețul (dacă nu chiar ura) cvasiuniversal pentru Dan Barna. Nimeni nu părea că-l place, nimeni nu părea nici măcar că se preface că îl place, doar adversitatea diferitelor grupuri și grupulețe fiind mai mare decât cea pentru președintele partidului și fostul candidat la președinție. Paradoxal, Barna supraviețuia miraculos, jonglând cu respectivele adversități și, așa cum aveam să aflu ceva mai târziu, cu a tuturor împotriva lui Cioloș și a plusistilor.
Ce am facut in cele aproape doua luni acolo…
La jumatatea lunii ianuarie 2020 ambele partide erau decise sa mearga separat in alegerile locale, ceea ce ar fi fost, in opinia mea, o catastrofa pentru amandoua si pentru ambele ture de alegeri, mai ales ca la vremea respectiva se profilau parlamentare anticipate, concomitent sau la mica distanta de alegerile locale. Suprapunerea celor doua tipuri de alegeri putea fi in sine o alta catastrofa, caci USR si PLUS nici nu aveau suficienti oameni pentru a avea candidati la locale in mai mult de o treime din localitati, ceea ce ar fi afectat implicit si scorul la parlamentare – sunt rare cazurile in care oamenii voteaza ceva la primarie si altceva la parlament, mai ales daca alegerile sunt in aceeasi zi sau la doua saptamani distanta. Si, pentru ca doua catastrofe nu erau suficiente, in teritoriu membrii celor doua partide (cu rare exceptii) nici nu discutau intre ei vreun program sau vreo intentie pentru localitatile lor, ci si-o trageau fara manusi prin presa locala, convinsi fiind ca adversarii lor nu-s nici PSD, nici PNL, ci ailaltii din Alianta, cu care se vor bate pe acelasi electorat, imediat ce inevitabilul divort se va produce. O nebunie!
Desi am pus din start conditia fuziunii celor doua partide (daca va mai amintiti) venirea mea acolo a schimbat retorica pret de vreo doua zile. Din a treia au luat-o de la capat, inclusiv la centru, in Birourile Nationale reunite, care se intalneau cam o data la doua saptamani si la ale caror sedinte am participat si eu, fara sa fiu membru.
Cea mai grava problema insa era de departe alta – desi nu vorbeau nimic despre ce vor face ei ca primari, consilieri locali sau ce mai aveau de gand sa ajunga (mai erau doua luni pana la debutul campaniei electorale si ei inca se certau cine si unde sa candideze), desi erau convinsi fiecare ca ar fi stiut imediat ce e de facut daca chiar ar fi ajuns pe functiile respective, cu cateva exceptii (notabile – Coliban, Fritz si inca vreo doi, dar exceptii) useristii NU aveau decat niste povesti ridicole de spus electoratului – sa mergem pe bicicleta, sa fie aer curat si digitalizare si, in general, sa fie bine ca sa nu fie rau. In plus, am constatat ca mai pregatiti si mai determinati sa castige erau candidatii din orasele mici (gen Lasconi, la Campulung) in timp ce in orase mai mari candidatii la primarie erau interesati doar sa-si vada mutra pe niste mesh-uri cat blocul, ca sa auda lumea si de ei, sa capete notorietate pentru parlamentare si, in general, pentru ca e mai bine in viata sa fii celebru decat sa nu fii.
As exagera sa spun ca anticipasem aceasta situatie. Pentru asta statusem noi in strada? Unde era competenta pe care USR-PLUS ar fi trebuit sa o aduca in administratie? Voluntarismul (manifestarea de vointa) nu era suficient, dar majoritatea asa parea sa creada – inlocuim PSD-ul din administratie si vedem noi dupa aia ce e de facut, ca aia-s rai si hoti, iar noi suntem buni si cinstiti, nu mai e nevoie sa fim si competenti! Nu erau nici ei constienti de schimbarea prin care trecusera ei insisi in patru ani, nu intelegeau ca luptele interne ii facusera altceva decat fusesera initial, ca gastile locale care-si propulsau favoriti in loc sa caute altruist competenti, puteau deveni usor grupuri infractionale si, cel mai grav lucru, foarte putini dintre ei aveau suficienta educatie istorica pentru a intelege ce dezastru poate fi pentru toata lumea fanatismul politic. Desi stiusem si eu, ca toata lumea, de neintelegerile interne, nu anticipasem de fapt acest free for all, in care useristii ba se bateau intre ei fara scrupule, ba se aliau impotriva celor de la PLUS intr-o retorica atat de obraznica in care eu m-as jena sa ma adresez si unui necunoscut, darmite unui om pe care il numesc aliat, ba manipulau “pe surse” o presa care inghitea destul de neprofesionist toate barfele pe care si le turnau (sau inventau) unii despre ceilalti.
Asa ca, primul lucru pe care a trebuit sa il fac, a fost exact cel de care ii acuzasem pe ei (inainte, ca jurnalist) ca fac – sa intru in razboaiele lor futile, sa incerc sa le mediez, sa-i pun la aceeasi masa filiala cu filiala, sa-i fortez sa discute programe, inainte de candidati. Trebuia sa ii scot in primul rand din logica “gasca mea de 100 de oameni e mai importanta in judetul nostru decat gasca ta de 20 de oameni”. Fireste, primul lucru pe care l-am auzit a fost “Haidi bai, ca nu se castiga alegerile cu programe!” Nu, nu se castiga, le-am repetat eu tuturor, dar mai important decat sa castigam, este sa fim siguri ca le castigam cu oameni competenti, nu cu bufoni care ne vor crapa apoi obrazul de rusine.
Mi-am acordat o luna sa incerc sa urnesc lucrurile in filiale, controland in primul rand scandalurile care faceau singurele stiri de presa despre USR si PLUS, in timp ce la centru puteam doar sa tin o vreme pe loc avantul de despartire al celor doua partide, pentru a schimba treptat narativul intr-unul de unificare. Ceea ce s-a si intamplat, intr-un mod aproape hilar – in birourile reunite se intalneau si se certau pe desemnarea candidatilor, sondaje interne, scheme si alte prostii pe care, cel putin cat am fost eu pe acolo, nu au reusit sa le duca la o intelegere, iar la finalul fiecarei sedinte ii convingeam sa dea un comunicat din care reiesea ca cele doua partide sunt tot mai aproape de o fuziune, ca se va tine un congres in iunie in acest sens si asa mai departe. Nu credeau nici ei asta, dar erau de acord ca ar da bine sa comunice astfel, fara sa realizeze, cei mai multi dintre ei, ca astfel de comunicate creau asteptari in opinia publica pe care mai tarziu nu prea mai aveau cum sa le confrunte fara pierderi majore de imagine. Pe asta mizam eu si, asa cum veti vedea mai tarziu, comunicarile respective s-au dovedit a fi critice atunci cand alianta chiar a fost pe punctul sa se rupa. Exact ele s-au intors insa si impotriva mea, fortandu-ma sa plec.
Organizarea campaniei, fara candidati.
Un alt lucru de care imi dadusem seama inca inainte sa ma alatur staffului de campanie al Aliantei USR-PLUS era ca cele doua partide nu numai ca n-aveau candidati desemnati si nici oameni suficienti cat sa acopere mai mult de o treime din UAT-uri, nu numai ca n-aveau programe, nu numai ca n-aveau nici resurse financiare (nu o sa dau detalii despre asta, dar din subventia de la stat abia isi acopereau imprumuturile facute pentru campaniile anterioare) dar membrii si conducerea lor nici macar nu realizau cat de mica era bula in care comunicau, razboaiele si framantarile lor interne fiind complet neinteresante nici chiar pentru cei care ii votasera sau aveau (inca) de gand sa ii voteze. Pentru a organiza o campanie eficienta, aveam nevoie de doua lucruri – networking si externalizarea deciziei de campanie catre niste capete ceva mai limpezi, mai putin implicate in paruielile interne si mai legate de framantarile generale ale societatii, care la vremea respectiva (ianuarie-februarie) erau mari si serioase.
Asa ca mi-am exprimat respectuos consideratia pentru modul in care fusesera organizate campaniile anterioare, dupa care le-am spus ca jobul meu nu e sa numar corturi si pliante si ca totul va fi organizat extrem de diferit. Erau corporatisti, aveau sa inteleaga, mi-am zis. Si chiar au inteles. Am impartit staful de campanie in trei entitati distincte – una operationala si financiara, una care avea sa trainuiasca si sa coordoneze reteaua teritoriala, fructificand potentialul urias (de viralizare a mesajelor) pe care membrii de partid il aveau, dar nu stiau nici ei ca-l au, postand fiecare pe facebook cam ce-l taia capul si cam ce credea fiecare ca e bine, si, in fine, o a treia structura (i-am zis Grupul de Strategie) in care am adus oameni de comunicare, sociologi si creativi (unii dintre ei sunt cunoscuti si nu o sa le dau numele), care avea nu numai rolul de a anticipa evenimente si de a reactiona rapid, dar trebuia sa le si creeze, prin dezbateri si initiative legislative, caci fondurile pentru o comunicare standard (reclama electorala) erau extrem de mici.
Teoretic, totul a mers repede si bine – pe la inceput de februarie deja functionau doua dintre grupuri, cel de strategie si cel operational. Primul a pus la punct strategia de campanie, care, am aflat ulterior, a ajuns la PNL imediat ce a fost aprobata de birourile reunite ale celor doua partide. Asa ca, dupa aceea, a trebuit sa schimbam putin modul de lucru, sa interactionam mai mult cu pilonii de campanie, candidatii la primarii si cei care urmau sa fie profilati ca viitori ministri. Acestia insa nu fusesera inca desemnati, iar sansele de desemnare erau minime, in conditiile in care numerosi candidati la primarii importante (Pitesti, Constanta, Cluj, Craiova, Oradea) n-aveau nicio intentie sa plece din Bucuresti si sa devina primari, ceea ce dadea o nota de neseriozitate candidaturilor lor. Oricat le-am spus eu ca la parlamentare oamenii voteaza o guvernare proiectata si ca le trebuie, deci, ministri proiectati, care sa duca in spate campania electorala, cum sa te intelegi cu candidati la primarie care voiau in realitate sa fie ministri si parlamentari, fie sa lase pe altii la primarie, fie sa lase pe altii sa vorbeasca despre Educatie, Justitie si alte teme critice pentru campania generala? Pana la urma, fireste, nici nu s-au mai facut astfel de desemnari, ceea ce s-a si vazut in final, la negocierile guvernamentale exact la cele doua domenii mentionate.
Dar marele elefant din incapere era, desigur, Bucurestiul.
Problema Bucuresti si problema Nicusor
Nu mi-am ascuns niciodata, nici in 2016, nici in 2020, retinerile fata de solutiile propuse de Nicusor Dan pentru Bucuresti, nici retinerile fata de el, ca persoana capabila sa organizeze ceva, orice.
La un moment dat chiar si Basescu, initiatorul de oportunitate al sustinerii lui Nicusor Dan de catre toate partidele non-PSD, i-a transmis public acestuia ca nu e solutie sa mai bagi bani in carpelile RADET inca o suta de ani si ca trebuie reorganizata uriasa retea de conducte pe cvartale cu solutii de termoficare mai mici, mai eficiente si mai usor de reparat. Solutiile lui Nicusor nici nu erau diferite de cele ale Gabrielei Firea, iar cine a urmarit evolutia RADET in acesti 30 de ani stie ca acea gaura neagra, care a falimentat in final si termocentralele din jurul Bucurestiului, n-a fost niciodata altceva decat sursa de spagi. Basescu (asa cum e el) stie asta, eu stiu asta, oricine are cat de cat idee despre ce e RADET/Termoenergetica stie ca bucurestenii nu vor avea prea curand apa calda si caldura fara riscul unor intreruperi majore. Aparent, Nicusor Dan nu stie. Astea-s probleme serioase, nu vrajeli electoraliste. De aici criticile mele, moderate totusi, aduse public lui Nicusor Dan. Pe atunci puteam doar banui ceva despre negocierile lui cu Ludovic Orban si nici nu vedeam o problema in a face campanie pentru Nicusor, desemnat deja la vremea respectiva candidat al USR, dar nu si al PLUS.
Primul lucru pe care l-am aflat insa la aterizarea in cercul intern al USR-PLUS a fost ca Nicusor Dan isi facuse in secret un alt partid, un vehicul cu care nu era clar ce avea sa faca. Il descoperise Drula (care are o minte brici) cercetand lista cu partide politice si identificand corect acolo cativa apropiati ai lui Nicusor, intre membrii fondatori ai unui partid anonim. Din momentul ala n-am mai inteles de ce USR-PLUS nu-si desemneaza un alt candidat, unul propriu, care sa joace cinstit sansa celor doua partide si, mai ales, nu intelegeam cum aveau ei de gad sa obtina un scor bun la parlamentare fara un candidat propriu la Bucuresti.
Bineinteles, Vlad Voiculescu era altfel de om decat Nicusor, se putea vorbi cu el, se puteau negocia solutii mai bune si pentru termoficare si pentru poluare sau trafic, iar filiala PLUS din Bucuresti era semnificativ mai puternica decat cea a USR, obosita de lupte si divizata profund intre nicusoristi si ceilalti (condusi de Claudiu Nasui, acestia erau favorabili tot unei candidaturi a lui Vlad Voiculescu). De fapt, filiala Bucuresti a PLUS era atat de puternica incat nici Ciolos nu ar fi putut (presupunand ca ar fi vrut, dar nu voia) sa faca o intelegere peste capul lui Vlad Voiculescu, pentru sustinerea lui Nicusor Dan. In aceste conditii, am intrebat la un moment dat (naiv) de ce conducerea USR nu infirma pur si simplu candidatura lui Nicusor si gata, terminam balciul. Asa am aflat de o alta problema a USR.
Problema Dan Barna
Mi-am dat repede seama ca Barna nu isi permitea acest lucru, din doua motive – nicusoristii deja se coalizasera cu socialistii (da, in USR era atunci o aripa socialista bine conturata, csf, ncsf, v-am zis ca erau de fapt vreo trei partide in unul) si il puteau rasturna pur si simplu de la conducere, o data, iar al doilea motiv, ceva mai complicat, Barna nu-si permitea sa se alieze prea mult cu cei de la PLUS, pentru ca ar fi pierdut singurul instrument cu ajutorul caruia supravietuia el insusi de cateva luni – coalizarea tuturor gruparilor useriste la auzirea strigatului de lupta “Ne ia Ciolos partidul!” baletand virtuoz (nu-s ironic, chiar m-a uimit cu chestia asta) pe nemultumirile lor, pentru a supravietui el insusi. Mai simplu spus, Barna se temea de Nicusor cam la fel de mult cum se temea si de Ciolos si de Chichirau sau de Presada (socialiste ambele), iar jobul lui de supravietuire era sa nu-i confrunte cumva frontal pe vreunul dintre acestia si sa nu-i lase sa se alieze impotriva lui. Dap, v-am zis, intrigi de bula mica, chestii cu care nu rezolvi nici problema RADET, nici pe cea a Justitiei, nici nu faci autostrazi si nici nu merita sa-ti arunci la gunoi cariera sau viata. Asta e politica, ai intrat in hora, trebuie sa joci! imi mai zicea din cand in cand Catalin Drula (acum e ministru al Transporturilor), probabil cel mai destept dar si unul dintre cei mai cinici dintre useristi. Nu, nu e asta politica, nu pentru genul asta de politica (fara miza) venisem. O vreme m-a amuzat baletul lui Barna. S-a purtat corect cu mine si eu m-am purtat corect cu el. Mi-am dat seama ca foloseste venirea mea in jocul lui de supravietuire si nu m-a deranjat asta, de fapt le-am si explicat useristilor (de fata cu el) ca daca ar lansa o procedura de schimbare a presedintelui partidului cu doua luni inainte de alegeri asta ar fi o mare greseala. Amanati-va razboiul cu Barna inca vreo cateva luni, le-am spus. Barna nici n-a clipit. Asta voia si el.
Cu o majoritate extrem de fragila in propriul Birou National (un vot, de regula al abulicului de Iulian Bulai) Barna nu putea sa ia decizii majore decat prin referendum intern. M-a rugat sa il ajut cu cel legat de pozitionarea de centru-dreapta si l-am ajutat.
Apoi i-am rugat eu, si pe el si pe Dacian Ciolos sa ma ajute cu deblocarea discutiilor din filiale, pentru a avea candidati la locale care sa nu ne faca de ras. Cu Dacian si Dragos Tudorache a mers totul ca uns. Cu Barna insa nu, am explicat mai sus de ce. Mi-am dat seama si i-am si spus si lui ca cei de la PLUS vor ceda in final peste tot, in afara de Bucuresti, si ca alianta se va rupe daca ii forteaza mana lui Ciolos la infinit. Barna a ras si a spus ca Ciolos va ceda oricum, pentru ca nu isi permite sa ramana la Bruxelles sef de grup europarlamentar fara un partid parlamentar in spate. Cum, fara USR, PLUS risca sa nu intre in Parlament, Ciolos avea sa cedeze tot, a spus Barna.
A fost o scena pe care nu o sa o uit niciodata la discutia aia… Am varsat din greseala (jur!) un pahar cu apa si i-am distrus lui Barna o agenda mica si eleganta la care parea sa tina foarte mult. Pentru o fractiune de secunda i-am simtit parerea de rau dupa agenda aia, dar a fost calm, a zambit si a zis ca nu face nimic. I-am observat cu atentie reactia, supararea, franta imediat de un aer impasibil – nu face nimic. Incidentul ala si altele care au urmat, m-au facut sa inteleg ca tipul era un negociator mult mai complicat decat il banuisem, un adevarat hrebenciuc in fasa. Intre timp a ajuns vice prim-ministru, desi a pierdut prezidentialele, localele, iar la parlamentare alianta (nu doar USR-ul) n-a mai luat nici macar un milion de voturi. Dar Barna n-a pierdut, de fapt. S-a vazut si la negocierea guvernului cat de abil a fost. Sa vedem pe mai departe cum isi va folosi capacitatea indiscutabila de negociator.
De ce n-am mai intrat in USR.
Initial, amanarea momentului de inscriere in USR a fost legata strict de clarificarea statutului de centru-dreapta pe care acest partid urma sa il decida. Le-am spus din start ca intr-un partid de stanga eu nu intru. A fost si motivul subsidiar pentru care nu am mers la PLUS, desi relatia si compatibilitatea mea cu Dacian Ciolos, Dragos Tudorache, Vlad Voiculescu si alti oameni de acolo erau evident mai bune. Motivul principal pentru care am ales din start USR iar nu PLUS a fost insa altul – daca mergeam la PLUS, dupa critica dura pe care o facusem in toamna lui Barna si campaniei sale de la prezidentiale, as fi fost un motiv in plus de rupere a aliantei. Iar eu voiam sa-i unesc, nu sa-i rup.
Referendumul respectiv s-a tinut pe 8 februarie si a decis covarsitor (91%) ca USR va fi partid de centru-dreapta. Totul s-a intamplat la un Consiliu National, adunare de vreo 3-400 de oameni, stransi intr-o sala de la Palatul Parlamentului, in timp ce in sala vecina se desfasura Consiliul National al PLUS. Cele doua partide aveau sa decida si detaliile legate de fuziune, asa cum anuntasera anterior, intr-unul dintre pasii de comunicare la care ajutasem si eu si despre care am vorbit mai sus. Ceea ce a urmat, a fost insa un dezastru, din toate punctele de vedere – mai intai nicusoristii au blocat decizia privind fuziunea, iesind pur si simplu din sala, pentru a nu fi cvorum. Asistam la un spectacol care mi-a intors matele pe dos (le-am si spus asta) o golanie coordonata pe grup de whatsapp (nu stiu de cine, sigur nu de Dragnea), in cel mai pesedist stil cu putinta. Ma rugam penibil de Gotiu, Seidler si inca vreo cativa dintre nicusoristi, pe care eu ii consideram mai decenti, ii intrebam de ce fac asta si daca realizeaza ce daune de imagine vor fi… Conferinta de presa a fost anulata, jurnalistii au plecat scrasnind din dinti dupa ce fusesera adusi de acasa (era intr-o sambata) si, bineinteles, pe surse a si aparut imediat in presa tot taraboiul.
Dacian Ciolos si Dragos Tudorache de la PLUS au venit in mijlocul lor si au incercat sa le explice ca o fuziune nu trebuie sa ii umileasca pe membrii celuilalt partid. Au fost luati cu huo! si umiliti ei insisi. Atacul n-a fost insa orchestrat de nicusoristi ci de Barna si locotenentii sai, in timp ce majoritatea celor din sala, oameni decenti cum am mai spus – Coliban, Armand, Cristina Pruna, se uitau si ei la spectacol la fel de oripilati ca si mine. Atunci am vazut exact cum functiona mecanismul de blocaj asigurat de statutul lasat mostenire de Nicusor Dan, dar si cel de supravietuire al lui Barna, care-l folosea pe Ciolos pe post de lup, ca sa coalizeze haitele din propriul partid.
Ciolos si Tudorache s-au suparat. Rau. Au decis sa plece acasa. I-am tras afara si i-am rugat sa inghita pur si simplu broasca. Ceea ce au si facut, tacuti, tensionati, dar nu atat de tensionati pre cat eram eu insumi. Se rupsese alianta? Nu-mi era clar.
A fost prima data cand m-am intrebat ce dracu caut eu acolo. Scandalurile lor nu ma mai amuzau, nu mai vedeam nicio iesire, nu discutasera nimic despre reforme, program de guvernare, piloni de comunicare, nimic, nimic, nimic. Trecusera trei saptamani de la plecarea mea din presa si anuntul ca voi intra in politica. Tot efortul de mediere, care incepuse in multe filale sa dea si rezultate, se prabusea ca un castel de nisip. Atunci am decis, si le-am spus si lor asta, ca nu mai doresc sa intru in USR, ca voi deveni membru abia dupa fuziunea celor doua partide, adica dupa alegeri, dar ca voi continua sa imi fac treaba de coordonator al campaniilor. Fireste, asta excludea implicit si vreo candidatura a mea, ceea ce nu era oricum nicio paguba pentru nimeni.
De la “promovam meritocratia”, la “cineva trebuie sa imparta si functiile publice”.
Sa nu ma intelegeti gresit, in USR erau si oameni atat de buni si de hotarati pe ceea ce vor sa faca incat mi-am dat seama ca eu sunt cel care are de invatat de la ei. Sunt cei care au si confirmat la alegerile locale. Cu echipa lui Allen Coliban (acum primarul Brasovului) m-am intalnit de cateva ori si le-am si spus ca n-am ce sa-i mai invat. Urma doar sa ma informeze despre pasii de campanie pe care aveau sa ii faca si sa ii ajut cu resurse. La Timisoara, filialele USR si PLUS erau atat de puternice si de bine organizate incat le-am zis ca am eu de invatat de la ele, pentru a putea exporta bune practici si in alte judete. Alianta avea potential de a castiga in toate orasele mari, cu exceptia Clujului si a Oradei, dar si acolo putea face o figura frumoasa. Nu trebuiau decat date la o parte cateva orgolii penibile pentru a lasa loc unor profesionisti, nici macar cu o dimensiune publica. Dorinta oamenilor de schimbare era atat de mare, incat ea ar fi fost suficienta, alaturi de un program curajos si o figura curata pentru a castiga majoritatea oraselor mari, inclusiv in Moldova si in sud. Dar useristii nu prea credeau chestia asta. Pentru ca nu o credeau, nici nu prea erau interesati de altceva decat de brandingul personal al unuia sau altuia, ceea ce, inevitabil, taia si sansele de a castiga prea multe orase. Cerc vicios.
Spre finalul lunii februarie aveam deja semnale ca prin cateva filiale ale USR (nu multe, totusi) incepusera sa-si imparta functii de conducere prin institutiile deconcentrate, ba chiar se apucasera sa aiba si cu penelistii astfel de discutii. Pentru cine nu stie, astfel de functii nu sunt numite (politice) ci se acorda pe baza de concurs. Sigur, ele au fost excesiv politizate de FSN, PDL, PSD, iar de prin decembrie-ianuarie devenise evident ca si PNL-ul face acelasi lucru.
De fapt, fara bani si fara prea multe parghii de comunicare, principala strategie de campanie, asa cum o gandisem noi (fara sa o mai punem in documentele interne, care ajungeau imediat la PNL) era documentarea la firul ierbii, om cu om, judet cu judet si oras cu oras (la sate USR-PLUS nu prea exista) exact a transferurilor de la PSD la PNL, dar nu numai de primari, consilieri, parlamentari, ci si de functii publice (imi amintesc ca la vremea respectiva deja PNL era in plina ofensiva asupra inspectoratelor scolare, unde isi numea fara jena membrii de partid). Mai tarziu aveam sa aflu ca discutiile astea erau chiar mai frecvente decat stiam eu – dupa izbucnirea pandemiei vreo cativa fiind revelati de contacti ai unor penelisti cu care nu avusesera ce sau de ce sa discute. Dar se intalnisera si cuvantul din poveste… inainte mult mai este.
Va dati seama ca atunci cand am inceput sa aflu ca useristii discuta intre ei si cu penelistii (cei de la PLUS se plangeau de asta) despre impartit functii publice care se dau prin concurs, fie din prostie (pentru ca nu stiau ca acelea nu se fac prin numire politica) fie pentru ca “asa se face in politica”, m-au apucat nervii. Nu numai ca le-am zis la varf sa opreasca imediat asta (imi amintesc reactia lui Ionut Mosteanu, alt candidat la primarie ca sa ne vedem mutra pe niste meshuri cat blocul – “cineva trebuie sa le imparta si pe alea”) dar le-am si cerut in scris celor doua partide (prin raportul pe februarie) sa dea cate o circulara in teritoriu in acest sens. Penelistii oricum nu aveau de ce sa imparta ceva cu altii (in afara de Bucuresti, unde n-aveau cum sa castige singuri) si, suspectam eu pe atunci, deja aflasera cumva ca ne pregateam de o campanie bazata pe meritocratie si depolitizarea functiilor publice, in care sa scoatem in evidenta exact tranzitia miezului putred al administratiei romanesti, de la PSD catre PNL. Dar, la cum mergeau lucrurile, mi se parea mie ca un scandal cu useristi care fac si ei acelasi lucru era o chestiune de zile.
Orban, sah-mat!
Cam asa stateau lucrurile in momentul in care Orban a facut pasul in fata si l-a anuntat pe Nicusor Dan drept candidat al PNL la Bucuresti. Offside mare, sah si mat! Atata doar ca n-a fost chiar un offside nevinovat – useristii, nicusoristi sau nu, trasesera intentionat de timp pentru a tine alianta in offsideul respectiv. Sperau, desigur, ca cei de la PLUS sa se supere atat de tare pe chestia asta incat sa rupa alianta, iar ei sa spuna – noi am vrut sa facem treaba, dar, uite, Ciolos e de vina! Ciolos nu a reactionat insa asa cum se asteptau ei, intelesese si el capcana, si a mai cedat inca o data. Cedarile astea il costau insa foarte mult, mai ales ca nu erau deloc ceva nou – de la vreo 40 de mii de oameni cati aderasera la ONG-ul pe care l-a infiintat in 2017, imediat dupa ce a plecat de la guvernare, in PLUS mai erau cateva mii, iar activi, estimez eu, cateva sute. Useristii stateau ceva mai bine numeric, dar nu mult mai bine – estimarea mea este ca la inceputul anului 2020 cele doua partide insumau greu mai mult de zece mii de membri cotizanti, din care activi (care sa participe la sedinte si alte actiuni) sub cinci mii. Restul? Restul devenisera fosti viitori politicieni, trecusera adica si ei exact prin starile de greata pe care le experimentasem si eu in prima luna de cand venisem, facusera stanga-mprejur si se intorsesera la vietile lor.
Pe la inceputul lui martie deja cele doua partide erau ca doi parinti hotarati fiecare in secret sa divorteze, cu singura grija ca divortul sa fie din cauza celuilalt. Pe mine nu ma mai chemau nici unii nici ceilalti la birourile permanente separate (de care eu totusi aflam) si asta dintr-un singur motiv – discutau exact strategii de separare.
Problema s-a pus exact asa la ultima sedinta a birourilor reunite, care a avut loc la Grupul parlamentar al USR de la Parlament. Si acum fiti atenti!
In sedinta respectiva Vlad Voiculescu i-a luat direct pe nicusoristi (care erau intotdeauna asezati cumva pe partea stanga a salii, grupati): Mai, ia ziceti, ce functii vi s-au promis in Primaria Capitalei?
Liniste.
Vlad a continuat: Ne-am intalnit cu Nicusor Dan, eu si Barna aici de fata si l-am intrebat daca Orban nu i-a cerut sa-i puna oamenii pe functii de directori in Primarie. Iar el a spus senin ca nu, dar penelistii trebuie sa-si dea acordul pentru fiecare director. Voi sunteti parte din schema asta?
Nicusoristii, liniste in continuare.
M-am uitat la Barna, care a dat din cap ca asa e. L-am intrebat cu voce tare: Confirmi? Da, a zis Barna. Voiculescu era nervos, Ciolos si Tudorache la fel. Barna voia sa para amuzat, dar era si el incordat, incurcat, nu-mi dau seama exact.
In linistea aia, am inceput sa gandesc eu cu voce tare: Mai, functiile de directori din Primarie se atribuie prin concurs. Eu nu inteleg cum isi pot da Orban sau PNL acordul pentru numirea unor directori numiti prin concurs si acestea sunt fapte penale. Fapte de coruptie. Daca asa stau lucrurile, eu plec acasa.
Nu stiu daca am reprodus mot-a-mot scena respectiva, dar ea era inregistrata video si audio de catre USR, pe Zoom (o parte dintre membrii birourilor intrau de la distanta, iar Zoom iti arata atunci cand discutia este inregistrata).
Creierul meu deja o luase razna. Imi venea sa ma ridic si sa caut jurnalistii de prin parlament si sa le spun ce se intampla. Era pur si simplu o nebunie. Stiam ca eu nu pot accepta sa sustinem un astfel de candidat, eu n-as fi votat un astfel de candidat, dar sa-i mai fac si campanie electorala… Am incercat sa ma calmez si sa imi iau ceva timp sa caut o solutie.
Intre timp, in jurul meu, incepuse nebunia. Surprinzator, nu nicusoristii au fost cei care au contraatacat ritos ci Iulian Bulai (talambul de la Neamt cu Fecioara Maria – mama surogat) cel de care atarna singurul vot avantaj pe care il aveau barnistii in Biroul National al USR – Dar sigur ca trebuie sa discutam cu penelistii, trebuie sa facem aliante cu ei, nu putem lasa tara pe mana PSD! Imediat dupa el a sarit si Stelian Ion (candidat de opereta la Constanta, acum ministrul Justitiei) si abia apoi au intervenit nicusoristii. Nu-mi amintesc sa fi negat vreunul intelegerea lui Nicusor cu Orban, dar e posbil ca in haosul de acolo sa imi fi scapat mie.
Acela a fost momentul critic in care Alianta USR-PLUS a fost mai aproape decat oricand sa se rupa. Au urmat ore, efectiv ore, in care s-au certat, provocandu-se unii pe altii sa zica Hai, gata, pa, nu mai vrem cu voi! Le-am si zis asta, dar nici eu nu le-am mai zis ca ar trebui sa ramana impreuna. Pentru ca nici nu mai credeam ca ar trebui sa ramana impreuna. Nici nu stiam ce sa mai cred. Intr-un final am plecat acasa, fara sa fie nici de data asta clar daca Alianta se rupsese sau nu.
Decizia mea, pentru mine.
Compromisul e o scara, in spirala, pe care cobori, nu urci. E aberant sa crezi ca un scop maret poate fi atins coborand si e fanatism pur atunci cand incepi sa crezi ca scopul (orice scop) merita sacrificii de ordin moral. Daca nu stii acest lucru, e destul de greu sa-ti dai seama cand ai coborat atat de mult incat nu te mai poti identifica cu cel care erai sus, in capul scarilor. Se spune ca fiecare dintre noi tinde sa-si atinga limitele competentei, iar, daca in politica competenta se refera la capacitatea de a face compromis, eu imi atinsesem limitele dupa nici doua luni.
O saptamana m-am framantat, incercand sa gasesc o solutie, oricare alta solutie decat sa plec din politica in care nici nu intrasem de fapt. Ma asteptam ca ceea ce s-a intamplat in sedinta respectiva sa apara imediat in presa, pe surse, ca de obicei. Mucles! Nimic! Nici macar distorsionat (tot ca de obicei).
Nu intelegeam si nu inteleg nici acum de ce le-ar fi spus Nicusor Dan lui Barna si Voiculescu despre intelegerea lui cu Orban. Era tampit? Nu stia ca e penal sa dai pe intelegere politica functii care se atribuie, potrivit legii, prin concurs? I se parea ca facuse o negociere buna? Dar ce importanta mai avea daca stia sau nu stia ca intelegerea respectiva este ilegala, atata timp cat toata sustinerea sa politica si toata baza mandatului sau de viitor primar al Capitalei era construita pe acest compromis?
Nu mi-am pus nicio secunda problema ca Vlad Voiculescu ar putea minti in legatura cu asta, iar Barna nu avea chiar niciun motiv sa sustina aceasta relatare, facuta chiar de Nicusor, daca ea nu ar fi fost adevarata. Il cunosc bine pe Vlad si stiu sigur ca cel putin in saptamana care a urmat a trecut prin aceleasi framantari ca si mine. Banuiesc ca si dupa aceea, dar n-am nici cea mai vaga idee cum a ajuns sa candideze alaturi de el, nici de ce nu s-a rupt atunci alianta. Poate au negociat o alta intelegere, nu stiu, si nici nu este treaba mea sa raspund la aceasta intrebare. Cel mai probabil, Barna evaluase mai corect decat mine negocierea pe care o putea face cu PLUS.
Toti acesti oameni, Vlad Voiculescu, Dacian Ciolos, Dragos Tudorache, Cristina Pruna, Claudiu Nasui, Allen Coliban si multi altii pe care ajunsesem sa ii cunosc si sa ii apreciez, erau prinsi (sau credeau ca sunt) in acest mecanism de totul sau nimic. Oricare dintre ei si oricare dintre cei aproximativ cincizeci de membri ai birourilor politice, la fel ca si mine, il puteau arunca in aer pe Nicusor Dan, aruncand in acelasi timp si Capitala, pe mai departe, in bratele Gabrielei Firea. Caracatita aia despre care vorbea Nicusor era reala, chiar daca Nicusor Dan ar fi fost ultimul care ar fi trebuit sa aiba tupeul sa vorbeasca despre asta.
Nimeni n-a vorbit, iar dupa saptamana respectiva am decis sa plec, pur si simplu.
Mi-am pus problema sa raman cu cei de la PLUS, daca alianta se va rupe. Dar… Venisem acolo ca sa-i unesc si ajunsesem sa imi doresc sa se desparta? Pentru ce? Pentru inca patru ani in opozitie? Cu ce ar fi folosit asta scopului meu, acela de a-mi aduce copilul inapoi, la capatul a patru ani in care voi fi pus umarul la schimbarea Romaniei? In mod evident, nici ruperea aliantei, nici dezvaluirile pe care le fac acum si pe care ma gandeam sa le fac atunci n-aveau cum sa ajute decat PSD.
Dar nici nu puteam continua. Facusem deja un numar de compromisuri – tacerea, despre care am spus la inceput, lipsa evidenta de seriozitate in selectia candidatilor la locale a formatiunii in care dorisem sa ma inscriu, revelatia faptului ca alianta nu era capabila sa se inteleaga pe un program coerent si pentru lucruri care ma tinusera trei ani in strada (nici n-am mai scris aici despre jeanvaljeanismul “expertilor” USR in materia reformei constitutionale sau penale, dar cine are ochi l-a vazut deja in capitolul Justitie al programului politic al Guvernului Citu)… cu ce m-ar fi ajutat pe mine, pe tine, pe copilul meu sau pe alti copii din Romania daca eu ajungeam sa imi pierd respectul de sine? Imi puteam lansa o cariera politica printr-o astfel de detonare? Cel mai probabil da, dar amintiti-va ca eu nu asta doream. De fapt nimic din ceea ce dorisem si din lucrurile pentru care venisem nu mai erau previzibile si orice as fi facut atunci ar fi profitat doar PSD, prin dezangajarea la vot a electoratului atat al USR-PLUS cat si al PNL.
Pe 12 martie am mers la Barna si i-am spus ca ma retrag. Cu Ciolos, Tudorache si Vlad Voiculescu am vorbit la telefon. Intr-o teleconferinta a Biroului National al USR, cateva ore mai tarziu, le-am spus si lor mare parte din ceea ce v-am spus dumneavoastra aici. Si acea teleconferinta a fost inregistrata video si audio. Despre activitatea mea de coordonator al campaniilor electorale, le-am lasat un raport scris.
Imediat dupa aceea a izbucnit pandemia iar toata viata noastra a intrat oricum intr-o alta logica. N-am nici cea mai vaga idee ce s-a mai intamplat apoi in USR sau PLUS. Stiu, la fel cum stiti si voi, ca Alianta a inregistrat un scor catastrofal la Locale, iar la Parlamentare n-a reusit sa adune decat 900 de mii de voturi. Nici nu mai are sens sa mai comentez ceva despre asta si, oricum, nu sunt eu cel care ar trebui sa o faca.
Am asteptat inchiderea negocierilor si investirea guvernului, pentru ca aceste randuri sa nu serveasca politic nicicum. Nu doresc sa mai adaug nimic la ceea ce tocmai ati citit, nu doresc sa intru in polemica cu nimeni referitor la aceste lucruri. Aceasta experienta este despre mine, nu despre ei, la fel si deciziile, mai bune sau mai proaste pe care le-am luat. Va multumesc daca ati reusit sa cititi pana la capat acest lung articol despre cea mai ciudata experienta a vietii mele.
