Cine schimbă România bătrână? 

Institutul Național de Statistică ne spune că întreaga Românie îmbătrânește, vârsta medie a populației fiind de 41 de ani.

Dacă statistica e necruțătoare, le fel se întâmplă și cu previziunile financiare: consecințele îmbătrânirii sunt dramatice pentru economia oricărei țări din lume, chiar și acolo unde există strategii și studii serioase, menite să contracareze efectele unei alte arhitecturi sociale, care, iată, vine peste noi.

În România, nu există proceduri clare prin care autoritățile să poată fi obligate să se implice în îngrijirea bătrânilor. Noi însă tratăm bătrânețea politic, ne interesează doar segmentul care merge la vot. Lor trebuie sa le promiți creșteri de pensii, facilității de transport, în general măsuri de stânga. Pe scurt, măsuri care să le câștige votul, nimic care să schimbe cu adevărat calitatea vieții vârstnicilor.

Acum, la începutul lui 2021, avem oameni care mor, singuri, în casă. Avem oameni care se chinuiesc imobilizați, neștiuți de nimeni, mai ales în orașele mari. Astfel, poți deveni caz social cu pensie mare. 

În spatele realității, stă un stat impotent la capitolul asistență socială, mai ales în cazul vârstnicilor.

Fostele azile pentru bătrâni, acum numite centre pentru vârstnici, se zbat între subfinanțare și o adresabilitate din ce în ce mai mare. Bisericile fac și ele ce pot, au înființat astfel de locuri, dar nu pot suplini efortul pe care ar trebui să-l facă autoritățile locale. În vreme ce la stat, din perspectiva îngrijirilor și a personalului calificat lucrurile s-au ameliorat în ultimii ani, în centrele private domnește amatorismul și incompetența, întreținute de indolența statului, care face controale formale sau numai la sesizare. Din acest punct ar trebui să înceapă reforma Ministerul Muncii.

Un guvern al dreptei unite, care spune că susține privatizarea, are prilejul de a genera investiții care să deservească populația bătrână.

Avem nevoie de centre rezidențiale pentru vârstnici, europene. Acum, în România, când dai de un azil care are camere cu două paturi zici că sunt condiții de lux. Vârstnicul trebuie să aibă posibilitatea de a sta singur într-o cameră, să și-o personalizeze cu câteva amintiri, lucruri la care ține. Este inuman să-i refuzi dreptul de a păstra măcar un dram din viața și tinerețea unui om.

Am văzut în străinătate centre rezidențiale elegante, luminoase, cu locuri de socializare și plimbare, care nu erau făcute pentru milionari, ci pentru oameni care au muncit o viață.

Acum să vorbim despre bătrânii dependenți, care nu se mai pot descurca fără ajutor. Aici lucrurile stau și mai rău. Vechile unități medico-sociale au fost desființate după 90 de niște minți sclipitoare. Locul lor a fost luat de centrele de asistență, care acoperă mai puțin de 10 la sută din necesarul național. În plus, pentru un vârstnic fără venituri sau familie care să-l ajute, chiar în cazul fericit în care găsește un loc, este imposibil să-și acopere cu un venit minim tratamentele medicale suplimentare.

Ar trebui ca îngrijirile sociale la domiciliu să fie soluția care rezolve o parte din probleme, dar ele nu numai că sunt subdimensionate, însă sunt județe unde nu există niciun leu prevăzut pentru această categorie de servicii.

Există un fenomen generalizat al deficitelor în țara asta. O epidemie a neputințelor. În cazul bătrânilor, o povară pe care mulți o duc, umiliți de societate, până la capăt, fără să se plângă și uitând că au drepturi.

223 Vizualizări

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here