Am decis să o prezint spectatorilor pe Liana Ceterchi. Într-un mod nou, diferit. Ca regizor, e menţionat numele ei pe afişul spectacolului şi apare la finalul reprezentaţiei ca să  primească aplauzele alături de echipă. Ca actriţă, schimbă postura şi îşi asumă, direct, toată gama emoţiilor când rosteşte replicile sau recită monologul în faţa sălii care, în trecutul recent era plină până la refuz. Recita textul cu pasiune atent controlată, captivându-şi ascultătorii cufundaţi într-o tăcere respectuoasă. Am dorit să o provoc să se confeseze, să ne spună cum alege, cum lucrează piesele, cum gândeşte ansamblul spectacolului. Cum este ea, cea de toate zilele, prietena  actorilor, fosta mea colegă de la I.A.T.C „I.L.Caragiale”, talentata şi apreciata artistă Liana Ceterchi, în prezent Director General Manager la Teatrul Pentru Puţini. Încă nu am pus punct final pandemiei ca să o luăm de la capăt cu viaţa noastră cea de toate zilele aşa că, discuţiile se poartă tot on line, tot pe whatsapp, tot pe e-mail sau la telefon. Nu e simplu nici pentru cel care întreabă, cu atât mai puţin pentru cel întrebat. Intenţía mea a fost să aflu, pentru dumneavoastră, toţi cei care vizualizaţi interviurile mele, cât mai mult lucruri inedite, interesante, dar, fără un tête-à-tête cu Liana, simt că veţi primi doar versiunea pe care, Liana Ceterchi va dori să o ofere. Am pornit dialogul meu cu Liana, preluând două păreri, una a regizorului Andrei Şerban care i-a fost spectator la montarea despre „Principesa Ileana a României”, dar şi a Ioanei Pavelescu, actriţa distribuită de Liana Ceterchi în „Zelda”, un spectacol de succes, o formulă modernă de punere în scenă a unui text complex şi deloc simplu.

Iată, ce spun cei doi: Dragă Liana, Spectacolul tău m-a fascinat: cu mijloace teatrale simple,  ingenios folosite, ai reușit să evoci o lume apusă a regalităţii,  plină de situaţii emoţionante. Urmărind parcursul unei vieţi remarcabile, cea a Principesei Ileana, se simte că ai fost sincer captivată de exemplul ei, de pasiunea cu care a trăit, de acel neașteptat patriotism, încercând să ajute și să facă bine altora, și indentificându-te cu ea,  ne-ai  captivat și pe noi. O lecţie de istorie vie, traversând aproape două secole, o performanţă actoricească sensibilă și convingătoare, o imaginaţie regizorală care te provoacă iată destule argumente ca acest spectacol să fie văzut și receptat de cât mai mulţi.  Cu drag, Andrei Şerban, regizor”. Ioana Pavelescu: „Munca cu Liana Ceterchi la „Zelda” a fost una din cele mai importante experienţe artistice din viaţa mea. Liana ştie să pătrundă în nuanţele cele mai profunde ale unui personaj şi să-l citească în varianta lui cea mai interesantă. Cu ea am învăţat şi multe lucruri despre mine şi am învăţat să-mi cunosc mijloacele scenice. Şi, fiind atât de prietene, mi-a spus şi anumite lucruri nu tocmai bune pe care, le foloseam inconştient. Îi mulţumesc şi îi rămân recunoascătoare pentru cum „m-a făcut” Zelda.

– Liana Ceterchi, ai cuvântul, eşti liberă să-ţi începi confesiunea. Între cele două provocări, regia şi actoria, cum arată, cum e oare, Liana Ceterchi cea adevărată? Sau, mai corect spus, cea de toate zilele? Ai ajuns în lumea celei de-a şaptea arte…în secolul XX, cum s-au petrecut lucrurile?

  • Din totdeauna m-a fascinat Teatrul, deşi prima opţiune, întrebată fiind ce aș vrea „să mă fac, când mă fac mare”, a fost cosmonaut. Voiam să explorez Spaţiul, necunoscutul, zburând. Teatrul m-a fascinat pentru că era acolo un spaţiu necunoscut, spaţiul din spatele scenei şi în faţă ni se arată o poveste şi în întuneric erau oameni şi fiecare înţelegea altceva din poveste. Acest MISTER m-a captivat: Cine face povestea? Ce este in spatele poveştii şi cine mişcă păpuşile? Pentru că, prima mea întâlnire cu teatrul a fost Teatrul de păpuşi din oraşul meu natal, Cluj. Am văzut „Ursul păcălit de vulpe” şi când a apărut căruţa cu boi…eu am strigat din sală „cat, cat” crezând că acei boi erau pisici şi eram disperată că pisicile intră acolo şi strică povestea. În paranteză fie spus, noi am crescut în casa cu pisici..Am revenit adesea la această întâmplare, care îmi pare emblematică, pentru a înţelege fenomenul teatral. Acum, dupa 60 de ani de la întâmplare şi după alţi vreo 40 petrecuţi în lumea teatrului, realizez că mulţi suntem atraşi de luminile rampei, ca fluturii… că viaţa acolo pe scenă, este efemeră, atât cât luminile scenei sunt aprinse, mirajul se amplifică, după ce sala se goleşte, spectatorii pleacă, dar emoţiile lor, amprenta lor energetică rămâne, e aproape palpabilă, acelaşi lucru putem spune de scenă, actorii au plecat dar decorul rămas pe scena încă mai poartă încărcătura sentimentelor declanşate acolo. Şi cum ar spune englezul: „At the end of the day… cred că dorinţa mea de a face teatru a fost, de fapt dorinţa mea de a înţelege viaţa, oamenii, resorturile care îi determină să acţioneze într-un fel sau altul…Cine este în spatele scenei, Cine este Păpuşarul, Cine scrie textul…Cine suntem noi? De ce suntem Aici? De ce viaţă? De ce moarte? Până la urmă este o căutare spirituală…Dacă nu te abaţi din drum…(ca Scufiţa roșie) poate ajungi să descifrezi misterul. Afirmaţia mea e departe de a fi originală, mulţi actori şi oameni de teatru sunt atraşi de spiritualitate, îl caută pe Dumnezeu, se calugăresc, continuă în felul acesta expediţia în această viaţă.

Actrița Olga Tudorache

  • Suntem în secolul XXl, ai cunoscut mişcarea teatrală de mare succes a anilor 70- 80, ai fost în preajma unor nume de legendă, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig ce ai dorit să preiei din experienţa lor şi să aduci în spectacolele tale, montările din anii noştri?
  • DA, aş putea spune că mi-am început viaţa în teatru în plin Miraj, era o mare efervescenţă teatrală, aproape că nu vedeam pădurea de atâţia copaci falnici, atâtea spectacole minunate. Iţi aminteşti, coboram de la ore din clădirea din Schitu Măgureanu, direct în sala de spectacol şi vedeam Nepotul lui Rameau, Leonce şi Lena, Trei generaţii, Chițimia, Revizorul, O scrisoare pierdută, Lungul drum al zilei către noapte, Răceala, Hedda Gable. Eram studentă la clasa regretatului prof. Petrică Vasilescu şi o aveam asistentă pe Rodica Tapalagă, dânsa ne-a descifrat dramaturgia lui T. Mazilu, încă din primul semestru al primului an. In al doilea semestru dânsa începea repetițiile la spectacolul lui Liviu Ciulei, „Azilul de noapte”, și ne-a spus: „Copii, Liviu repeta de la 11-17, aşa că, n-am să pot veni la ore, dar voi veţi putea veni la repetiţiile regizorului Ciulei la Grădina Icoanei…Zis şi făcut, au fost cele mai captivante zile, de fapt, luni ale studenţiei…Am văzut cum şi-a făcut rolul Victor Rebengiuc, cum lucra fiecare actor. Toma Caragiu venea cu lucrurile învăţate acasă, rolul învăţat, gândit, venea cu propuneri şi lucrau împreună cu  Liviu Ciulei care dezvolta propunerea, cu delicateţe îi dădea alt curs, alt sens, altă profunzime. Victor Rebengiuc stătea la absolut toate repetiţiile şi, cum prindea un moment de pauză, îi cerea maestrului să-l asculte şi, de fiecare dată, venea cu o sugestie…Mâncatul unei cepe în timpul monologului…Era un respect reciproc între regizor şi actori, mai venea Clody Bertola şi mai şuşotea ceva cu regizorul Ciulei…Imi amintesc că la început m-a frapat că vocile lor, când vorbeau între ei, nu semănau cu vocile lor, pe care le ştiam din spectacole, de pildă, din Play Strindberg…sau din Elisabetha I, (cred că am văzut aproape toate reprezentațiile). Aş putea povesti ore despre acele repetiţii, despre Gina Patrichi şi Ica Matache, Pino Caramitru în actorul, despre Florian Pittiş şi Rodica Tapalagă, Cornel Coman, Vasile Niţulescu, care juca „în filigram”, totul era abur în jur…atât de fine erau intenţiile, gândurile din spate, cu o vorbire moale blândă…
  • O întrebare vine de la sine, cum lucrează regizoarea Liana Ceterchi cu actorul? Ai studiat la Institutul de Teatru lecţiile lui Stanislavski ! Le-ai aplicat în practică sau, dimpotrivă…
  • Fireşte, Stanislavski, este fundamental, îmi amintesc că în prima vacanţă de vară după primul an, am devorat cele două volume Stanislavski… Cu totul altfel le-am recitit, 20 de ani mai târziu, când învăţam regie de teatru…Am apreciat imens, munca lui Stanislavski, să pună pe hârtie fiecare trăire, gând, pentru pregătirea unui rol, a unui spectacol…o şcoală fundamentală…Dacă nu pleci de la aceste baze, te rătăceşti în pădure, cam ca Scufiţa Roşie…Şi ajungi să crezi că lupul, e bunicuţa.

  • Altă experienţă pe care doreşti să o rememorezi?
  • Răspunsul, pe scurt, este DA. O altă școală in care m-am format a fost Commedia Dell’Arte, am făcut un stagiu de şase săptămâni la Venezia, la Teatro a L’Avogaria, începând cu confecţionarea măştii de piele, la maschera  de commedia, (ne-am ales, fiecare cursant câte un personaj sau o mască, până la luptele de scenă, dueluri şi acrobaţii şi cântecele şi dansurile din Commedia) O altă „şcoală” importantă  poartă numele Cătălinei Buzoianu care ne-a ţinut un curs de tradiţii teatrale, Noh, Kabuki, Kathakali, Opera chinez, Teatrul balinez şi, cu această ocazie, ne-a oferit nouă invitaţia pe care o primise să participe la a 10-a sesiune ISTA, a lui Eugenio Barba. Am reuşit să fac rost de o sponsorizare, aş fi vrut să pot să-i iau pe toţi colegii mei de la clasa de regie, n-au fost bani decât pentru trei oameni, dar a fost într-adevăr o mare şcoală de teatru de tradiţie orientală, cu maeştri adevăraţi. Dimineaţa de la ora 7, erau workshop-uri cu maeştrii şi seara erau spectacolele lor. A fost o călătorie în jurul lumii, prin teatru, din India, Japonia, America de Sud, China până în Bali. FASCINANT. Iar cireaşa de pe tort a fost Maestrul Grotowski, care şi-a pezentat ultimul film facut la Pont- edera, acum la apusul vieţii, se îndreptase spre spiritualitatea prin teatru, a scris şi cartea Teatrul ca vehicol…Făcea experimente cu ritmuri şi incantaţii, gesturi, dans ritualic, care îţi induc stări înalte de conştiinţă…Grotowski ajunsese departe… Am înţeles puţin atunci, în noaptea în care şi-a proiectat pentru prima şi cred că şi unica dată filmul. Acum cred ca aş fi înţeles mult mai mult…Dar a fost pentru mine un început.
  • Mi-l amintesc pe regizorul  Liviu Ciulei, interpretând rolul principal în piesa „ Play Strindberg”. Nu a cutezat nimeni să-i critice prestaţia actoricească dar, aprecierile   scrise în ton moderat au conţinut, în subtext un regret … E o mare provocare să te distribui în propriul spectacol, în rolul principal. Povesteşti puţin despre…
  • Drumul meu spre regie, a fost determinat de faptul că, în 1990, directorul de atunci al Teatrului Mic, unde eram angajată, m-a invitat la dânsul în birou. Țin minte eram în luna a 8-a, cu copilul pe care mi-l doream de vreo 7 ani şi tot teatrul ştia de dorinţa asta a mea, de „a avea un copil”, revin, aşadar, eram în biroul noului director, care era secondat de un actor de frunte al teatrului şi am fost oficial anunţată, că ar fi oportun să părăsesc Teatrul Mic, căci nu mai aveam ce căuta acolo. (Nu ştiam atunci că acelaşi lucru mi se va întâmpla peste alţi 20 de ani, tot la Teatrul Mic şi tot cu un nou director, Karma). Asta după ce tocmai jucasem cu Olga Tudorache în „Noapte bună, mama!”, cu mare succes şi  cu un turneu în Israel, cu această piesă…după ce jucam seară de seară…roluri mai mari sau mai mici eram, ca să folosesc limbajul uzitat, eram „o actriţă utilă”, adică acopeream comedie, dramă, compoziţie…şi „i-am ținut piept doamnei Olga” (Olga Tudorache, mama mea în „Noapte bună, mama”, pe scenă şi mama mea, în misterele meseriei de actor) Olga – ‚Monstru sacru’ al scenei era greu de înfruntat pe scena, era o FORŢĂ; unii actori parteneri ai ei de scenă, se exprimau cam aşa: „Am simţit că vine o locomotivă cu 20 de vagoane peste mine”….Acum în 90, se pare că ajunsesem bună pentru pubelă. Aşa că am dat examen la regie şi am făcut facutatea la zi, cu mare bucurie, alături de colegii mei de 20-30 de ani, am învăţat lucruri minunate şi am întâlnit oameni minunaţi, testând, astfel, pe propria-mi piele, zicala: „un şut în fund este un pas înainte”. Din  clipa în care am putut privi munca actorului din prisma regizorului, adică am reuşit să mă detaşez şi să văd lucrurile din afară, în stil Brechtian… cred că, în acel moment, am adăugat carate în plus profesiunii de actor. La prima încercare, obligată de boala unei actriţe, a trebuit să intru într-o seară, în scenă şi am simţit literalmente că eram regizoarea care o face pe actriţa şi a fost oribil…Nu puteam scăpa de ochiul din afara al regizorului, care observă prestaţia actorului şi, deci, nu puteam fi în totalitate în pielea personajului pe care-l jucam…Nici nu aveam repetiţiile necesare pentru a depăși acest handicap…Şi apoi, eram la primul meu spectacol ca regizor şi eram mai regizor ca Papa….Haha…Apoi am ajuns să joc în propriile mele spectacole, pentru că aşa s-a întâmplat, actriţele, s-au retras din proiectele respective, iar eu aveam deja stabilit un deadline şi o sală care aştepta premiera…aşa că, aş putea spune că am intrat de nevoie, Actriţa din mine a salvat Regizorul…. Acum, când atenţia mea se îndreaptă, în mare măsură spre biografii ale femeilor celebre şi, în ultima vreme, focusul meu este pe Istoria noastră, pe contribuţia Casei regale la istoria necunoscută nouă…consider că Viaţa depăşeşte ficţiunea, că Dumnezeu este cel mai mare regizor. Aşa îmi aleg piesele, dramatizând vieţiile interesante ale femeilor care au marcat nişte puncte esenţiale în memoria omenirii…Imi doresc ca oamenii care vin în sală, la spectacolele mele, să plece şi cu o cunoaştere, o învăţătură, o pildă…un model poate. Unele spectacole mi-au fost propuse de actriţe, cum a fost „Anne Frank”, cu Mihaela Sârbu, sau „Zelda – The Last Flapper”, propusă de Ioana Pavelescu, sau „Vivien Leigh Ultima conferinţă de presă”, propusă de Lamia Beligan, „Copilul din spatele ochilor” propusă de Gabriela Popescu. Aşa am deprins gustul şi chinul de a face one woman show-uri, în cadrul Asociaţiei femeilor din teatru IF…/DACĂ…PENTRU FEMEI, am regizat şi am jucat: „Fugato labile, Camille Claudel”, „Ileana Principesa de România”, „Regina Maria, Regina tuturor românilor”, „1919 Misiune regală”… to be continued.

  • Ce îşi doreşte Liana Ceterchi pentru viitorul apropiat, după ce „ieşim” total din „izoleta” culturală”?
  • Ca toată lumea, îmi doresc să ne reântoarcem în sală, să savurăm misterul, schimbul de energie dintre public şi actori… Mai poposesc să povestesc experienţa trăită ca actriţă, cu un public în aer liber, public rarefiat şi purtător de măşti… Pe lângă bucuria de a reveni pe scenă, după vreo 7 luni de izolare şi bucuria nesfârşită pe care ti-o dă prestaţia în aer liber în care simţi că toate elementele naturii, cerul, copacii, păsările, contribuie la actul teatral, era aşteptarea nerabdătoare a publicului. A fost un spectacol ezitant, ca atunci când joci tenis la perete! Pentru că nu vedeam decât măşti, nici o grimasă, zâmbet sau aprobare sau dezaprobare…nu aveai pe ce să te sprijini. Doar atât, simţeam că ne doresc, că vor să ne mai vadă pe scenă. Mi-am dat seama atunci că „de acum înainte va trebui sa fie „ALTFEL”…Şi cred că acest ALTFEL se referă la o percepţie mai fină, mai subtilă, atât din partea actorilor ca să-şi „simtă”  publicul, cât şi din partea publicului, o mai mare atenţie, izolaţi fiind într-un scaun şi scaunul de alături gol…asta te obliga într-un fel, eşti numai tu, singur cu cei de pe scenă. Imi doresc să revenim la actul viu, direct, actor- spectator, fără teatru on line…Să ieşim de sub hipnoza micului ecran, cutia cu iluzii…să trecem la Cutia cu mister, Cutia magică a Teatrului, sau poate, ce minunat ar fi să ne întoarcem în Amfiteatrele antice,să jucăm acolo spectacolul Vieţii noastre dirijate…
1.825 Vizualizări

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here