În viaţă, felul în care priveşti ceea ce ţi se întâmplă în prezent depinde de ce ţi s-a întâmplat în trecut. Afectul tău, dincolo de realitatea obiectivă, dictează ceea ce ai impresia că este realitatea, iar aceasta poate determina o altă evoluţie a lucrurilor.

Chiar dacă, în trecutul apropiat, Cabinetul Orban a fost, în realitatea obiectivă, un guvern slab, în sensul că a fost lipsit de o majoritate parlamentară care să-l motorizeze, modul în care se manifesta dădea impresia de forţă, de prestanţă.

Premierul Ludovic Orban era liantul care lega lucrurile şi oferea o imagine de coerenţă şi voinţă politică, după dezastruosul Cabinet Dăncilă. Cel puţin săptămânal, Orban ieşea public şi explica detaliat ce face Guvernul, ce se întâmplă, cum stăm şi ce va mai face în continuare. Îmi este imposibil să nu remarc că Ludovic Orban este un comunicator public foarte bun, care explică lucrurile clar şi bine, poate uneori vorbind prea mult.

În legătură directă cu ceea ce spunea Orban, miniştrii veneau apoi cu declaraţii publice care augmentau această impresie de coerenţă, vorbind în vena celor spuse de şeful cabinetului de la Palatul Victoria.

Acum, lucrurile s-au schimbat: Florin Cîţu este alt gen de politician. Mult mai implicit, posesorul unui discurs public mai auster şi mai greu inteligibil – poate şi din cauza dicţiei, Cîţu este un specialist remarcabil, dar nu comunică la fel de bine.

Exemplul este chiar un briefing, în care Florin Cîţu a spus tot ce avea de spus, inteligibil pentru un auditoriu de nivel intelectual peste medie, dar destul de criptic pentru un om mai simplu şi mai puţin dispus să asculte un discurs tehnic, evoluând în categorii abstracte.

Dacă înainte am fi avut alte trei guverne reformiste, care ar fi instaurat o plasă politică şi de expertiză de siguranţă, lucrurile ar fi fost mai simple, dar aşa impresia de ţară a nimănui se simte cu uşurinţă.

Acesta este numai cel mai puţin acut sentiment pe care îl am. Senzaţia cea mai neplăcută pe care o încerc este că avem trei guverne distincte, fiecare dintre ele luând în responsabilitate, pe cont propriu, nişte sectoare de activitate guvernamentală şi necomunicând foarte bine între ele.

PNL continuă să gestioneze ca în timpul Cabinetului Orban portofoliile la care are miniştri, dar este grevat de câteva (din nou) impresii:

1. după populara şi muncitoarea Violeta Alexandru, Raluca Turcan, un politician foarte experimentat, are o mulţime de lucruri de continuat şi de demonstrat la Ministerul Muncii.

2. După părerea mea, una dintre cele mai bune evoluţii o are Virgil Popescu, la Ministerul Energiei, în timp ce la Ministerul Economiei USR-istul Claudiu Năsui mi se pare ezitant, nesigur.

3. Alexandru Nazare, la Finanţe, pare a fi o entitate pusă acolo de premierul Florin Cîţu, pentru a conduce tot el ministerul.

4. A rămas pe funcţie Bogdan Gheorghiu, la Ministerul Culturii, care mi se pare unul dintre cei mai slabi miniştri.

5. La Agricultură, Adrian Oros trebuie să livreze ceea ce nu a livrat nici un ministru în 30 de ani: transformarea sectorului agricol românesc într-unul modern, compatibil cu ce se petrece în statele UE, or, în acest moment, lucrurile stau dramatic. Când voi vedea pieţe agricole regionale, accentul pe micul întreprinzător, produse de origine controlată, informatizarea agriculturii, voi scrie despre asta. Până atunci, sunt nemulţumit.

6. Din raţiuni de algoritm, Lucian Bode, un politician care a livrat la Transporturi, a fost adus la MAI, fiind sacrificat Marcel Vela, cred eu, unul dintre cei mai buni miniştri din Cabinetul Orban. Deocamdată, am senzaţia că Bode este, ca racheta Saturn IV, pe numărătoarea inversă: încă nu s-a lansat pe orbită. Aşteaptă să i se aducă hidrogenul lichid.

Al doilea sub-guvern din Guvernul României, condus de „premierul” Dan Barna, este cel al USRPlus. La Justiţie, Stelian Ion a pornit în trombă, cu anunţul privind desfiinţarea Secţiei Speciale, dar acum pare în impas. Aştept să văd ce se întâmplă cu refacerea Legilor Justiţiei, lovite puternic de filoxera PSD, în anii 2017 – 2019.

Despre ezitantul (deocamdată) Claudiu Năsui, de altfel un politician decent, am scris. Aştept să livreze. Vlad Voiculescu mi se pare mult prea relaxat pentru gravitatea situaţiei pandemice. Îmi este neclar care sunt intenţiile ministrului Cristian Ghinea, care pare să dorească să facă alte lucruri decât liberalul Boloş. Care, nu îmi este foarte clar.

În fapt, problema acestui triguvern este că are în spate un PNL scindat, un partid în curs de îmbucare din două entităţi de facturi diferite (un fost ONG şi o grupare tehnocrată fără o orientare doctrinară clară) şi o balama care joacă şah etern la toate capetele, de 30 de ani.

Aici e punctul slab. Marea necunoscută şi principala problemă a Cabinetului Cîţu, cred eu, este sub-guvernul UDMR, unde sunt actanţi nişte domni cu un trecut destul de încărcat. În primul rând, de la UDMR mă aştept ca într-o zi să întoarcă armele, iar atunci Dreapta reformistă nu va mai avea majoritate parlamentară pentru a reforma România. Pandemia a fragilizat mult situaţia şi a dat muniţie Stângii reacţionare.

Revin la UDMR. Întâi, a apărut Cseke Attila, care, în loc să vorbească despre dezvoltare, aşa cum mă aşteptam, a ridicat problema statutului prefecţilor. Despre dl. Cseke nu am amintiri tocmai plăcute, de când a fost ministrul Sănătăţii, în Cabinetul Boc.

Încă de când a depus jurământul ca senator, viitorul ministru al Mediului, Tanczos Barna, cu un trecut cu tendinţe separatiste dramatice, le-a confirmat pe toate, scriind pe Facebook: „(…) am depus jurământul de senator. Pentru ţară. Pentru Ţinutul Secuiesc”. Cum adică?

Îngrijorarea este că, la fiecare vamă pe care o va avea de trecut noua majoritate parlamentară, pentru urnirea ţării din loc, UDMR va veni şi va condiţiona susţinerea parlamentară de noi şi noi drepturi pentru minoritatea maghiară. Nu lucruri spectaculoase, dar, pas cu pas, în aceeaşi venă ca şi pe când UDMR susţinea guvernele Grindeanu, Tudose şi Dăncilă.

Atunci, pentru a obţine noi drepturi cu iz separatist pentru etnicii maghiari, UDMR a acceptat toate porcăriile comise de PSD. Acum, din acelaşi motiv, cu aceeaşi condiţie, va accepta revenirea României la un parcurs european, exact cum a spus liderul UDMR, Hunor Kelemen: „Pot accepta desfiinţarea Secţiei Speciale”.

Atenţie, „pot accepta”, e foarte important. Dacă accepţi ceva înseamnă că nu prea îţi convine ţie, dar, dacă îţi iese de o bere, ceva, dacă ţi se oferă ceva la schimb, ei, poate că eşti de acord, volens-nolens.

Dar ce e de acceptat? Aşa, fără nici o legătură, referindu-se la discuțiile despre autonomia Ținutului Secuiesc, Hunor a spus că nici o formă de autonomie nu lezează unitatea statului român și integritatea teritorială a țării, pentru că „autonomie înseamnă că tu decizi despre viaţa ta”.

Blablabla. Deci, clar, UDMR, prin sub-guvernul său, cu ajutorul balamalei de majoritate parlamentară pe care o asigură, îşi va continua tentativele de a câştiga noi elemente de autonomie teritorială.

Asta mă pune pe gânduri.

430 Vizualizări

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here