În 1928, Universitatea din București solicita studenților care voiau să se înscrie la facultate și un certificat de vaccin.
România era, la sfârșitul anilor ’20, într-o situație medicală critică, după valurile de gripă care au provocat zeci de mii de morți, în anii anteriori. Variola provoca de asemenea numeroase decese.
Certificatul de vaccinare a devenit astfel un instrument folosit de autorități. În perioada respectivă era obligatoriu vaccinul împotriva variolei.
La înscrierea la Universitatea București se solicita, pe lângă actul de naștere și consimțământul părinţilor sau tutorilor (în cazul în care candidatul era minor), și certificatul de vaccin.
Variola a fost timp de secole o boală cumplită. În 1796, un medic englez, Edward Jenner, a venit cu ideea de a inocula o formă ușoară de variolă, Variolae vaccinae, unui copil, pentru a stimula răspunsul imun. Procedeul a funcţionat și astfel a apărutvaccinarea.
În Regatul Unit, vaccinul împotriva variolei a devenit obligatoriu pentru copii în anul 1853. Această primă vaccinare obligatorie a stârnit o puternică opoziție. Oponenții au invocat pericolul de a injecta produse de origine animală, motive religioase sau încălcarea libertăților individuale.
O clauză de conștiință a fost introdusă în legislația britanică încă din 1898, pentru a permite persoanelor recalcitrante să se sustragă de la vaccinare.
