Actorul Mircea Jida este absolvent al Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ”IL Caragiale” (UNATC), promoția 1975, clasa prof. Sanda Manu, asistenți Geta Angheluță, Ștefan Velniciuc. Repartizat la Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași (1975-1976). Actor la Teatrul Nottara (1976-1998). După anul 2000, turnee în SUA și Canada.
La studioul Casandra. Secvenţă cu repetitii programate în vederea repetițiilor pe scenele ţării. Întorcându-mă de la Schitul nostru drag și, parcurgînd un drum minunat cu case, stăduțe, trepte ale cartierului acum demolat, trecând de frumoasa Operetă și, aproape ajuns la Casandra, am fost „înhățat” de o brigadă patriotico- muncitorească și dus cu forța spre o frizerie pentru a fi tuns. Cineva a dat alerta, anunțând-o pe doamna Sanda Manu care, urgent, a abandonat repetițiile de la Teatrul de Comedie și, ca o adevărată leoaică ( semnul zodiei) a sosit în trombă, ajutându-și studentul de ale cărui plete nu se putea lipsi în repertoriul de an. Secvența a doua, tot Studioul Casandra despre colegii de la clasa paralelă și ” concurentă” a domnului profesor Octavian Cotescu jucau un prim spectacol al stagiunii cu piesa „Sărbătoarea princiară”.
Testul lor ne-a făcut pe noi, care urma să debutăm după câteva zile, să avem emoții mai mari decât cei care primeau botezul publicului. Drept urmare, i-am susținut din sală cu reacții pozitive, râzând, aplaudând zgomotos, cu un entuziasm exagerat care s-a ” constituit” ca un stimulent suficient de puternic pentru colegii noștri ca ei să abandoneze rigoarea cerută cu insistență de Meșterul lor, profesorul Cotescu. Şi, când am coborât la pauză , la cabina lor, am surprins „furia „verbală a meșterului care, îi certa şi ne categorisea ca destabilizatori… ai „publicului fiară”. Pentru moment, am fost șocat dar, mai târziu, am înțeles ce-l făcuse pe hâtrul și bonomul mare actor să le dea această lecție. De altfel, într-o altă ipostază, după mai multe luni când l-am aplaudat într-un rol memorabil în „Anecdote provinciale” la teatrul Bulandra și în care, nu era cu nimic mai prejos decât proaspătul premiat cu Oscar din „Orfeu în infern”, vedeta de peste ocean Marlon Brando, ne-a zis naiv, hâtru și complice :” Uite, măi copile, a venit Oseciuc (colegul Gabriel Oseciuc) m-a bătut pe spate, colegia,l zicându-mi : „Bravo maestre”! Amintiri, fragmente de viaţă din tinerețe, din studenţie! O altă secvență, de data asta cu colegul meu de la Nottara, Dragoş Pâslaru ( care, acum un deceniu a plecat din teatru, a decis să fie slujitorul lui Iisus Hristos într-o mănăstire) singur pe scenă într-un monolog al lui Rică Venturiano, uită textul și, alb la față, transfigurat de spaimă se apropie de cortina în spatele căreia se ascundea sufleorul, o femeie și o întreabă :”Cum e ?Cum e ?” Iar ea îi răspunde cu un gest al degetelor în formă de 0, echivalentul de azi al OK-ului. În „filmul” meu din care am extras câteva secvenţe se pierde noțiunea de timp, spațiu și se materializează un Anumit Timp, un Anumit Spațiu, lumea îmi pare a fi creată pentru Mine. Așa îmi pot explica bucuria de a fi fost înconjurat de atâția oameni care dăruiau iubire .În acel TIMP al filmului, al TEATRULUI colegii, prietenii din școală, liceu, facultate, s-au adunat şi înlănţuit ca într-un miracol. Un duh bun care ne-a a unit, alături de profesorii care au devenit familia adevărată cu care am pornit într-o călătorie magică spre stele. Cortina pe post de rachetă, gata de start, înscriind diverse realități și destine. Cu publicul care a simțit emoţia noastră și ne-a fost Partener în acest acest Ritual. M-am simțit stingherit și chiar puțin umilit când, profesoara noastră iubită şi respectată ne-a învățat cum să facem reverențele pentru aplauzele finale ale spectacolului. Mult mai târziu, am considerat că aceste aplauze erau meritate, m-am împăcat cu acest ritual obligatoriu și am descoperit importanţa și respectul pe care-l datorăm, noi actorii unui public cu har care face posibilă această călătorie în timp . Iar fără Public nu este posibil actul creației. Acum, când toate par a fi pierdute, am certitudinea că ne vom întoarce la teatru care va deveni singura posibilitate de a crea o realitate dispărută, ne vom întoarce la clasici şi vom încerca „să ardem” peste limitele noastre. Adaug un Post scriptum. Înduioșătoare este adresarea cu care suntem gratulaţi….„Maestre” Cu recunoștință și iubire vă amintesc că. Maeștrii și Meșterii au plecat în eternitate, iar noi cei rămași , care le păstrăm memoria, am păstrat fărâme din risipirea lor, așteptând să ne reântregim, cândva, la un pahar plin cu IUBIRE NECONDIȚIONATĂ.
Pentru că ni s -au transmis din generație în generație, din vorbă în vorbă, din cabină în cabină…niște adevăruri, taine, devenite aproape dogmă….”Dacă o armă apare în actul 1,în ultimul trebuie să tragă, Să nu-i dai actorului rolul pe care și l dorește cu ardoare! Un actor rămîne în memoria publicului indiferent de câte roluri a interpretat …doar cu unul singur. Cu toţii îşi doresc să joace Hamlet !. Eu am” călătorit ” cu Spiridon în două distribuții total diferite,la perioade diferite însă cu același uriaș regizor de care ne e tuturor dor, Dan Micu. Și, paradoxal le- am împlinit, pe amândouă cu picături de har, atât în varianta clasică (alături de mari actori Ştefan Sileanu, Margareta Pogonat, Victor Strengaru Petrică Gheorghiu, Diana Lupescu, Petre Popa, Dragoș Pâslaru) cât și în varianta „modernă”. Nu pot uita performanţa obţinută pe care o datorez doamnei Olga Tudorache dar şi regizorului Mihai Berechet când am avut privilegiul să-l înlocuiesc în distribuție pe cel de „neânlocuit” Ştefan Iordache, în „Amintirile Sarei Bernard” și nu în ultimul rînd, spectacolul construit în jurul personajului meu, într-o distribuție europeană..Les nègres…JEAN GÈNET…jucat o stagiune în Luxemburg. În sfera paradoxurilor nu poate lipsi din „ fimul” meu, Profesorul excepțional, filozoful, eruditul care, la unul din examene m-a invitat să numesc un paradox…punându-mă în imposibilitatea de a răspunde! Cel căruia îi ducem dorul şi îl numesc pe Ion Toboşaru, Sir Toby
