O dată pe săptămână, înainte ca virusul să dea buzna, mergeam în satul Ics, din județul învecinat, pentru o cură de aer şi obiceiuri populare. Ne numărăm printre cei ce cred că ruperea de rădăcinile ruralului ofilește personalitatea orășeanului. (Acum, stând mai mult prin casă, suntem acuzați că nu-i respectăm pe cei care luptă pentru libertatea de-a te plimba noaptea pe stradă.)
Profitând de faptul că moștenisem o căsuță de chirpici și niște curte în jurul ei, când aveam ocazia, ne nămoleam prin șanțuri, umblam desculţi prin urzici și le culegeam pentru o delicioasă mâncare cu mămăliguță, ne lăsam ciupiți de gâscani. Viaţa-i frumoasă când ştii s-o trăieşti, iar de urzici ţara noastră nu duce lipsă. E cam penurie de gâscani.
Deși restricțiile dau târcoale, nu ne lăsăm, poate și din dorința de-a ostoi ocările luptătorilor pentru libertate la adresa noastră. Așa că, din când în când, între două carantine, mai facem un raid la chirpiciul cu pricina. De fiecare dată, prinzând de veste prin agenția de vești locale a sătucului, vine lângă gard vecinul Irimie.
„‘Trăiţi, sunt şi eu pe-aici…”
Bănuiam asta de vreo zece minute, după damful de rachiu. Ne scoatem măștile de unică folosință, căci suntem în curtea proprie și se știe că virusul nu sare gardul încropit din coceni seculari. Nea Irimie dă și dânsul jos masca de sărbătoare pe care i-a adus-o feciorul din Elveția, anul trecut.
Îl salutăm, iar el ne întreabă ce mai e nou pe la oraş. Noi dăm din cap. Înainte, nu-i puteam explica trepidațiile, complexitatea vieţii urbane, competiția. Cum i-am putea reda acum pandemia, angoasele, tribulaţiile, psihozele de masă şi individuale? Ori, dacă nu-i oferi omului un tablou complet, mai bine te laşi păgubaş. Citește textul mai departe AICI
