Șerban Gomoi un tânăr actor care joacă pe scenele mai multor scene de teatru bucureștene, Teatrul Naţional, Excelsior, Bulandra, Teatrul de Comedie, Teatrul Mic, Teatrul Luni (Green House), angajat al Teatrului Nottara ( din 2017), născut în iulie 1986 este absolvent al UNATC I.L.Caragiale, specializarea Arta actorului, la clasa profesor Liviu Lucaci. În 2012 absolvă cursurile de Master în teatru clasic. La aceiași universitate.
L-am văzut în 2019 distribuit în piesa “Molière/Erèilom” când i-a întruchipat în acest “tablou” al vieţii lui Molière, chiar pe Molière, apoi pe Scapin, Orgon, Don Juan, Argan într-un spectacol care lasă privitorul, denumind starea cu un anglicism, speechless, sau fără vorbe, înţepenit în scaun, preluând din spaţiul scenic foarte multă emoţie, o porţie generoasă de artă teatrală adevărată. Actorul Şerban Gomoi, de-a lungul celor două ore de spectacol, alergând, recitând, interpretând partitura cu o vioiciune şi uşurinţă de parcă, dintotdeauna, purtase versurile lui Molière în gând dar şi în buzunarul de la piept, în partea stângă, în inimă interpretarea lui mi-a rămas, mărtusisesc, profund întipărită în memorie. L-am revăzut în martie 2021 în “Capcană mortală” şi am scris în cronica spectacolului că, Şerban Gomoi este alegerea potrivită pentru rolul creatorului măcinat de deziluzii și pofte macabre. Înalt, cu o frumusețe masculină „completată” cu accesorii femeiești stridente, cercei , şaluri mov, pantofii preluaţi parcă din garderoba lui Elton John, o „femeie” ascunsă în trupul atletic al bărbatului dezechilibrat, o „fetiţă” în relaţia cu studentul lui talentat, aparținând aceleași grupe de gay, se achită de rol impecabil, nu-şi dezminte faima de foarte bun profesionist. Am dorit să-l cunoaşteţi mai bine, i-am dat cuvântul să-şi amintească un moment din studenţie. Iată răspunsul:
- “Am intrat la UNATC “I.L.Caragiale” când abia împlinisem 18 ani. Eram un tânăr firav, simpatic, ușor arogant. Făcusem teatru de la 16 ani la Palatul Copiilor şi chiar dacă nu aveam curajul să mă manifest direct, eram plin de păreri şi de preconcepții despre ce înseamnă să fii actor. Am nimerit la clasa domnului Liviu Lucaci, care a încercat să înlăture cu mână sigură şi o precizie de chirurg acest balast. Problema mea era frica. Frica de a nu fi judecat. Nu mă puteam uita la partenerul de scenă de frică să nu vadă că sunt prost, nesigur,nepregătit, poate un pic mahmur şi multe alte “calităţi’ cu care, nu mă mândream neapărat.
Șerban Gomoi, Isabela Neamțu și Rareș Andrici în ‘Capcană Mortală’ regia Alex Măzgăreanu
Mi se părea că trebuia, în permanență să fac mai mult. Mult mai mult. Deşi mă credeam deja versat în mecanismele actoriceşti făceam abuz de un mecanism pe care îl studiasem pe la 17 ani şi despre care citisem mult şi cu pasiune. Un mecanism care în limbajul breslei se numește ‘Accident’. Accidentul presupune că, dacă în timpul unui exerciţiu/spectacol se întâmpla ceva neprevăzut, acest lucru trebuie exploatat/rezolvat în timp real, păstrând, bineânţeles parametrii exerciţiului/scenei (detaliu care mie îmi scăpa, constant în acea vreme). Aşa că, din cauza fricii despre care v-am vorbit mai sus, nu numai că inventam tot felul de accidente stupide, chiar le căutam, le vânam cu ferocitate şi le transformam în adevărate momente care mi se păreau geniale, îmi plăcea să cred că, punând tot felul de obstacole ajutam colegul şi, implicit şi pe mine să fim ceea ce în termeni actoriceşti se numeşte “viu si adevărat”. Am mărturisit că eram şi ușor arogant. Dar se pare că “accidentele” mele reuşeau să inducă multă confuzie în rândurile colegilor şi ale profesorilor care asistau la cursuri. Cu alte cuvinte, nu se înţelegea NIMIC. In capul meu toate treburile astea aveau ceva brumă de logică, dar, privite din exterior păreau manifestările unui “dement” simpatic încărcat cu prea multă energie.
Revin cu povestirea. Trebuia să fac un exercitiu de improvizaţie împreună cu minunata mea colegă Alexandra Fasola. Am primit fiecare câte o replică şi ordinea în care trebuia spusă. Ea avea prima replică. Eu nu ştiam replica ei şi nici ea pe a mea. Ea trebuia să iasă din clasă , timp în care eu amenajam un spaţiu (ceva ce ar fi trebuit să fie destul de uşor de recunoscut). Exerciţiul începea în momentul în care eu aveam spaţiul amenajat (deci, o posibilă situaţie propusă) iar ea intra în clasă şi lua contact cu locul amenajat de mine.
Șerban Gomoi în MOLIERE-EREILOM după Moliere și Mihail-Bulgakov
Bun. Problema era că eu, purtat de valul creaţiei, nu terminasem de completat spaţiul. Aveam atât de multe idei, de care eram foarte mândru, una mai bună ca alta, încât îmi era greu să renunţ la vreuna. Prima idee “strălucită” a fost să blochez uşa clasei cu o canapea. Si cu vreo câteva scaune. Apoi m-am gândit să-mi surprind colega mai mult şi am întors câteva mese cu picioarele în sus, am înfipt în picioarele meselor pantofii mei si chiar ai colegilor. Nu mai ţin minte exact, dar cred că pe câţiva i-am descălţat chiar atunci, în timpul exerciţiului. “Superbitatea” artistică a continuat cu mine împrăștiind haine peste tot, pe jos, pe sus (existau nişte stăngi pe tavan pentru montat reflectoare), nici ferestrele nu au fost ferite, am încercat să acopăr geamurile ca să fac întuneric în clasă. ‘’Bezna minții’’ mă gândeam să numesc acest exerciţiu sublim. Când toata lumea de pe margine credea că, în sfârşit haosul se va opri şi va putea începe exerciţiul propriu zis, am văzut, undeva în colţul clasei o sfoară lungă si groasă Am înșfăcat-o plin de încredere , am ajuns cu capul în jos, atârnat de acele stăngi de pe tavan, înfășurând de zor acea sfoară de una din ele. Ceea ce nu observasem eu era că Alexandra, după 20 de minute de așteptat afară, neânţelegând de ce durează atât să amenajez spaţiul, a intrat în sală. Nu am auzit zgomotul canapelei împinse şi n-am văzut uşa deschisă. Am realizat, în timp ce încercam să descurc sfoara să o pot lega de o stangă, că Alexandra stătea în mijlocul clasei şi mă privea cu atenţie, era acolo de ceva vreme. In momentul în care privirile noastre s-au intersectat, ea a mai privit încă o dată tot dezastrul din cameră şi, cu o căldură maternă în glas si privire a rostit prima replică: “O, Doamne !!! Iar e luni “
Nici nu mai contează ce s-a întâmplat… după. Toată clasa a izbucnit in râs, Profu a strigat: STOP!!! si m-a întrebat cu o dezamăgire caldă in voce: Ce faci acolo, Șerbane? Iar eu i-am răspuns: un leagăn dom profesor, nu se înţelege?
