- O actriţă plină de vervă, neobosită recitatoare, talentată interpretă a unor roluri principale pe scena teatrului C.I Nottara. A învăţat meseria de actor la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică ” I.L. Caragiale” din Bucureşti unde şi-a făcut ucenicia sub bagheta unor mari profesionişti ai teatrului, Mircea Albulescu, Sanda Manu, Ion Cojar, Cătălin Naum, Gelu Colceag. S-a impus, de la bun început prin ambiţie, sensibilitate, pasiune şi feminitate ingenuă. Ioana Calotă Philippide a fost la I.A.T.C „ I. L Caragiale” şi eleva regizoarei Sanda Manu despre care povesteşte azi:
- Doamna Sanda Manu e profesoara mea de suflet. Profesoara mea de „foc şi pară”. Am foarte multe amintiri cu dumneaei, îi datorez mult, ca om şi ca profesor. Practic, toate visele mele dinainte de a intra la teatru, apoi anul în care mi-a fost profesoară, o au ca erou principal. Am dorit cu ardoare să-i fiu studentă, știam că are o sensibilitate pentru actrițele energice, talentate şi mici de statură … Aşa că, mă vedeam studenta doamnei profesoare Sanda Manu… Vă voi povesti cu altă ocazie cum a decurs admiterea mea, ce „destin” am primit la naştere de la ursitoare şi cum am ajuns la clasa doamnei Manu. Cert este ca a fost anul meu de „ agonie şi extaz”, de disperare dar şi de fericirea întâlnirii cu roluri şi intuiţia drumului care se deschidea în viaţa mea. A fost visul meu „picant”, minunat. La un moment dat studiam Shakespeare şi doamna Manu voia să mă „dezvolte”, ca pe noi toţi de altfel, să ies din zona de confort a emoţiilor şi să devin „rece şi rațională”.
Mi-a dat de studiat rolul Margret, o regină foarte bătrână şi extrem de dură. Rol pe care, după o vreme mi l-a luat, spunându-mi ceva, de genul, că nu pot scăpa de „căldură” în interpretare ! Deveneam comică, aşa cred ! Oricum, doamna Manu voia sa mă provoace maxim! ,,Norocul azi e fruct ce dă în pârg/Și-n gura hâdă-a morții stă să cadă „ sunt versurile pe trebuia să le rostesc la început şi, surpriză, oricât mă ,,tortura” doamna Manu, rezultatul o nemulţumea, adică nu era mulțumită de mine. Pe neașteptate, mi-a dat brusc şi irevocabil să studiez Hamlet, monologul din finalul actului 2. Pur şi simplu mi-a zburat pământul de sub picioare, inima bătea tare, mi-a luat foc capul. Nu mai știam de mine…”Cum doamnă, vă bateţi joc de mine, vreți să mă distrugeți, cum să fiu eu, Hamlet în fustă ? ” şi am ieşit, trântind ușa clasei, alergam pe culoare în hohote de plâns, ceea ce nu aș fi crezut niciodată că pot face, mai ales profesoarei pe care o adoram. Voia sa obțină de la mine răceala raționamentului, gândul pur venit din revelație, transcenderea emoţiei şi victoria logicii. Eu care dădeam semnele clare ale unei viitoare actrițe de emoţie, forță, culoare trebuia acum să fiu în contremploi o minte practică, plină de gânduri care se descarcă cu o viteza nebună, o rețea neuronală la vedere, în urma unui bisturiu care taie suprafața şi lasă la vedere conținutul, esenţialul pur, rece, aspru, sec.
După lupte interioare mari şi dezinhibări pe măsură, după ce mi-a dat o încredere în mine pe care nu ştiam că o pot avea, doamnei profesoare i-a reuşit „experimentul” la care m-a supus. Am căpătat încrederea că pot exprima gândul pur ca o săgeată, fără frică şi fără cârje de expresie. Exercițiul a stârnit controverse la examen, dar, în final, toată lumea a fost de acord că un șoc poate fi o repoziționare, renunțare la preconcepţii şi un drum nou, liber la interpretare, fără granițe. Un exercițiu minunat pentru actori, acest antrenament dur al unui profesor care scoate ,,untul „din student, pentru binele lui viitor. Doamna Manu mi-a fost un an de zile profesor de viață, nu doar de actorie. Îi mulțumesc şi de abia aştept alte ocazii de a mai povesti despre acest maestru în devenirea mea, nu doar profesională. Și acum am emoții să vorbesc cu doamna, mă fâstâcesc să o sun, mă sfiesc să o vizitez, în continuare, aura dânsei mă copleșește. Scriu simplu: Recunoștință.
- Aş dori să închei confesiunea Ioanei, redând un fragment din interviul pe care i l-am luat acum doi ani: „Iubesc profesia, iubesc oamenii ei, iubesc oamenii pentru care se face teatru, iubesc severitatea și forța ei de transfigurare și însuflețire. Pentu ea, doresc sa fiu un mesager de lumină și iubire, arătând cu fiecare rol… contrastele și încercările,framantarile bietei inimi si intrebarile muncitei mintii, abisurile si culmile sufletului uman,ale personajului viu ce sunt eu”.
