Paul Călinescu, “Ce titlu recompensă: pionier al filmului românesc !’’

O iniţiativă care ne bucură şi pe care dorim să o promovăm în are în prim plan pe regizorul Paul Călinescu. Organizatorul, Cineclubul One World Romania își propune să recupereze și să analizeze evoluția filmului documentar românesc atât din perioada interbelică cât și din cea comunistă. Primele două sesiuni ale Cineclubului vor fi dedicate filmografiei variate, atât estetic cât și ideologic, a cineastului Paul Călinescu. 12 dintre documentarele lui, realizate în perioada 1934-1948, sunt disponibile gratuit între 29 martie și 25 aprilie, pe site-ul cineclub.sahiavintage.ro

Am păstrat un interviu cu Paul Călinescu, publicat în 1989  în revista „Cinema”, Cu ocazia acestei initiative este momentul potrivit să redau un fragment din mărturia artistului “pionier al fimului românesc”.Dau drumul benzii de magnetofon  şi interviul începe: Paul Călinescu. O personalitate de legendă aproape, cineast care şi-a înscris „magna cum laude” numele într-un capitol de necontestat, prin importanţă, în istoria  filmului nostru: pionieratul. Paul Călinescu regizorul care a semnat primul nostru film  „Răsună valea” realizat în cadrul cinematografiei de stat. Volumul pe care l-a încredinţat în 1992 tiparului, intitulat sugestiv ”Proiecţii în timp – Amintirile unui cineast „ se deschide cu câteva spicuiri nostalgice din anii copilăriei când alerga cu prietenii de-o şchioapă la cinematografele unde rulau savuroasele comedii ale lui Harold Lloyd, Zigoto, Max Sennett, Pat şi Patachon şi îşi ocupa timpul de joacă fotografiind cu frenezie tot ce întâlnea în cale. Avea un aparat marca Ica-Box şi , după cum mărturiseşte „copia la lumina soarelui”, hârtia fotografică nu avea sensibilitatea celei pe bază de bromură de argint utilizată in anii de după Cel De-al Doilea Război Mondial… Regizorul Paul Călinescu mi s-a confesat, spunând :„prima mea idee cinematografică a fost o suită de documentare „Români, cunoaşteţi-vă ţara!”

• Primul nucleu al cinematografiei de stat se leagă direct de numele dumneavoastră…
• Fără falsă modestie, pot afirma ca serviciul cinematografic al Oficiul Naţional de Turism, primul nucleu al cinematografiei noastre de stat s-a născut datorită mie. Prin 1936, lucrând la Ministerul de Finanţe mi-a căzut în mână un proiect de lege privind înfiinţarea Oficiului Naţional de Turism. Întrezărind posibilitatea creării unui serviciu cinematografic, mi-am cerut transferul,acolo. Am constatat cu stupoare şi regret că tocmai acest sector „Foto cinematografic” nu fusese deloc prevăzut în buget, în organigramă. Am pledat, aducând ca argument trei filme ale mele: „Eforia plajă 1934, Expoziţia industrială din 1934 şi un documentar despre Oficiul Naţional de Educaţie Fizică”. M-am zbătut şi, până la urma am izbândit. Nucleul de la care s-a pornit, Serviciul Cinematografic O.N.T a suferit multe metamorfoze, devenind, pe rând, Direcţia Cinematografică O.N.T, Oficiul Naţional Cinematografic, Romfilm şi, în cele din urma Centrul de Producţie Cinematografică Buftea.
• Vă mai amintiţi primele filme produse ?
• Aşa ceva nu se uită. Am turnat documentare în colaborare cu o societate străină, se numea Tobis Film : „Bucureşti oraşul contrastelor” ,” România şi Generaţia de mâine”. Cei care se ocupau de turism, încurajaţi de succesul obţinut au hotărât imediat trecerea la o producţie autohtonă de filme documentare şi jurnale de actualităţi. Eram pe drumul cel bun! După un timp am introdus în jurnalul O.N.T o rubrică de  turism şi folclor :” Români cunoaşteţi-vă ţara”.Prindea contur o veche şi statornică idee a mea, descoperirea unor mijloace noi pentru a permite accesul oamenilor la comorile de frumuseţe ale ţării. Am colindat ţara în lung şi în lat, de la câmpie la deal, de la deal la munte, înregistrând rapsozi populari, cântăreţi din nai, din cimpoi sau fluier, filmând aproape non – stop  datini şi obiceiuri,şi cu osebire dansuri populare. Vă imaginaţi ce cadou inedit primeau spectatorii, vizionând pe marele ecran, „bătuta din Oaş”, dansurile Arcăşeşti din Bucovina,” ţarina de la Abrud” sau „dansul fetelor” din Mehedinţi . În cadrul schimburilor de actualităţi cu Pathé Journal, Eclair Journal, Tobias Klang ni se solicitau tot mai des asemenea subiecte. S-au realizat 135 Jurnale de Actualităţi  şi Ediţii Speciale. Ce frumos sună cuvintele:” Pionier al filmului românesc!” Dar s-a gândit cineva, vreodată, câte obstacole întâmpină bietul pionier? Aparatura rudimentară, spaţiile necorespunzătoare, mijloacele improvizate, personalul necalificat, incompetenţa, obtuzitatea şi, nu în ultimul rând, propria lipsă de experienţă. Nu trebuie să uităm că un cineamator e şi scenarist şi regizor şi operator şi monteur şi, bineînţeles, propriul său tehnician, developându-şi singur filmele. Anii de ucenicie, de „autoperfecţionare”„ mi-au fost de mare folos, mai târziu, în activitatea de regizor şi de profesor, am predat regie şi montaj la prima promoţie de regizori la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L Caragiale”.
• Numai după doi ani de activitate la O.N.T, documentarul dumneavoastră  Ţara Moţilor obţinea în anul 1939 la Bienala de la Veneţia, cel mai prestigios festival  european al timpului, Premiul filmului documentar, aducând cinematografiei româneşti  prima recunoaştere internaţională. Un succes remarcabil pentru o cinematografie care se ridicase copăcel-copăcel, învăţând primii paşi. In filmul Ţara Moţilor există o scenă  care prin spontaneitatea, autenticitatea şi realismul ei anunţă avangarda cine-verite-ului din Franţa anilor ’ 59 – 60.
• Trei octogenari din satul Vidra care-l cunoscuseră în copilărie pe legendarul Crai al munţilor, eroul Avram Iancu, povestesc spontan şi firesc, fără sa-şi dea seama că sunt filmaţi – camuflasem aparatul în spatele unui gard – întâmplări cunoscute de ei. Astfel scena dobândeşte o vibraţie intens emoţională. Am vrut ca şi comentariul să conţină acelaşi  flux de adevăr aspru şi poetic. M-am adresat scriitorului Mihail Sadoveanu. Mă simţeam legat de marele povestitor şi prin faptul că mi-am petrecut o parte a copilăriei în preajma Fălticenilor, locul lui de baştină. Cuvintele scrise de el pentru Ţara Moţilor  poartă, întreagă, dragostea pe care Sadoveanu o nutrea faţă de istoricele locuri.  Când, peste ani, în 1950 a venit rândul să lucrez documentarul  Toamnă în Delta Dunării, primul film în culori realizat la noi, m-am gândit să apelez pentru comentariu tot la pana scriitoricească  a lui Mihail Sadoveanu. In dialogul purtat, marele prieten al deltei nu mi-a respins propunerea ci doar m-a atenţionat, grăind domol:” Să văd filmul! Dacă îmi va plăcea, scriu, dacă nu, nu scriu”. Spre marea mea bucurie a scris!!! Tot de la realizarea filmului Ţara Moţilor se leagă şi colaborarea  cu muzicianul Paul Constantinescu, bunul meu prieten de mai târziu. Am fost prieteni si colegi de echipa la majoritatea filmelor. Numele noastre se regăsesc pe genericele filmelor :”Atenţiune fragil! Mândra noastră ţară, Toamna în Delta Dunării, Dobrogea, Răsună Valea”.

• „Răsună valea” , iată un subiect care merită detaliat…
• Este filmul care mi-a produs cele mai multe dureri de cap. De la bun început, hotărârea de a se face film a fost luată mult prea târziu, când linia ferată Bumbeşti-Livezeni era aproape gata. La faţa locului am constatat că brigadierii nu-şi întrerupeau nici o clipă lucrul ca să putem turna filmul. Majoritatea actorilor distribuiţi erau la prima lor întâlnire cu aparatul de filmat. În afară de Radu Beligan, actori de frunte ca Marcel Anghelescu, Geo Barton, Eugenia Popovici, Ion Talianu şi-au făcut botezul filmului aici, în defileul Jiului. Conducerea studioului, din dorinţa ca filmul să cuprindă absolut toate schimbările care surveneau, normal, încontinuu, aducea de la o zi la alta modificări scenariului scris de dramaturgul Mircea Ştefănescu. Prezentat la festivalul filmului de la Karlovy-Vary în 1950, filmul Răsună Valea obţine Diploma de onoare. Dar nu numai noi, cineaştii ne-am inspirat  din munca brigadierilor ci şi ei, brigadierii s-au pasionat de meseria noastră. Doi dintre operatorii de imagine de la studiourile  Romfilm şi” Alexandru Sahia” nu sunt alţii decât doi dintre brigadierii care la filmul Răsună Valea  ne-au ajutat la filmări… molipsindu-se de ” morbul cinema” !
• Toamna anului 1953 a însemnat întâlnirea cu Marin Preda a cărui nuvelă obţinuse un remarcabil succes în rândul cititorilor. Vi se propunea un subiect de actualitate, conţinând premisele unui film care putea să devină, din nou „un cap de serie” pentru că nu putem uita, era timpul când „neorealismul plutea în aer”.
• De la bun început proza lui Marin Preda mi-a relevat nu numai un scenariu potenţial ci şi o mare personalitate scriitoricească. Deşi diverşi cunoscuţi mă avertizaseră, amical, că voi avea dificultăţi pentru că scriitorul nu este deloc “un interlocutor comod” … nu am avut a mă plânge. Zilele petrecute împreună, dialogurile noastre au stat sub semnul unei colaborări liniştite, fructuoase.
• „Desfăşurarea” era un film cu ţărani şi despre ţărani.
• Am lucrat foarte mult cu actorii. Îmi amintesc că într-o zi, în timpul filmărilor, discutând cu membrii echipei modul în care urma să turnăm scena următoare, Colea Răutu s-a apropiat de un grup vrând să-şi spună părere dar unul dintre ţărani l-a oprit apostrofându-l :”Mă, tu nu te băga!” Acest test „spontan” m-a umplut de bucurie, era dovada că reuşisem. În primul rând mă preocupa ideea de a găsi exterioare care să corespundă atmosferei satului Udupu descris de autor şi am construit un sat sintetic cu gospodăriile şi uliţele a şase sate din apropierea Bucureştilor. Dorind să redau pregnant atmosfera apăsătoare, i-am cerut operatorului Ion Stoica să filmăm majoritatea cadrelor cu aparatul la înălţimea ochilor omului. Monotonia voită a unghiurilor a contribuit din plin la crearea atmosferei dorite. Interioarele au constituit primele filmări  pe platourile de la Buftea.  Am făcut din nou muncă de pionierat, lucrând, în paralel cu constructorii studiourilor. Desfăşurarea a constituit pentru actorii Colea Răutu, Ştefan Ciubotăraşu şi Ernest Maftei o rampă de lansare într-o frumoasă şi fructuoasă carieră cinematografică.
• De la experienţa documentarului, la „Răsună valea”  şi, apoi la „Desfăşurarea”. A urmat un popas pe tărâmul comediei , filmul „Pe răspunderea mea”, încercare apreciată de cronicarii vremii ca fiind spirituală şi amuzantă, constituind în acelaşi timp un atac plin de ironie la adresa birocraţiei.
• În cartea mea de amintiri “Proiecţii în timp” spun la un moment dat:”  cinematografia este o treabă foarte serioasă, pe care de multe ori o poţi face glumind,iar comedia cinematografică… este o glumă care o poţi face numai dacă eşti foarte serios”. La comedia Pe Răspunderea mea am ajuns printr-o întâmplare.
•  Eu ştiu însă ca, o comedie cinematografică nu poate fi povestită, trebuie văzută.
• Da, am regretat că în 40 de ani de cinematografie – anii cei mai rodnici s-au identificat cu pionieratul – nu am realizat decât un număr restrâns de filme. Dar, în acelaşi timp am mulţumirea că munca mea a fost apreciată. În anul 1977, Asociaţia Cineaştilor din România mi-a conferit Marele Premiu pentru merite excepţionale în dezvoltarea cinematografiei naţionale.
• În anul 1984 în palmaresul celui de-al 13-lea Congres tehnic internaţional al filmului de la Paris, numele lui Paul Călinescu figurează la loc de cinste alături de Norman McLaren şi Steven Spielberg cu o menţiune de onoare pentru procedeul  fizioecran. În ce constă acest procedeu?
• Am creat împreună cu profesorul Constantin Botez o nouă formă de ecran, ţinând cont de parametri biologici şi de forma câmpului vizual al ochiului omenesc. Această formă permite ochiului să perceapă imaginile conform datelor sale fiziologice ceea ce îi creează impresia de realitate. Studioul Cinematografic Bucureşti este beneficiarul…