Undeva în est…un interviu cu regizorul Nicolae Mărgineanu

Nicolae Mărgineanu este cunoscut în lumea celei de-a şaptea arte ca operator, scenarist, producător şi regizor de film, citim pe internet că este fiul psihologului Nicolae Mărgineanu care a fost închis timp de un deceniu şi jumătate în închisorile comuniste.

• Aş dori să începem dialogul nostru colegial ( ne cunoaştem de peste patru decenii din perioada în care Nicolae era tânăr „prof” la „IATC I.L Caragiale”, secţia operatorie), rugându-l să-şi amintească anii copilăriei şi ai adolescenţei, ani dificili, cu tatăl departe de casă iar el, un puşti naiv trebuia să înfrunte, mult prea devreme asprimea vieţii.

• Tata a fost arestat în 1948, când aveam zece ani. Viața familiei noastre s-a schimbat foarte mult. Greutatea a căzut pe umerii mamei care a fost nevoită să ”intre în câmpul muncii” cum se spunea atunci și nu era primită. Ea era licențiată în litere și filozofie dar cu greu și-a găsit o slujbă de educatoare la un Preventoriu de copii bolnavi de TBC care se afla în afara Clujului și unde, datorită pericolului de contaminare evitau să se angajeze. Au urmat perioade când sora mea și cu mine am fost dați afară din școală datorită ”originii nesănătoase” dar cu ajutorul unor oameni binevoitori am reușit să terminăm liceul și chiar să intrăm la facultate, sora me la Facultatea de Limbă Rusă la București și eu la Facultatea de Chimie din Cluj. Mama divorțase formal, sperând să ne ajute iar noi nu am mai declarat în acte faptul că tata era condamnat. După Revoluția din Ungaria condițiile s-au înăsprit și am fost exmatriculați amândoi, ca mulți alții. Eu am lucrat ca șofer pe autobuz, apoi pe basculantă și am avut parte de o experiență de viață dură dar  foarte frumoasă care mi-a slujit mai târziu. Sora mea nu a găsit altă slujbă decât funcționară la Pompe Funebre, datoria ei fiind să-i însoțească pe țiganii care săpau groapa și să le țină zilnic ”învățământul de partid”: ea le citea un articol din Scânteia și ei adormeau instant cât timp ea citea. O vecină a văzut-o însoțită de gropari prin cimitir și a întrebat-o pe mama: ”Nu ți-e frică s-o lași pe Dana însoțită de țiganii ăștia? (pe atunci nu se numeau romi) Dar nici mama și nici Dana nu se temeau. Groparii au simțit că ea era pedepsită și când au întrebat-o de ce, Dana le-a spus că tata este închis. ”E la bulău? Dar ce-a făcut?” Când au înțeles că e închis politic au compătimit-o și au tratat-o cu mult respect. Dar iata că m-am lăsat furat de amintiri, eram tineri și viața cu toate neajunsurile ei ni se părea foarte frumoasă. Mult mai greu însă era pentru cei din închisori. Din când în când se mai elibera câte un cunoscut ajuns în pușcărie și veștile pe care le aflam erau extrem de sumbre. In 1964, când au fost eliberați deținuții politici a venit și tata acasă după 16 ani și două luni de detenție. Viața a început să reintre în normal. Am fost reprimiți la facultate dar eu am preferat să dau examen la IATC, la operatorie de film.

• Ai lucrat un deceniu ca operator la Buftea ( ai absolvit în 1969) şi filme importante ale deceniilor şapte şi opt poartă pe generic numele tău ca operator dar „Apa ca un bivol negru” (1970), filmul-manifest al promoţiei voastre, te găseşte pe generic semnatar al co-regiei cu Iosif Demian, Dinu Tănase, Stere Gulea, Roxana Pană, Youssouf Aidabi, Petre Bokor, Andrei Cătălin Băleanu, Dan Naum, Teodor Mitache, Bogdan Cavadia, Dan Pița, Mircea Veroiu, Felicia Pătrașcu. Cu „Un om în loden” intri „în forţă” pe tărâmul regiei şi obţii „Premiul Acin pentru debut în 1979”. Cum s-a făcut „trecerea” ? Era un vis mai vechi sau ai avut un mentor, un prieten care ţi-a  influenţat decizia?

• Când am intrat la Facultatea de Operatorie de film nu știam prea multe despre regia de film. Treptat am pătruns în lumea filmului și la un moment dat, după ce făcusem la Buftea șapte-opt filme ca Operator Șef (azi se spune Director de Fotografie) am început să-mi doresc să fac regie de film. Doream să fac filme care să se exprime mai mult prin imagine decât prin cuvânt. Nu am avut un mentor, dorința a venit din interiorul meu și după ce am meditat îndelung m-am hotărât să încerc. Îi mulțumesc bunului meu coleg Dan Pița, care m-a ajutat să fac primul pas: după tragicul cutremur din 1977 am pornit împreună să realizăm un film de lung metraj doku-drama la care am semnat împreună regia. Filmul nu a avut premieră atunci, „Mai Presus de Orice” a fost lansat abia în această primăvară la Muzeul Țăranului Român.

• Nu te-ai îndreptat de la început spre un anume gen, ai ales să lucrezi pe o largă paletă, film biografic dedicat unui mare pictor „Ștefan Luchian” pentru care ai primit (1981): Premiul CIDALC la Festivalul Internațional de film de la Karlovy Vary, apoi „Întoarcerea din iad”, (1983): DIPLOMA DE ONOARE la Festivalul Internațional al filmului de la Moscova, MARELE PREMIU la Festivalul Național al filmului de la Costineşti. Aş dori să  încerci „ o privire din interior” cum a fost lucrul ca regizor şi scenarist la „Ștefan Luchian”, un film de artă şi despre artă cu o distribuţie de top ca apoi să schimbi registrul şi să ajungi la „Întoarcerea din iad”…

• Primul film ca regizor de unul singur a fost ”Un Om în Loden”. Am ales un film polițist deoarece îl faci mai mult cu mintea decât cu inima și atunci șansa de a greși este mult mai mică. Voiam să-mi demonstrez mie însumi că sunt în stare să regizez un film. Apoi m-am îndreptat spre proiecte mai dragi sufletului meu. Un film despre pictorul Ștefan Luchian era un vis mai vechi. Nu îmi venea să cred că am ajuns să realizez un astfel de film. A fost o încercare grea. Am beneficiat de un actor de mare talent, Ion Caramitru și de o echipă de excepție: imaginea, Călin Ghibu, decorurile Nicolae Drăgan și costumele Cătălina Iacob.

• Filmul „Pădureanca” (1987) îţi aduce „Premiul de regie” la Festivalul Național al filmului de la Costineşti. „Flăcări pe comori”, (1987): „Premiul de regie” la Festivalul Național al filmului de la Costineşti.  „Undeva în est ” (1991):” Premiul pentru scenariu”, Festivalul Național de la Costineşti „Privește înainte cu mânie”, (1993): Festivalul Internațional din Berlin – PANORAMA, 1994 „Marele Premiu” la Festivalul Internațional al Noului Cinema, Pesaro, Italia,1994. DELFINUL DE ARGINT, la Festivalul Internațional de la Troia, Portugalia. „Diploma FIPRESCI”, Troia, Portugalia, Diploma OCIC la Festivalul Internațional de la Amiens, Franţa,1994. „Premiul pentru imagine” la Festivalul Internațional de la Skopje Macedonia. „Premiul Special al Juriului” la Festivalul Filmului Național de la Costineşti. Filmele la care lucrezi sunt mereu premiate, ai găsit  reţeta magică a succesului, o dezvălui ?
• Nu am urmărit succesul în mod special. M-am legat sentimental de fiecare film și am ținut mult la fiecare film, chiar și după ani de zile de la lansarea filmului. Eu sunt un om modest dar știu că filmele pe care am avut șansa să le fac nu au fost deloc modeste. Am avut conștiința că mi s-a oferit un privilegiu de a face un film despre viața lui Ștefan Luchian sau filme inspirate din prozatorii ardeleni Ion Slavici sau Ion Agârbiceanu și m-am zbătut din toate puterile să nu ratez această șansă. În această privință sunt cu conștiința împăcată, atâta cât am fost eu în stare, am dat. Desigur succesul nu îmi este indiferent dar el a venit ca un dar, uneori meritat alteori poate mai puțin.

• „Binecuvântată fii închisoare”, (2002) vine să-ţi îmbogăţească palmaresul cu „Premiul Juriului pentru cea mai bună contribuție artistică „, Festivalul Filmelor Lumii, Montreal, 2003 și „Mențiunea specială a Juriului ecumenic”. Premiul ”Cavalerul de argint” la Festivalul Internațional de filme spirituale „Cavalerul de aur”, Irkusk, Rusia, 2004. Christian Visual Media’s Crown Awards ( Atlanta SUA , 2004): „Silver Award – Best Screenplay Silver Award – Best International Film Bronze Award – Best Picture Silver Award – Best Drama”.

• Am avut norocul să-l întâlnesc pe Sergiu Grossu în țară. Domnia sa mi-a propus să fac acest film după cartea de memorii cu același titlu a regretatei sale soții, Nicoleta Valeria Grossu. El a obținut aprobarea de la editura Plon și apoi a finanțat producția filmului cu o sumă importantă. A fost un film greu de realizat dar îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că m-a ajutat să-l duc la bun sfârșit.

• Din 2002 revii, cu insistenţă asupra perioadei comuniste, cauţi să identifici dramele, răul și relele pe care le-a adus sistemul în viaţa românilor. Citindu-ţi biografia, am văzut că tatăl tău a fost una dintre victime, e limpede că ai avut  şi motive personale să dezvolţi această temă…

• Sunt un martor al acelor vremi și sunt dator să vorbesc în filmele pe care le fac despre istoria noastră recentă. Încercând să aflăm vești despre tata – scrisori nu primeam, dreptul la “vorbitoare” nici atât, am vorbit de-a lungul anilor cu mulți foști deținuți politic și am aflat multe întâmplări. După 1989 am avut prilejul să citesc multe memorii din închisori așa că eram documentat pentru un astfel de subiect.

După 1989 condiția noastră ca cineaști s-a schimbat foarte mult: pe de o parte aveam în sfârșit libertatea de exprimare, nu mai exista de loc cenzură dar pe de altă parte, condițiile de producție ale filmelor au devenit foarte dificile. E tot mai greu să produci un film românesc, iar despre un film istoric sau un film de epocă, fără o susținere financiară din afară, nici nu poate fi vorba. Totuși, dacă aș fi pus să aleg, mi se par mult mai importante filmele făcute după 1989.

Dorel Vișan și Adrian Pintea

• Un film despre prietenia dintre Creangă şi Eminescu, „Un bulgăre de humă” a adunat aprecieri, emoţii, i-ai ai ales pentru distribuţie pe Maria Ploae, Dorel Vişan, Adrian Pintea. Ne vorbeşti despre această adevărată „provocare”, pe care ai înfruntat-o cu succes?

• L-am filmat în vara lui 1989 la Iași. A fost cea mai grea încercare pe care a trebuit să o înfrunt ca cineast. Atât actorii, cât și realizatorii erau speriați de încercarea de a readuce la viață pe Ion Creangă și Mihai Eminescu. Chipul lui Mihai Eminescu este extrem de îndrăgit de români și aducerea lui pe ecran a fost o adevărată și emoționantă provocare. Părea că te atingi de o icoană dragă sufletului lor. Ori Eminescu, alături de Creangă trebuiau să apară pe ecran ca oameni în carne și oase ca să devină convingători. Magdalena Mărășescu, scenografa filmului, a construit la Buftea o copie identică a bojdeucii lui Creangă, care a fost montată pe un teren închiriat, la câteva sute de metri de bojdeuca adevărată. Am mers la Iași, o săptămână întreagă, înainte de a începe filmarea și am repetat cu cei doi actori,  Dorel Vișan și Adrian Pintea. Eram asistați cu multă prietenie de Constantin Parascan, pe atunci directorul Muzeului ”Bojdeuca lui Creangă”, care ni s-a alăturat.  A fost o săptămână minunată, în care am repetat și am povestit în tihnă. Asta ne-a ajutat foarte mult. La nici un film nu am mai avut o astfel șansă.

• Ai primit, ca o apreciere a talentului tău numeroase premii, la care se adaugă „Ordinul naţional Steaua României în grad de Cavaler” (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”, eşti un membru apreciat al comunităţii noastre artistice, ai de ce să priveşti înapoi cu mândrie, să fii bucuros că în anul 2020 filmul tău „Cardinalul” a fost premiat la Gala UCIN, aş vrea să ne spui ce planuri ai pentru viitor, cum priveşti prezentul nostru atât de diferit de toate experieţele noastre…

• Da, încerc să mai fac un film. Sper să am această șansă. Am un proiect care este depus la concursul de proiecte organizat de CNC și din acest motiv nu am voie să dezvălui subiectul scenariului.