Constat, de la un an la altul, că oamenii şi-au făcut o idee din ce în ce mai grozavă despre week-end. Când se-apropie sfârşitul săptămânii, nu se mai sperie nimeni de îmbulzeală, înghesuială, îngrămădeală, învălmășeală și alte forme ale aglomerației. Însă nu e singurul simptom. Imaginaţia o ia și dânsa razna, adrenalina dă buzna, portofelele, câte au mai supravieţuit în era cardului și-a monedei virtuale, se răsucesc gemând în adâncul buzunarelor.
Zic „când se-apropie sfârşitul săptămânii”, dar, de fapt, pentru foarte multă lume sfârşitul săptămânii începe luni. Oamenii antrenaţi nu acuză trecerea de la munca într-un birou comun la aceea online și nu-şi fac probleme cu aşa-zisele zile lucrătoare.
Luni, ei se întind, căscând cu pricepere, pentru a se debarasa prin acest exerciţiu simplu atât de resturile ultimului week-end, cât şi de evenimentele parazite care nu le permit să se concentreze asupra week-end-ului următor.
Marţi sunt trei ceasuri rele. Nu merge nici măcar să gândeşti, darămite să plănuieşti un sfârşit de săptămână. E bine să zaci inert, având grijă totuşi să respiri. Cine nu respiră o face pe propria răspundere.
Miercuri se întrezăreşte un colţ de vineri, ceea ce-ţi dă putere să te târăşti spre dimineaţa de joi. Acolo te preia cineva, să zicem un şef, şi-ţi dă ceva de lucru.
Şefii sunt şi ei oameni, deşi nu par. E de la sine înţeles că o sarcină de joi dimineaţa nu poate fi rezolvată până vineri la prânz.
Iar vineri la prânz, aţi ghicit, se declanşează week-end-ul.
E multă disperare în apropierea sâmbetei. Închidem o sută de subiecţi într-o cuşcă încăpătoare. Vom observa că vineri seara nouăzeci dintre ei încep să alerge dintr-un capăt în celălalt, în căutarea a ceva pe care să dea banii sau în faţa căruia să se minuneze. Ori pur și simplu să treacă pe-acolo. Se simte o sete arzătoare de distracţie (mai ales după pandemia asta) care nu se atenuează decât dacă deschizi uşa cuştii.
Cei mai mulţi o zbughesc într-o direcţie necunoscută. În fine, direcția chiar nu are importanță, contează că există drumuri care trebuie umplute până la refuz, atât de cei care se duc cât și de ăia care se întorc. Ambuteiajele sunt și ele o formă de relaxare, dar mai veselă, cu claxoane, chiuituri, gaze, nervi.
Dintre cei zece rămaşi, nouă încep imediat să sforăie. Aşa înţeleg ei week-end-ul. Citește textul integral AICI
